Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
(Partea I)
de John F. MacArthur, Jr.
Se pare că în ultimul timp s-au petrecut multe tragedii în familia bisericii noastre. Chiar cu câteva săptămâni în urmă eram împreună cu un cuplu tânăr din biserica noastră, Kneadnogles, care erau şi prieteni dragi ai familiei noastre. Ei au suferit pierderea scumpului lor fiu - Steven, un bebeluş nou născut, pe care l-au pus în pătuţ la 7:30 şi pe la 10:30 era albastru - a murit în drum spre spital. Doi prieteni de-ai mei cu care am fost coleg de liceu, au murit de cancer. Unul a trăit trei săptămâni după ce i s-a pus diagnsticul; celălalt opt şi a lăsat în urmă o familie de creştini luptându-se cu motivele acestei pierderi. Am fost în vizită la spital noaptea trecută la Tom Elison, din congregaţia nostră, care a fost operat de urgenţă cu o noapte înainte deoarece avea un tip de infecţie confuză în coloana vertebrală. Bineînţeles, el e foarte încercat să treacă prin acestea, prin atâta suferintă şi durere şi lucruri de felul acesta.
Oamenii care treceau prin astfel de perioade, m-au întrebat de nenumărate ori: "De ce crezi că Domnul lasă să se petreacă astfel de lucruri?" Oamenii m-au întrebat când am trecut recent printr-o boală: "Ce încearcă Domnul să-ţi spună? Ce încearcă Domnul să te înveţe? Chiar înţelegi care este scopul lui Dumnezeu în toate astea?" De fapt, cineva chiar mi-a pus întrebările astea cu două zile în urmă prin telefon. Am avut câteva înmormântări în congregaţia noastră la care familiile erau profund îndurerate... Viaţă e plină de astfel de dificultăţi.
În această dimineată ne-am rugat cu presbiterii pentru dragul Bud Busby - care a făcut parte în biserica noatră pentru mulţi, mulţi ani. De fapt, era aici membru înainte să vin eu şi încă mai este. El va avea operaţie într-o săptămână; îi vor elimina o parte a esofagului, unde au găsit cancer - i l-au radiat şi acum îi vor scoate acea secţiune.
Întrebarea care apare mereu este: "De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Nu e faptul de a fi creştin un fel de izolare? Nu ar trebui noi să ne aşteptăm, dacă Dumnezeu e de partea noastră, ca astfel de lucruri să nu se întâmple în viaţa noastră? Care este scopul lui Dumnezeu în toate astea, de ce se petrec şi cum trebuie noi să vedem toate astea?" Acestea sunt întrebări foarte importante.
Oamenii m-au întrebat acestea când, cu câţiva ani în urmă, Patricia şi-a rupt gâtul şi mi-au spus că nu are prea multe şanse să trăiască. Oamneii spuneau: "Ce crezi că vrea Domnul să te înveţe prin întâmplarea asta?" Ei bine, toţi ne confruntăm cu astfel de lucruri în viată. Acesta este felul de a fi al lucrurilor. "se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare," spune Biblia, "Cât de sigur este ca scânteia iese din foc, la fel de sigur e că necazurile vor veni." Toţi înţelegem asta. Ştim că cu cât trăim mai mult, cu atât acumulăm mai multă suferinţă. Este foarte important pentru noi să avem o perspectivă asupra acestui lucru şi să răspundem la întrebarea: Ce face Dumnezeu?
Aşa că aş vrea să fac acest lucru în această dimineată. Şi pentru a face lucrul ăsta, aş vrea să vă deschideţi Bibliile la Epistola către Evrei, capitolul 12. Aş vrea să mergem la Cuvântul lui Dumnezeu în această dimineată: Epistola către Evrei, capitolul 12, la ceea ce trebuie să fie pentru mulţi creştini o porţiune foarte familiară din Scriptură şi care cred că răspunde direct la această problemă. Trebuie să vă mărturisesc că pasajul este aşa de important şi problema este aşa de importantă, că nu pot să o acopăr toată în această dimineaţă. Vă voi face o introducere astăzi şi sper că va fi una foarte utilă - cred că aşa va fi - şi săptămâna viitoare ne vom uita mai de aproape la text.
