Corupţia radicală
R.C.Sproul
Astăzi începem o scurtă serie de studii despre o doctrină din teologie extrem de controversată şi care a ajuns atât de neglijată încât e aproape de domeniul trecutului. E o doctrină care îi tulbură pe cei ce o studiază. Dar, cu toate acestea, e o doctrină importantă din punct de vedere istoric şi aş vrea ca în timpul următoarelor câteva lecţii să explorăm această doctrină. Se numeşte doctrina depravării totale. Depravarea totală.
Originea acestei expresii nu o găsim în Reforma secolului al 16-lea. Ea a apărut mai târziu, ca urmare a unei controverse ce a avut loc în Olanda în cadrul comunităţii reformate, atunci când un grup de oameni au început să se opună teologiei tradiţionale reformate, aşa cum era cunoscută de-acum. Aceşti oameni au izolat cinci concepte distincte ale credinţei reformate împotriva cărora au înaintat un protest. Au fost numiţi "Reclamanţii", pentru că au reclamat, au protestat împotriva anumitor doctrine din teologia olandeză. Cele cinci doctrine au fost rezumate mai târziu într-un acrostih inteligent, T-U-L-I-P, şi au fost numite "cele cinci puncte ale calvinismului".
Desigur, atunci când Calvin şi-a scris teologia, el nu a redus esenţa gândurilor sale la un acrostih cum ar fi T-U-L-I-P. Dar, atunci când noi procedăm în felul acesta, atunci când folosim astfel de metode pentru a memora mai uşor, avem tendinţa să cădem în capcană şi forţăm anumite cuvinte să înglobeze concepte, astfel încât între literele acrostihului să existe o legătură logică. În cazul aşa-numitelor cinci puncte ale calvinismului, prima literă din acrostihul T-U-L-I-P a fost folosită pentru a prezenta conceptul "totalei depravări".
Şi am fost adesea un "reclamant" cu privire la această expresie a "totalei depravări", deoarece eu cred că pentru mulţi oameni e atât de derutantă încât aş prefera să fie numită altfel, nu "depravare totală". Expresia mea preferată pentru această idee este "corupţie radicală".
Dar haideţi să ne întoarcem la expresia folosită de toată lumea, la conceptul depravării totale, şi să ne ocupăm de acesta. Citeam ieri un eseu în care un teolog contemporan prezenta rezultatele unui sondaj recent efectuat de George Barna, în care seminariştii de la mai multe seminarii evanghelice au fost rugaţi să completeze un chestionar. Apoi aceleaşi întrebări au fost adresate unui număr de oameni care făceau parte din biserici ce se pretindeau evanghelice. Celor intervievaţi, şi era vorba de un număr mare de oameni, printre alte întrebări le-a fost pusă şi aceasta: "Sunteţi de acord că omul este esenţialmente bun?" Iar în comunitatea evanghelică, o comunitate care tinde să fie mai conservatoare decât comunitatea liberală sau cea seculară, cei ce au afirmat că omul este esenţialmente bun au reprezentat 77% din această comunitate. Aproape 80% dintre creştinii evanghelici profesanţi, conform acestui sondaj, cred că omul este esenţialmente bun. Atunci când spunem "esenţialmente bun" nu ne referim la faptul că omul e perfect sau fără păcat, ci "esenţialmente" înseamnă că la modul fundamental, în esenţa fiinţei noastre noi suntem buni. Mai mult buni decât răi, şi aşa mai departe.
Vedeţi deci cum, din acest sondaj care spune că 77% dintre evanghelicii profesanţi afirmă bunătatea fundamentală a omului, puteţi înţelege la ce mă refeream la început, atunci când am spus că acest concept al depravării totale va fi într-o anume măsură unul controversat, deoarece el nu numai că se opune teologiei liberale dar se pare că e în conflict direct şi cu poziţia majoritară din cadrul aşa zisei lumi evanghelice de azi.
