Costul uceniciei
(Matei 8:18-22)
James Montgomery Boice
Nu e deloc neobişnuit să auzi pe creştini vorbind despre Isus Hristos ca fiind Domnul. Dar există creştini sinceri, cred, totuşi greşiţi, care învaţă că este posibil să-L aibă pe Isus Hristos ca Mântuitor fără a-L avea ca Domn. Ei merg atât de departe încât să numească orice predicare care accentuează Domnia lui Hristos - "Mântuirea Domniei" - şi, uneori ei chiar o denunţă ca evanghelie falsă. Învăţători asemeni mie care se opun acestei accentuări că există doar un singur Domn, Isus Hristos. El este Mântuitorul şi dacă noi exprimăm credinţă într-unul care este altul decât Domnul Isus Hristos, este un Hristos fals în care noi credem. Un Hristos fals nu mântuieşte pe nimeni. Oamenii care fac aceasta sunt nenăscuţi din nou. Dacă am putea avea o generaţie de creştini în timpul nostru care realmente şi-au însuşit credinţa în Isus Hristos la valoarea deplină, hotărâţi cu seriozitate să-L urmeze pe Isus Hristos ca Domn precum şi Mântuitor, cred că am putea avea o generaţie ce ar revoluţiona cu adevărat lumea. Aspectul central în toate acestea este faptul că acest gen de învăţătură falsă din zilele noastre este foarte îndepărtată de învăţătura lui Isus Hristos.
Dacă o persoană nebisericoasă ar veni la noi astăzi şi ar solicita să se alăture bisericii, exprimând un fel de interes în Hristos şi evanghelie, cei mai mulţi dintre noi ar fi încântaţi. Pastorii cu certitudine ar fi. Ei sunt nerăbdători să-şi vadă bisericile lor crescând. Şi astfel ei primesc oameni de genul acesta deseori abia cu vreun fel de examinare cât de cât privind care anume este convingerea şi credinţa lor reală. Isus niciodată n-a făcut ceva de genul acesta. Oamenii au venit la Isus deseori cu un mare entuziasm pentru că la urma urmei El era un mare învăţător. El era elocvent şi pătrunzător, iar mulţimi imense îl urmau şi spuneau că doreau să-L urmeze, dar Isus, departe de a-i primi într-un mod ce ar părea uşor, nepregătit sau în pripă, făcea mai degrabă lucrurile dificile. Şi ca urmare a accentuării Lui pentru ei a cerinţelor uceniciei, El în mod aparent, atât cât putem spune, îndepărta realmente pe unii. Cineva care a crescut pe Madison Avenue în industria reclamei de astăzi ar spune că El a fost un eşec total pentru că a dat greş să se adreseze nevoilor lor simţite şi să-i câştige cu evanghelia, făcând creştinismul atractiv.
Aceasta-i ceea ce avem în pasajul la care ne aflăm din Matei. Aici erau doi ucenici în devenire care au venit la El. Ei păreau să dorească lucrurile adecvate. Dar, când Isus i-a evaluat, prima persoană a fost prea grăbită să promită şi cea de-a doua persoană prea înceată să înfăptuiască. El i-a spus celui dintâi că urmarea Lui însemna să fie fără casă, după cum era în mod cert pe vremea respectivă pentrul El şi ucenicii Săi. Şi, El i-a spus celui de-al doilea că loialitatea faţă de El însuşi venea înaintea loialităţii chiar faţă de membrii de familie cei mai apropiaţi. Şi, în măsura în care noi putem spune, amândoi aceşti ucenici au plecat şi nu s-au întors niciodată. Aceste relatări se prezintă în mijlocul unei secţiuni dominate de istorisiri ale autorităţii lui Isus asupra bolii. Noi am privit în studiul nostru trecut la trei dintre acestea când Isus şi-a demonstrat autoritatea Lui în cazul unui lepros ce a fost curăţit, slujitorul sutaşului roman care a fost vindecat şi soacra lui Petru ce a fost bolnavă de friguri (febră). Autoritate asupra bolii. Acum, El întrerupe istorisirile (mai sunt încă şase din ele să urmeze) pentru a vorbi despre ucenicie. Şi aspectul esenţial al acestui fapt, s-ar părea să fie, este că Matei doreşte să arate că acelaşi Isus care are autoritate în vorbirea Lui, aşa cum am văzut în predica de pe munte, şi autoritate asupra bolii, după cum am văzut în relatările minunilor, şi vom vedea la fel că are autoritate chiar asupra naturii şi demonilor, are autoritate şi asupra ucenicilor. Aşadar, pentru a evidenţia acest aspect central, de primă importanţă între toate, Matei include aceste relatări. Este un fel de a spune dacă eşti pe cale de a-L urma pe Isus, că trebuie să fie mai degrabă pe baza termenilor stabiliţi de El decât ai tăi proprii. Şi motivul pentru aceasta este acela că El este Domnul. Tu şi eu suntem, în cazul cel mai bun, ucenici; şi unii deficienţi la aceasta. Iar noi trebuie să venim la Isus în propriul Lui mod.