Aş vrea să vă citesc textul care începe de fapt din versetul 5. În Epistola către Evrei, capitolul 12, versetul 5, autorul epistolei spune aşa: "Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului", sau disciplinrea sau educaţia, "şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor", adică Dumnezeu, "şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii."
Este fundamental pentru noi să înţelegem problemele vieţii. Din moment ce viaţa este plină de necazuri, acest pasaj răspunde la o întrebare foarte profundă şi importantă: "De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu?" Lăsaţi-mă să vă fac mai întâi o prezentare. Această carte era adresată evreilor, şi mai precis unei comunităţi de evrei care constituiau o biserică.. Ei au ajuns să înţeleagă Evanghelia - Mesia a venit, a murit şi a înviat din morţi - au crezut-o şi biserica a fost creată. Nu a durat mult de la formarea bisericii şi persecuţia a urmat.
Oricum, ei proveneau dintr-un mediu evreiesc: ar fi fost daţi afară din sinagoga lor, ar fi fost înstrăinaţi (renegaţi) de familie şi prieteni. Dacă erau angajaţi ai evreilor, şi-ar fi pierdut slujbele. Ei probabil şi-au pierdut viaţa "normală" pe care o aveau, adică unde mergeau, ce cumpărau, cu cine interacţionau, pentru că dacă erau în contextul evreiesc, ar fi fost izolaţi. Au suferit şi alte forme de persecuţie şi înstrăinare.
Aşa că aceşti oameni, în această comunitate de evrei credincioşi, au şi început să simtă ce înseamnă să fi identificat cu Isus Hristos. Autorul epistolei vrea să dea o perspectivă asupra acestui lucru, el vrea ca ei să înţeleagă că are loc un proces care nu ar trebui să-i surprindă, este un proces care are loc de veacuri. De fapt, cu un capitol în urmă, el vorbeşte despre eroii credinţei.
Scriitorul epistolei către evrei face o trecere în revistă, înainte de capitolul al 12 -lea, şi le aminteşte despre evreii şi chiar pre-evreii, care au trăit începând cu Adam şi fiul său, Abel. Le vorbeşte despre credinţa lui Abel, a lui Enoh şi a lui Noe. Apoi le aminteşte despre evrei începând cu Avraam: credinţa lui Avraam şi a Sarei (până în versetul 20), Isaac, Iacov, Iosif, Moise, şi apoi chiar despre o prostituată, pe nume Rahav, care era dintre neamuri - şi apoi despre alţi evrei (în versetul 32): Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David, Samuel şi profeţii.
Toţi aceştia sunt oameni ai credinţei. Capitolul 11 este un fel de sală a eroilor credinţei, a marilor eroi ai credinţei, a celor ce L-au crezut pe Dumnezeu. În fiecare caz în parte, cei ce au crezut pe Dumnezeu au şi suferit condamnarea lumii. În fiecare caz când au luat o poziţie de partea lui Dumnezeu, a Adevărului Său, a Cuvântului Său şi a Persoanei Sale, au suferit condamnări în diverse moduri din partea lumii.
Începând cu versetul 33, se face o sumă. Acest grup de oameni "au cucerit ... împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor" (în mod particular cazul lui Daniel), "au stins puterea focului" cu alte cuvinte, au fost arşi ca cei trei prieteni ai lui Daniel, "au scăpat de ascuţişul săbiei." Ei "s-au vindecat de boli", "au fost viteji în războaie", "au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe", şi unii din ei au fost literalmente ucişi şi au experimentat învierea, "au fost chinuiţi".. Este scris în versetul 36 că "au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;" în versetul 37 scrie, "au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre," îmbrăcaţi în astfel de piei, atrăgeau prin mirosul lor animalele sălbatice care îi devorau. Ei erau "lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi." Ei au "rătăcit", scrie în versetul 38, "prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului..."
Bine aţi venit în familia credinţei, fraţilor. Vrea altcineva să intre? De fapt acesta era ideea. Când intri în familia lui Dumnezeu vei primi şi condamnarea lumii într-un mod sau altul. El tocmai le aminteşte lucrul asta. El doar le spune, "Uitaţi-vă, aşa stau lucrurile". În capitolul 12, versetul 1, spune, "Acum avem acest mare nor de martori, acest grup de oameni pe care tocmaia i-am identificat. Şi ei sunt martorii vieţii de credinţă, în ciuda dificultăţilor ei." Ajungem la versetul 5, unde se identifică ce este această suferinţă.. Din punctul de vedere al lumii, este persecuţie şi din punctul de vedere al persoanei care suferă, este durere. Dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, în versetul 5, este numită "pedeapsa (disciplinarea) Domnului".