Înainte să privesc la întregul concept, mă voi ocupa de cuvântul "depravare" din conceptul "depravării totale". Am spus adesea că, în teologie, la fel ca în oricare altă disciplină, trebuie să ne luptăm întotdeauna cu problema mutaţiilor graduale care apar în dezvoltarea limbii. Cuvintele au tendinţa să fie fluide şi îşi schimbă sensul odată cu trecerea timpului. Ce vă vine în minte atunci când vă gândiţi la o persoană ce poate fi descrisă ca fiind depravată? În limbajul curent al culturii noastre, să spui despre cineva că este depravat sugerează o profundă stare de perversitate. Este un cuvânt folosit nu pentru oameni în general, ci pentru acei oameni care se remarcă în decăderea lor printr-o crimă grosolană şi odioasă. Sau rezervăm cuvântul "depravat" ca să descriem acea categorie de monştri etici din care fac parte Hitler, Nero şi alţii de felul lor. Astfel, rezervăm ideea depravării pentru cea mai de jos formă de comportament uman pe care ne-o putem imagina. Şi, evident, atunci când amplificăm această idee a depravării, precedând-o cu cuvântul "totală", ideea devine şi mai restrictivă în ce priveşte imaginea pe care o evocă în minţile noastre. Ne gândim la cineva atât de stricat încât nu e prea diferit de un animal feroce. De aceea, folosirea imaginii date de aceste două cuvinte, "totală depravare", pentru a descrie fiinţe umane normale sau cu referire la toate fiinţele umane pare un lucru greu de suportat de către oamenii moderni. Şi motivul central pentru aceasta, cred eu, este că suntem extrem de preocupaţi astăzi de valoarea şi demnitatea fiinţelor umane, de problema respectului de sine şi a autoperfecţionării. A ne descrie ca fiind făpturi total depravate înseamnă a anula orice respect pe care l-am nutri faţă de propriile persoane şi ar fi o opinie atât de negativă referitoare la întreaga umanitate încât trebuie evitată.
Şi înţeleg de ce. Înţeleg de unde vine aceasta şi am de gând să înfrunt rafalele vijelioase ale acestui vânt, pentru că eu consider acest concept al depravării totale ca fiind un concept teologic de o importanţă vitală pentru înţelegerea creştinismului biblic. Este de asemenea un concept care descrie, după părerea mea, cea mai înaltă opinie referitoare la omenire pe care am găsit-o vreodată în literatura filozofică sau teologică.
Cum voi reuşi să le îmbin pe cele două? Cum pot spune, atunci când există o teologie care afirmă că omenirea este esenţialmente, în mod fundamental, sau cel puţin în prezent, total depravată la scară universală; cum pot spune aşa ceva, iar apoi să continui şi să spun că "aceasta e cea mai înaltă opinie cu privire la omenire pe care am auzit-o vreodată"?
E adevărat, la suprafaţă nu pare să fie cea mai laudativă viziune asupra omului, nu-i aşa? Dar scopul doctrinei depravării totale este să definească adâncimea la care a ajuns corupţia în sufletul uman ca rezultat al căderii omului în păcat. Considerăm această cădere ca fiind un eveniment de o complexitate enormă în istorie, care a aruncat rasa umană în ruină morală, într-o stare de corupţie radicală.
Atunci când spunem că un lucru e bun, aşa cum spun 77% dintre evanghelici că oamenii sunt esenţialmente buni, iar apoi vine altcineva şi spune "nu, oamenii sunt răi", înţelegem că binele şi răul sunt, într-un anume sens, termeni relativi. Acum, aveţi mare grijă. Există un relativism moral care se răspândeşte în cultura din zilele noastre şi care spune că nu există o normă sau o neprihănire absolută pe baza căreia să judecăm binele şi răul. Există această idee larg răspândită a relativismului moral, şi totuşi aici mă auziţi spunând că binele şi răul sunt, într-un anume sens, termeni relativi. Poate aveţi impresia că îmbrăţişez acest relativism moral atât de infiltrat în societatea noastră. Nici vorbă de aşa ceva. Nu asta intenţionez să sugerez. Ceea ce vreau să spun este că atunci când folosim cuvântul "bine" sau cuvântul "rău", care sunt calificative adjectivale, ceva este desemnat ca bun sau rău ţinând cont de un anume standard, referitor la o anume normă. De aceea, atunci când întrebaţi "este omul esenţialmente bun?", prima mea întrebare va fi "în comparaţie cu ce?" Dacă vom compara comportamentul oamenilor cu cel al demonilor, atunci am putea ajunge la concluzia că, în comparaţie cu demonii, stăm destul de bine. Putem spune că suntem esenţialmente buni, dacă ne referim la acel standard, dacă Satan este standardul.
Pe de altă parte, atunci când standardul bunătăţii şi standardul neprihănirii este desăvârşirea lui Dumnezeu, a Cărui perfecţiune ne este descoperită prin revelaţia Legii Sale, dacă ne privim în oglinda acelei Legi şi ne judecăm singuri, nu după standardul diavolilor, nici măcar comparându-ne unii cu alţii, ci dacă ne analizăm în lumina standardului desăvârşirii divine, atunci ar fi absurd să ne considerăm buni în comparaţie cu Dumnezeu şi în conformitate cu Legea Sa. De aceea, pot spune că, atunci când văd un procent de 77% dintre evanghelici declarându-se de acord cu ideea că omul este esenţialmente bun, acest lucru îmi spune două lucruri. În primul rând, poate că ei privesc la un alt standard decât cel biblic. Nu par să privească deloc la Biblie atunci când fac o astfel de evaluare optimistă a omenirii. Dar, în al doilea rând, acest lucru dovedeşte o ignoranţă incredibilă în ce priveşte Legea lui Dumnezeu. Pentru că Legea lui Dumnezeu descoperă caracterul lui Dumnezeu şi descoperă caracterul nostru în comparaţie cu standardul sfinţeniei Sale. Deci, atunci când un om este numit păcătos sau o persoană este considerată vinovată de un comportament lipsit de etică şi imoral din punct de vedere scriptural şi biblic, această evaluare este făcută pe baza caracterului lui Dumnezeu.
