Blestemul crucii
R.C. Sproul
Cu treizeci de ani în urmă - cu greu îmi vine să cred că a trecut atât de mult timp de-atunci - am fost ordinat ca slujitor al Evangheliei. Unul din privilegiile pe care le are cel ordinat în timpul serviciului de ordinare este dreptul să aleagă aşa-numitul imn al ordinării. Acum treizeci de ani am selectat pentru acea ocazie imnul meu favorit, intitulat "E miezul nopţii pe Muntele Măslinilor". E un imn des folosit în timpul părtăşiei la Cina Domnului, dar observ că pentru mulţi creştini acest imn e total necunoscut. Textul lui descrie suferinţa lui Hristos în grădina Ghetsimani. Iubesc versurile acestui imn, cu o mică excepţie. Am o obiecţie la unul din versurile lui. La un moment dat, acesta spune: "Hristos nu a fost părăsit de Dumnezeul Lui". Asta mă face să ezit, pentru că aş putea să-mi forţez puţin teologia şi să spun, ei bine, în ultimă instanţă e adevărat. Până la urmă, Isus nu a fost părăsit de Dumnezeul Lui, în ultimă analiză. Dar a fost o vreme în care Isus a fost cu adevărat părăsit. Iar această părăsire a avut loc pe cruce. Ştiu că unii încearcă să răstălmăcească strigătul lui Hristos de pe cruce: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?". Ei spun că Isus nu a fost cu adevărat părăsit, deşi El S-a simţit părăsit în acel moment întunecat, de fapt în noaptea întunecată a sufletului pe care a experimentat-o în timp ce aducea ispăşirea pe Calvar. Dar dacă Hristos nu ar fi fost părăsit de Dumnezeul Lui în timpul ispăşirii, atunci nu ar fi existat o ispăşire, pentru că pedeapsa pentru păcat stabilită de Dumnezeu în Vechiul Legământ a fost părăsirea. Hristos trebuia să primească întreaga măsură a acelei pedepse pe cruce. Când am studiat conceptul legământului cu ceva timp în urmă în cadrul acestui program, am menţionat cele două sancţiuni incluse în legământul Vechiului Testament, care includ, pe partea pozitivă, promisiunea binecuvântării pentru cei ce vor respecta termenii legământului, iar pe partea negativă, promisiunea blestemului care va cădea peste toţi cei ce vor încălca Legea lui Dumnezeu sau prevederile Vechiului Legământ. Cu acea ocazie, v-am atras atenţia asupra cuvintelor lui Pavel din Epistola sa către Galateni, în capitolul 3. În capitolul 3 din Galateni, începând cu versetul 10, Pavel spune:
Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru că este scris: "Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă." Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este evident, căci "cel neprihănit prin credinţă va trăi." Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: "Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele".
Iar apoi găsim aceste cuvinte semnificative în versetul 13 al capitolului 3 din Galateni:
Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: "Blestemat e oricine este atârnat pe lemn" - pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.
Dacă vă mai amintiţi, ne-am îndreptat atunci atenţia înapoi la binecuvântarea evreiască standard în Vechiul Testament: "Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!"
Am arătat că în acea renumită binecuvântare se foloseşte procedeul literar al paralelismului. Adică, sunt trei versuri scurte şi toate trei spun în esenţă acelaşi lucru, folosind doar alte cuvinte. De aceea, când un evreu aude cuvintele "Domnul să te binecuvânteze", iar apoi aude "Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine", iar apoi aude versul final "Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine", el înţelege sinonimia acelor cuvinte. Asta ne ajută să înţelegem cum percepeau evreii, nu în termeni abstracţi ci în termeni concreţi, ce însemna să fii binecuvântat de Dumnezeu. Însemna în esenţă să priveşti faţa descoperită a lui Dumnezeu. Priveliştea cerească, imaginea directă a chipului lui Dumnezeu. Să fii în stare să priveşti la slava descoperită a lui Dumnezeu este binecuvântarea supremă la care poate spera orice fiinţă umană.