Prima istorisire se relatează astfel: Isus era înconjurat de mulţimi mari de oameni. Ei se îngrămădeau spre El, iar El s-a hotărât să ia ceea ce noi am numi o scurtă pauză şi să traverseze de cealaltă parte a lacului Galilea într-o corabie. Însă înainte ca El să poată chiar urca pentru a face acest lucru, un învăţător al Legii, cineva care cunoştea Vechiul Testament şi a cărui profesie era învăţarea lui, a venit la El cu o promisiune de a-L urma oriunde va merge. Desigur, aceasta-i ceea ce se cerea unui ucenic. Este ceea ce ucenicii făcuseră. Când Isus l-a chemat pe Petru şi Andrei, Iacov şi Ioan (în relatările pe care deja le-am citit), El i-a chemat să-L urmeze şi ei au lăsat totul ca să-L urmeze pe El. Aceasta-i ceea ce acest ucenic tânăr, învăţătorul Legii, spunea. Însă acest om aparent dăduse greş să se gândească la costul urmării lui Isus. Iar Isus, care nu dorea ca cineva să-L urmeze sub pretenţiile false a ceea ce ucenicia însemna, a răspuns, "Vulpile au vizuini şi păsările văzduhului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are un loc unde să-şi plece capul Său." Desigur, Isus avea locuri unde să doarmă. El avea prieteni ce-L primeau, oameni asemeni Mariei şi Martei şi fratele lor Lazăr. Ei nu numai că L-au invitat în casa lor, ei au pregătit şi mese pentru El. Ei aveau grijă de El. Însă Isus nu avea nici o proprietate sau avere. El n-a fost niciodată proprietarul unei case. Când a venit timpul ca El să fie răstignit singurele posesiuni pe care El le avea erau hainele de pe El. Viaţa Lui a fost o serie lungă de ceea ce am numi lipsuri. Şi chiar mai mult decât atât, o serie lungă de respingeri.