Atunci când am spus că aceasta e o opinie înaltă, iată la ce mă refeream. Creştinul reformat crede, la fel cum a crezut dintotdeauna creştinismul tradiţional, că oamenii sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu şi că demnitatea noastră, valoarea noastră se bazează pe faptul că Dumnezeu ne-a creat şi Şi-a plantat chipul Său în noi, dându-ne capacitatea să oglindim şi să reflectăm caracterul Lui. Dar, în răzvrătirea noastră împotriva lui Dumnezeu şi, ca o consecinţă, în cufundarea noastră în păcat, prin care nu numai că ne jignim Creatorul, dar ne şi rănim unii pe alţii prin violenţa care există între noi, vedem că răul făcut împotriva oamenilor, ca şi răul făcut împotriva lui Dumnezeu, este un lucru foarte serios. Doctrina depravării totale provine dintr-o teologie care ia păcatul foarte în serios, pentru că Îl ia pe Dumnezeu foarte în serios şi pentru că ia oamenii foarte în serios.
Am un prieten teolog care recent a servit într-un juriu, făcând parte dintre juraţi. Primul jurat, purtătorul de cuvânt al juriului, era un psiholog practician. Iar prietenul meu, teologul, nu a fost de acord cu psihologul în privinţa verdictului ce trebuia dat în cazul respectiv. Prietenul meu, teologul, era convins că acuzatul era vinovat de încălcarea legii şi vroia ca verdictul să fie "vinovat". Primul jurat, psihologul, nu vroia să voteze "vinovat", iar principalul argument care revenea în timpul deliberărilor era următorul. El spunea: "nu putem face distincţie între corect şi greşit, între bine şi rău. Aceasta e o problemă de relaţii interpersonale..." şi lucruri de felul acesta. El vorbea despre cât de mult rău face unei persoane însăşi ideea vinovăţiei,
cât de mult îi afectează respectul de sine, şi aşa mai departe. De aceea, el insista să voteze "nevinovat" într-un caz care trebuia să fie unul clar şi rapid. Prietenul meu i-a spus: "de ce suntem aici, dacă nu ca să hotărâm binele şi răul, vinovăţia şi nevinovăţia în faţa legii"?
Acest mic incident din experienţa prietenului meu ilustrează unde am ajuns în cultura noastră, în care există o reacţie împotriva vinovăţiei, împotriva păcatului şi împotriva oricărei evaluări negative a omenirii. Umaniştii spun deja de zeci de ani că omul e esenţialmente bun. Mediul în care trăim ne spune că problema cu care se confruntă cultura noastră, acum când ne confruntăm cu o rată a criminalităţii în creştere rapidă şi cu toate celelalte probleme, este că oamenii sunt afectaţi de mediul înconjurător, problemele sunt de natură nutriţională sau psihologică, astfel de lucruri. Orice în afară de păcat. Astfel păcatul este împins deoparte, la periferia naturii noastre, nefiind considerat ca fiind fundamental sau la baza condiţiei noastre căzute.
Desigur, acest lucru reprezintă un punct de coliziune între gândirea seculară şi gândirea biblică. De asemenea, el descoperă pericolul mare în care se află biserica, de a deveni un ecou al lumii seculare în loc să rămână credincioasă învăţăturii Scripturii.
De aceea, în următoarele zile vom privi la acest concept biblic mai în profunzime şi mai în detaliu, încercând să cercetăm semnificaţia acestei expresii, "depravare totală".
Comentarii finale
Cum răspunzi la conceptul "depravării totale"? Există o reacţie naturală, o reacţie instinctivă la acest concept atunci când îl auzi? Este aceasta o idee de care vrei să te distanţezi, pentru că e atât de pesimistă, atât de întunecată, pentru că denigrează umanitatea noastră?
Sau crezi că există ceva în acest concept al depravării totale, un lucru important pe care creştinul trebuie să îl înţeleagă? Nădăjduiesc că ai răspuns în acest fel. Pentru că, aşa cum am spus mai devreme, o parte a problemei pe care o avem o constituie faptul că ne-am pierdut orice simţ al standardului divin, orice sensibilitate la Legea lui Dumnezeu, oglinda care ne arată starea noastră morală.
Tradus de Florin Vidu