Dar Pavel nu vorbeşte aici în Galateni despre binecuvântările legământului, ci despre blestemul lui. Iar blestemul este considerat în Vechiul Testament nu ca un fel de magie superstiţioasă sau vrăjitorie, ci este mai degrabă înţeles în contrast direct cu binecuvântarea. De aceea, dacă binecuvântarea înseamnă să te bucuri de prezenţa imediată a slavei descoperite a lui Dumnezeu, opusul ei, blestemul, însemna pentru evrei să fii alungat în întunericul de afară, pe deplin înlăturat din prezenţa binecuvântată a slavei lui Dumnezeu, în locul în care chipul lui Dumnezeu este total ascuns şi întunecat, iar lumina feţei Sale e umbrită. A fi blestemat înseamnă să fii îndepărtat din prezenţa binecuvântată a lui Dumnezeu. Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă în Galateni că Hristos S-a făcut blestem pentru noi? El vrea să spună că Hristos, când a urcat pe cruce, a fost trimis, într-un sens, în întunericul cumplit de afară, unde Dumnezeu a stins lumina.
Thomas Aquinas, de exemplu, argumenta odată că Isus, în timpul slujirii Sale pământeşti, deşi a suferit umilinţa provocată de mâinile oamenilor şi n-a fost recunoscut de fiinţele umane, contemporanii Săi, pentru că slava Sa a fost învăluită în umanitatea Sa, fiind ascunsă şi obscură pentru cei ce-L priveau, cu toate acestea Isus a ştiut întotdeauna că Tatăl Îl cunoştea cine este. Iar părtăşia de care se bucura Hristos împreună cu Tatăl în timpul slujirii Sale pământeşti a fost lucrul ce L-a menţinut pe Hristos într-o stare constantă de bucurie deplină. Altfel spus, Aquinas a presupus că priveliştea cerească, imaginea slavei descoperite a lui Dumnezeu, care este ascunsă pentru noi acum dar pe care aşteptăm cu nerăbdare să o vedem în cer, Aquinas a argumentat că Isus S-a bucurat de ea, în umanitatea Sa pământească, în fiecare minut al vieţii Sale. Mai bine zis, până la cruce, pentru că acolo luminile au fost stinse. Lumea a plonjat în întuneric iar Hristos a fost expus blestemului mâniei lui Dumnezeu. Iar experimentarea blestemului, conform conceptului ebraic, înseamnă să experimentezi cum e să fii părăsit.
Dragii mei, vreau să speculez puţin aici pentru câteva clipe, iar acesta e un lucru foarte periculos. Dar nici unul dintre noi nu poate măsura adâncimea absolută a ce s-a întâmplat în realitate pe cruce. Ioan ne spune în introducerea Evangheliei sale că "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul S-a făcut trup." Iar acea micuţă afirmaţie că logos-ul, sau Cuvântul, a fost cu Dumnezeu de la început ne atrage atenţia asupra relaţiei intime pe care a doua Persoană a Trinităţii o are de la început cu Tatăl. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să sugerez nici măcar pentru o clipă că intimitatea părtăşiei din cadrul Dumnezeirii, stabilită în eternitate, a fost în vreun fel întreruptă, sfărâmată sau distrusă pe cruce. Dar, pe lângă unitatea care există în cadrul Dumnezeirii între membrii ei, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, mai există o altă unitate. Iar aceasta e unitatea dintre a doua Persoană a Dumnezeirii şi natura umană a lui Hristos. Iar unitatea din cadrul persoanei lui Isus între natura Sa divină şi natura Sa umană a fost şi ea o unitate desăvârşită. Aici intervine speculaţia mea. Nu sunt sigur, dar cred că această unitate a suferit un fel de ruptură în timpul petrecut de Hristos pe cruce. Pentru că natura Sa umană, de la concepţie pe tot parcursul vieţii Sale, s-a bucurat întotdeauna de sentimentul constant al prezenţei şi părtăşiei cu natura divină. Dar ca să Se poată face blestem, Hristos trebuia să fie părăsit, într-un sens foarte real, în umanitatea Sa. Şi mă întreb, e doar o presupunere, dacă nu cumva pe cruce natura divină a spus "nu" naturii umane, iar natura umană, sub pedeapsa ispăşirii, a fost pe deplin părăsită de natura divină. Iar când s-a întâmplat aceasta, Hristos a scos acel strigăt primar. El a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" El era sub blestem.