Şi, prin urmare întrebarea este, considerase acest ucenic în devenire acest lucru? Sau mai la subiect - am considerat noi aceasta? Faptul că Isus nu a avut niciodată o casă nu înseamnă că noi nu vom avea niciodată case. De fapt, majoritatea oamenilor au case, inclusiv creştinii. Însă ne aminteşte că se poate ca noi să trebuiască să renunţăm la casele noastre pentru a-L urma pe Isus Hristos în slujirea Lui dacă El o cere. Şi astfel aspectul central este, consideră costul înainte ca să începi să clădeşti turnul. Noi încă putem pierde din vedere aspectul esenţial de aici, dacă tot despre ce ne gândim sunt casele. Fiindcă, despre ce vorbeşte Isus realmente este ucenicie de tipul cel mai solicitant. În zile de dificultate sau suferinţă, mai ales în perioade de persecuţie, creştinii sau cei care au de gând să devină creştini ar trebui să se gândească de două ori înainte de a lua crucea lui Hristos. Cei mai mulţi dintre noi astăzi trăiesc mai degrabă într-un mediu lipsit de gândire profundă. Viaţa-i prea rapidă şi frivolă. Contactul nostru cu alţi oameni este prea impersonal pentru multă reflectare serioasă. Şi chiar în biserică noi suntem deseori nu mai mult chemaţi decât să ne alăturăm unui comitet, să sprijim acest proiect sau acel proiect sau să slujim acest consiliu particular decât să ne examinăm realmente inimile noastre în termenii relaţiei noastre cu Dumnezeu şi Hristos. Aşadar, atâta timp cât noi îndeplinim lucrări pentru biserică, puţin e de mirare dacă mărturisirea noastră (de credinţă) este adevărată sau falsă. Multe predici pur şi simplu transmit cerinţele lui Isus Hristos. Cât de multe predici aţi auzit care subliniază faptul că o urmare personală a lui Isus Hristos de natură persistentă, costisitoare şi plină de abnegaţie (lepădare de sine) este necesară dacă o persoană trebuie să fie recunoscută de Isus în ziua de pe urmă? Îmi imaginez că nu foarte multe. Asfel, în absenţa acestui gen de învăţătură milioane de oameni sunt duşi de val presupunând că, datorită faptului că ei au depus o mărturie pentru Hristos într-un anume sens 10 sau 20 sau poate chiar 30 de ani în urmă şi n-au făcut nimic rău în particular de atunci, ei o să fie întru totul bine sau în regulă. Dar, de fapt ei n-au experimentat din harul regenerator al Domnului. Isus nu a permis niciodată cuiva să funcţioneze sub o asemenea iluzie. El a provocat mereu perspectiva celor ce-L urmau de a considera costul înainte ca ei să-şi ia realmente crucea lor şi să-L urmeze. Şi El a făcut aceasta cu acest prim ucenic în devenire.
Al doilea dintre aceşti doi oameni a fost un om care a spus că dorea să-L urmeze pe Isus, însă doar după ce el îşi ducea la îndeplinire obligaţiile de familie. Un gen diferit de caz. Şi ce i-a spus Isus lui a fost aceasta. El spusese că dorea să-l îngroape pe tatăl său, însă Isus a spus, urmează-Mă şi lasă morţii să-şi îngroape proprii lor morţi. La prima vedere acesta pare să fie mai degrabă un lucru insensibil de afirmat. La urma urmei, el n-a avut realmente o şansă de a-şi îngropa tatăl şi i-a abandonat trupul neînsufleţit, lăsându-l să zacă acolo fără a fi ajutat într-un mod adecvat de familia lui. Acesta nu a fost probabil ce era implicat. Pentru un singur fapt, în societatea evreiască când o persoană murea trebuia să fie îngropată în aceeaşi zi. Deci, dacă tatăl acestui om murise el n-ar fi fost cu Isus. El ar fi fost acasă la momentul respectiv. Ceea ce pare ca el să fi spus este ceva de genul acesta: el se referă la un tată în vârstă, şi el spune, tatăl meu se află în ultimii săi ani de viaţă. Permite-mi să fiu cu el şi să mă ocup de acele obligaţii finale pe care le are cineva ca fiu şi cap al unei familii. Şi după aceea, oricât de mult poate lua, voi veni şi te voi urma pe Tine. Iar Isus i-a răspuns spunându-i, de fapt acel timp pentru ucenicie este acum. Niciodată nu poţi amâna urmarea lui Isus Hristos. Ucenicia este mereu o obligaţie prezentă. Într-adevăr, noi nu ştim încă dacă o oportunitate de a-L urma pe Isus Hristos va apărea a doua oară, dacă noi trecem pe lângă ziua oportunităţii. Aceasta poate fi adevărat pentru tine chiar acum. Tu ai o şansă de a-L urma pe Isus Hristos. Tu cunoşti cerinţele Lui cuvenite pe drept. El le presează cu insistenţă asupra inimii tale. Însă tu spui, "Ei bine, ştii, am lucruri de făcut mai întâi. Lucruri de familie, lucruri de afacere." Indiferent de ce-ar putea fi. Nu amâna. Nu ştii niciodată dacă această zi a oportunităţii va veni din nou la tine.
Puţin mai departe în Matei capitolul zece, Isus e pe cale de a o duce chiar mai la extremă. Acolo El vorbeşte despre venirea Lui, când spune, să întoarcă un om împotriva tatălui său, o fiică împotriva mamei ei, o noră împotriva soacrei ei, şi duşmanii unui om vor fi membrii propriei lui familii. Acestea, şi alte avertizări asemănătoare, înseamnă că deseori noi trebuie să alegem între Isus Hristos şi alte persoane, chiar membrii propriei noastre familii. Nu înseamnă că nu avem obligaţii fireşti de familie. Însă, dacă există un conflict, Isus trebuie să fie pe primul loc.
Această învăţătură ne provoacă prin patru adevăruri şocante. Doresc să le evidenţiez pe toate şi să vă fac să vă gândiţi la aceste învăţături. Mai întâi de toate, suntem învăţaţi cerinţele radicale ale împărăţiei lui Hristos. Noi ne gândim la majoritatea slujbelor ca la ceva ce ne putem simplu alege şi asuma pentru o vreme atâta timp cât ni se potriveşte şi s-o abandonăm oricând pare potrivit să facem aşa. Însă, atunci când Isus a prezentat cerinţele împărăţiei Lui, a fost o prezentare radicală. Şi El ne chema să-I fim radical dedicaţi Lui. N-a fost niciodată intenţionată a fi o ocupaţie part time.
În al doilea rând, toate acestea ne învaţă ceva despre autoritatea unică a lui Isus Hristos. Căci cine ar îndrăzni să spună asemenea lucruri dacă nu deţinea autoritate unică? Cine cu excepţia lui Dumnezeu putea vreodată să impună cu insistenţă asupra noastră o cerinţă de drept ca aceasta? Însă, dacă Isus este Dumnezeu, atunci cerinţele împărăţiei Lui devin chiar mai radicale decât ne-am fi putut noi imagina. Când îl auzim pe Isus spunând că noi trebuie să urâm pe taţii şi mamele noastre, pe soţiile şi copiii noştri pentru a fi ucenicii Săi, sună extrem şi şocant. Dar, dacă El este Dumnezeu, nu este deloc extrem. Gândiţi-vă cu cine tratăm aici. Noi ne aflăm în relaţie cu Dumnezeu Atotputernic. Şi dacă Dumnezeu cere ceva de la noi, atunci nimic n-ar putea fi cumva scandalos, extrem sau înspăimântător pe care El l-ar spune. Pe de altă parte, faptul că El este Dumnezeu face acest gen de supunere întru totul cuvenită. Fiindcă acesta nu este un Dumnezeu arbitrar, un Dumnezeu care-şi găseşte plăcerea în sadism şi în a face lucrurile mizerabile pentru noi. Acesta este Dumnezeul care ne-a creat. El ne-a dăruit viaţă. Acesta este Dumnezeul care ne-a dat case în care să locuim. El este Dumnezeul care ne-a dăruit familii şi toate celelalte genuri de lucruri plăcute din plin ca să ne bucurăm. Aşadar, noi îi mulţumim Lui pentru aceasta şi dacă pe parcursul uceniciei noastre se ajunge ca El să ne ceară să renunţăm la câteva din aceste lucruri bune de altfel, aşa cum deseori se întâmplă în cazul misionarilor care pleacă în regiuni dificile ale lumii, nu este o lipsă; este un alt exemplu al bunătăţii lui Dumnezeu ce se manifestă în vieţile noastre indiferent de cum poate părea pentru noi la momentul respectiv. Tot ce Isus cere de la noi este bun şi aceasta-i fiindcă El e Dumnezeu.