În minutele care ne-au mai rămas astăzi vreau să ne întoarcem la noaptea dinaintea crucii, când Hristos S-a dus în Ghetsimani, fără să înţeleagă pe deplin şi în totalitate ce Îl aştepta a doua zi, dar evident că Isus avea ceva cunoştinţă. Avea o apăsătoare presimţire a ce urma să se întâmple. Ştia cu mult timp înainte să ajungă în Ierusalim că acolo Îşi va găsi moartea. Că acolo Îşi va împlini destinul. Că acolo Îi va sosi ceasul. Momentul în care va trebui să bea paharul şi să-Şi îndeplinească misiunea de răscumpărare. Haideţi să privim pentru o clipă, dacă vreţi, la relatarea Evangheliei a agoniei lui Isus din Ghetsimani. În Evanghelia după Matei, în capitolul 26, începând cu versetul 36, găsim această relatare. Iată ce spune Matei în capitolul 26, începând cu versetul 36:
Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: "Şedeţi aici până Mă voi duce colo să Mă rog." A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să se mâhnească foarte tare.
Avem aici consemnarea a ce înţelege Scriptura atunci când spune că Isus Şi-a început suferinţa. Uneori lucrarea de ispăşire mai este numită marea patimă a lui Hristos. Iar cuvântul patimă este un cuvânt care comunică ideea unui sentiment intens şi copleşitor. Nu e vorba de o patimă erotică sau de patima provocată de o bucurie puternică, ci e vorba de patima unei intense suferinţe, durere, jale şi întristare. Matei ne spune că, după ce Isus a părăsit camera de sus, în care a sărbătorit Paştele împreună cu prietenii Săi, S-a dus în grădină să se roage şi acolo a început să simtă intensitatea suferinţei şi durerii, acum când îşi începea patima. Şi ce spune El? În versetul 38 din Matei 26 citim aceste cuvinte:
Isus le-a zis atunci: "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte..."
Nu vrem să trecem cu uşurinţă peste aceste cuvinte. E Isus Hristos cel care vorbeşte, şi El nu vorbeşte despre suferinţa fizică. Vorbeşte despre sufletul Său. Iar sufletul Său e strâns ca într-o menghină de durere şi întristare. "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte." Apoi le spune ucenicilor:
"...rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine." Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: "Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu."
Întreaga Sa viaţă a fost o pregătire pentru acest moment, pentru acest ceas care acum a sosit. Iar acum când a sosit şi Isus priveşte pe fundul paharului la zaţul amar din el, El se cutremură de groază şi strigă către Tatăl. E ca şi cum ar fi la ultima încercare posibilă. Ca şi cum Isus ar spune: "Tată, nu există vreun alt mod în care să poată fi realizată această lucrare de răscumpărare? Dacă există vreun alt mod şi Tu voieşti, o Dumnezeule, depărtează de la Mine aceast pahar. Totuşi, nu voia Mea, ci voia Ta să se facă." Isus spune aici, "perspectiva ispăşirii, perspectiva părăsirii complete, perspectiva transformării Mele în blestem înaintea Ta, e de nesuportat. Te rog, dacă găseşti vreo altă cale, depărteaz-o de la Mine, dar dacă aşa trebuie să se întâmple, atunci vreau să o fac." Dacă s-ar fi putut altfel, Isus nu vroia să meargă la cruce. Dar nu se putea altfel. Aceasta era misiunea Lui. Acesta îi era destinul. Şi, mai mult decât vroia să scape de paharul suferinţei, El vroia să facă voia Tatălui Său, pentru că aceasta I-a definit întreaga viaţă. Mâncarea şi băutura Sa era să facă voia Tatălui.
Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: "Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă." S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: "Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!" S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn.
Dacă deschidem la Evanghelia după Luca, observăm o abordare uşor diferită a evenimentului, cu ceva mai multă informaţie. În capitolul 22 din Luca, în versiunea sa a lucrurilor întâmplate în Ghetsimani, începând cu versetul 39 citim aceste cuvinte:
După ce a ieşit afară, S-a dus, ca de obicei, în muntele Măslinilor. Ucenicii Lui au mers după El. Când a ajuns la locul acela, le-a zis: "Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită." Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage, zicând: "Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta." (Ascultaţi acum ce spune Luca.) Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte...
Vedeţi, Luca adaugă o nouă dimensiune evenimentului. Aceea că Hristos se roagă mai întâi ca această misiune să fie uşurată, paharul să fie îndepărtat de la El. Dar atunci Dumnezeu trimite un înger din cer ca să-L întărească. Şi evident că îngerul, a cărui principală funcţie este să fie un mesager, îi comunică lui Hristos răspunsul Tatălui. Iar răspunsul Tatălui este: "Nu, Fiule, trebuie să bei paharul. Am trimis un înger să te întărească pentru această sarcină." Acum Isus se roagă din nou, de data asta şi mai fierbinte, atât de fierbinte încât Luca ne spune că a început să transpire picături de sânge. Nu doar sudoare ca sângele, ci efectiv sânge. Cuvântul folosit în greacă este cuvântul din care avem termenul "tromboză", în care are loc un fel de hemoragie, din cauza intensităţii rugăciunii.
Dar de data aceasta rugăciunea intensă nu e pentru îndepărtarea paharului. Acea rugăciune şi-a primit deja răspunsul, "Trebuie să bei paharul." Jonathan Edwards ne oferă o analiză remarcabilă a acestui pasaj, în care spune că acum intensitatea rugăciunii, însoţită de picături de sânge care cad de pe fruntea lui Isus, e a unei rugăciuni pentru curaj şi putere ca să-Şi îndeplinească misiunea, nu ca să scape de misiune ci ca să o încheie şi să facă ce a fost trimis să facă, şi anume ispăşire pentru noi. Iar prin sânge, prin sudoare şi prin lacrimi, Fiul Omului este întărit, se ridică şi se lasă arestat ca să poată merge la cruce pentru noi.
Meditaţie la final
Ai fost vreodată speriat de o sarcină iminentă pe care trebuia să o îndeplineşti? Te temi atunci când eşti bolnav şi mergi la doctor, fără să ştii sigur ce te necăjeşte? Eu mă tem. Sufăr de sindromul halatelor albe. Întotdeauna amân şi las pe mai târziu. Există sarcini, aventuri şi ocazii care ne aşteaptă în viaţă, întâlniri la care trebuie să fim prezenţi şi care ne înspăimântă. Dar nimic nu se compară cu ce Îl aştepta pe Hristos. Dumnezeu nu mi-a cerut niciodată, şi nici nu-mi va cere vreodată, să mă fac blestem pentru alţi oameni. Dumnezeu nu-ţi va cere niciodată să înduri despărţirea de El, pentru binele altora. Dar acesta era paharul aşezat înaintea lui Hristos. Şi, dragii mei, El a băut paharul până la ultima picătură. Acesta e preţul ce a fost plătit. Când vă gândiţi la ispăşire, lăsaţi spinii, lăsaţi cuiele, lăsaţi deoparte suferinţa sfâşietoare a răstignirii. Mii de alţi oameni au îndurat aceste lucruri. Dar numai Unul a mers la cruce ca să fie părăsit. Numai Unul a acceptat judecata întregului blestem al lui Dumnezeu în numele altor oameni. Gândiţi-vă la asta atunci când priviţi la cruce.
Tradus de Florin Vidu