Avem lecţii aici despre prioritatea uceniciei adevărate. Ori de câte ori vorbim despre tot ce Isus ne dăruieşte sau cere de la noi ca fiind bun, aşa cum tocmai am făcut, noi avem tendinţa să ne destindem şi să spunem, "Ei bine, suntem scutiţi sau eliberaţi de obligaţie atunci. Totul o să fie bine. Nu trebuie realmente să luăm aceasta prea în serios." Dar desigur, întrega esenţă a tuturor acestora este că noi trebuie s-o luăm în serios. Se poate să trebuiască să întrerupem ceea ce facem. Se poate să trebuiască să avem altă slujbă. Se poate să trebuiască să ne schimbăm modul nostru de viaţă dacă cu adevărat suntem pe cale de a-L urma pe Isus. Se poate să nu trebuiască să ..., dar noi trebuie să fim binevoitori de a o face. În unele cazuri unde ne implicăm în lucruri ce sunt evident greşite, noi trebuie s-o facem dacă îl urmăm cu adevărat pe Isus. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne punem în ordine priorităţile noastre. Unul din comentatori, George Elton Ladd, comenta pe tema uceniciei în acest mod: El scria, "Formele cele mai radicale ale renunţării includ chiar viaţa unui om. Dacă nu-şi urăşte propria lui viaţă, el nu poate fi un ucenic. În mod evident, nu înseamnă că orice ucenic trebuie să moară; el trebuie, totuşi, să fie pregătit să facă astfel. El nu mai trăieşte pentru el însuşi, ci pentru împărăţia lui Dumnezeu. Ce se întâmplă lui nu este important fiindcă e soarta împărăţiei ceea ce-i întru totul important. În locul realizării egoiste, totuşi altruiste şi nobile, cineva trebuie să dorească doar regula sau dispoziţia (conducerea) lui Dumnezeu." Oamenii care nu înţeleg aceste lucruri, care nu gândesc spiritual, vor considera aceasta ca o povară. Dar e orice altceva, însă nu o povară. E de fapt o forţă eliberatoare. Este indecizia ceea ce inhibă. Cel care ştie pentru ce este dedicat, dacă el e dedicat lui Isus Hristos, este în stare să meargă înainte.
Iată punctul sau aspectul ultim. Pericolele acestei lumi hedoniste. Adevărul şocant din afirmaţia lui Hristos despre a-L pune pe El înaintea membrilor familiei noastre este că, dacă acest fapt este adevărat, dacă chiar membrii familiilor noastre care sunt lucruri bune şi daruri bune ale lui Dumnezeu pentru noi, pot fi folosiţi să împiedice ucenicia noastră; Dacă ispita poate veni chiar din această sursă, atunci cât de periculos trebuie să fie restul lumii cu toate practicile ei hedoniste. Cum o să rezistăm ispitelor de genul acesta dacă ele pot veni chiar prin aceste canale sau mijloace bune şi speciale? Răspunsul cel mai bun este prin a fi curajoşi în mărturisirea noastră a lui Isus Hristos.
Mai este un alt lucru pe care trebuie să-l înţelegem în acest studiu. Şi acesta este titlul, "Fiul Omului," care apare în versetul 20. Ce înseamnă el? La prima vedere, cuvintele înseamnă doar un om. Şi de fapt, ele sunt folosite în acest mod în Biblie. Vechiul Testament oferă un exemplu în Psalmul 8:4. Se ridică întrebarea, "Ce este omul ca să te gândeşti la el, fiul omului ca să-ţi pese de el?" Fiul omului este la fel sau acelaşi cu om. Aceasta este o expresie paralelă. Adăugarea "fiului" doar îl particularizează. În loc de a vorbi despre om în general, acesta este un anume fiu al omului, un anumit om. La fel cum aţi vorbi despre un "fiul al bogăţiei sau prosperităţii." Vreţi să spuneţi un om bogat. Sau un "fiu al păcatului." Vă referiţi la un păcătos anume. Aceasta-i adevărat, însă e mai mult decât atât. Fiindcă Isus nu s-a referit la El Însuşi doar ca la un fiu al omului. Ci, El a făcut referire la Sine Însuşi ca la fiul omului. Şi când El a făcut aceasta, El a făcut-o cu o referire evidentă la cartea lui Daniel unde această expresie apare într-o mare viziune. Daniel scrie în capitolul şapte că el a văzut pe unul asemeni fiului omului venind pe norii cerului. Acest individ s-a apropiat de Cel Îmbătrânit de zile şi a fost condus în prezenţa Lui. Lui i-a fost dată autoritate, glorie şi putere suverană. Toate popoarele, naţiunile şi oamenii de orice limbă se închinau Lui. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică ce nu va pieri. Şi împărăţia Lui este una ce nu va fi niciodată distrusă. Aceasta-i la ce se referea Isus. Individul este asemeni fiului omului; aceasta înseamnă că el arată ca o fiinţă umană. Dar el este investit şi cu autoritatea, gloria şi puterea suverană a Dumnezeului Atotputernic. Isus a clarificat cât se poate de bine la ce se referea în cadrul procesului Său, când El s-a referit la Sine Însuşi vorbind marelui preot şi spunând, "În viitor Îl veţi vedea pe fiul omului şezând la dreapta Celui Atotputernic în cer şi venind pe norii cerului." De ce s-a numit pe el însuşi mai degrabă fiul omului decât un alt titlu mesianic? Răspunsul pare să fie că în vremea Lui acea expresie era oarecum vag înţeleasă. Dacă ar fi spus, "Eu sunt mesia;" ei bine, imediat ei s-ar fi gândit la un mesia militar. Fiindcă aceasta-i ceea ce ei înţelegeau să fie mesia; un general ce avea să-i izgonească pe romani. El a vorbit în schimb despre a fi fiul omului, un titlu mesianic, însă unul în care El îşi putea include propriul Său înţeles.
Când parcurgeţi evanghelia după Matei pentru a vedea modul în care El a folosit expresia, descoperiţi că El a folosit-o pentru a învăţa multe adevăruri măreţe. Să afirme divinitatea Lui deplină în Matei 16. Să înveţe că El are autoritate pe pământ să ierte păcatul în Matei 9. Că El avea să răscumpere pe poporul Său din păcatele lor, capitolul 20. Că El avea să moară pe cruce şi să învieze din morţi a treia zi, Matei 17 şi 20. Şi că El va reveni într-o zi pentru judecată, Matei 24. Această învăţătură era uimitoare pentru contemporanii Săi. Şi astfel ei i-au pus o întrebare. Ei au spus într-o anumită ocazie, "Cine este acest fiu al omului?" Răspunsul la acea întrebare este chiar inima sau esenţa teologiei creştine. Persoana lui Hristos şi ce a venit El realmente să facă pe pământ. Ceea ce învaţă este că într-o zi orice genunchi se va pleca înaintea autorităţii lui Isus Hristos. Ce înseamnă aceasta este că tu te vei pleca, fie în adorare plină de recunoştinţă faţă de El care a murit să fie Mântuitorul tău sau plecăciune în recunoaştere că El a triumfat la sfârşit asupra ta şi că tu eşti înfrânt deşi eşti suflet răzvrătit. Dacă doreşti să te închini în adorare şi nu în înfrângere în acea zi de pe urmă, vremea să începi acea adorare este acum. Nu lăsa ca cerinţa sau loialitatea absolută din partea lui Hristos pe care El o solicită sau dificultăţile în urmarea lui Isus, pe care El recunoaşte că le ai, să te reţină sau să te tragă înapoi în modul în care ele au făcut-o, aparent, în cazul acestor doi urmaşi sau ucenici în devenire din evanghelia după Matei.
Să ne rugăm.
Tatăl nostru, suntem plini de mulţumire când ne întoarcem spre Cuvânt, aşa greu precum unele din afirmaţiile lui Isus Hristos pot fi, ele sunt cel puţin clare cu certitudine. Şi, pe deasupra ele sunt înţelepte şi minunate datorită sursei din care ele provin. Tată, Isus vorbeşte în mod clar. Mă rog ca această expunere a învăţăturii Lui să poată fi la fel clară şi ca Tu s-o foloseşti pentru a atinge minţile şi inimile multora şi astfel să-i atragi la acel gen de ucenicie care deşi este costisitor e preţios fiindcă fără ea nimeni nu are viaţă veşnică. În Numele lui Isus, Amin.
Tradus de Lăcrămioara Novac