El le spune, "Voi nu sunteţi singurii oameni care treceţi prin asta. De fapt, nu sunteţi nici primii care treceţi prin aşa ceva." Unii din oamenii acestei congregaţii - ştim din citirea epistolei către evrei - au fost sincer convertiţi. Ei L-au îmbrăţisat pe Isus Hristos ca Mesia, şi au fost creştini adevăraţi, dar au început să simtă presiunea persecuţiei şi înstrăinării - această condamnare a lumii din care făceau parte. Astfel au fost împinşi înapoi spre iudaism, câţiva din ei au fost chiar tentaţi să renunţe la Hristos şi să se întoarcă înapoi, alţi stăteau pe margine - un fel de spectatori de pe margine, crezând că Evanghelia este adevărată, dar fiindu-le teamă să o îmbrăţişeze din cauza faptului că ar fi fost persecutaţi.
Domnul nu elimină perspectiva persecuţiei - nu ne spune că aceasta va fi diminuată în vreun fel - El doar o defineşte: din perspectiva lumii e persecuţie, din a noastră durere, din perspectiva lui Dumnezeu este disciplinare. Noi am vrea să o înţelegem din perspectiva lui Dumnezeu, nu-i aşa? Adică astă este modul în care ar trebui s-o înţelegem. Aşa că expresia pe care aş vrea s-o extrag din acest text este în versetul 5, mijlocul versetului: "disciplinarea (pedeapsa) Domnului." Vrem să înţelegem această chestiune a vieţii din perspectiva lui Dumnezeu, vrem s-o înţelegem din punctul Lui de vedere. Aici este locul în care învătăm despre disciplinarea Lui.
Să discutăm depre cuvântul disciplinare. Unele din Bibliile voastre scriu cumva "pedeapsă"? Sunt sigur că da. Să vă spun cuvântul original - este cuvântul "paideia". Este cuvântul de la care avem, de exemplu "pedagogie", care la bază însemna educarea copiilor. Este cuvântul care înseamnă "a educa" şi "pedagogie", înseamnă "a educa copii".. Este cuvântul de la care se trage termenul medical "pediatric." "Pedo" este termenul grecesc original pentru "copii".
Acesta nu este un cuvânt încărcat cu conotaţii negative. Cuvântul "pedeapsă" sună cam negativ, aproape ameninţător. Cu siguranţa sună ca un sinonim pentru represiune, dar actualul cuvânt "paideia" este un cuvânt cu un spectru larg şi traducătorii Bibliei pe care o citesc, New American Standars, o traduc disciplinare deoarece el are şi conotaţie pozitivă şi negativă, nu numai negativă. Este un cuvânt cu spectru larg - el înseamnă de fapt "să educi copii" şi educarea copiilor este o combinaţie, este o balanţă între transmitere de lucruri pozitive, învăţarea adevărului, virtuţii şi caracterului, şi pe de altă parte le dai suficientă durere să-i redirecţionezi de la lucrurile care sunt rele, care sunt păcătoase, care sunt distructive pentru ei, astfel încât să asocieze acele lucruri cu durerea. Ei înţeleg că este un preţ de plătit pentru acele lucruri rele şi nu vor vrea să-l plătească, şi deci, îl vor evita.
Prin folosirea cuvântului "paideia", "pedeapsă" sau "disciplinare"... cred că putem concluziona spunând: "se referă la orice efort îndreptat asupra copilului pentru cultivarea sufletului lui." Aceasta va implica învăţarea adevărului şi virtuţii. Aceasta va implica corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Iată ce înseamnă de fapt acest cuvânt: orice efort îndreptat asupra copiilor pentru cultivarea sufletului lor, şi asta implică învăţarea adevărului şi virtuţii, corectarea greşelilor şi atenuarea pasiunilor. Deci va avea un aspect pozitiv şi unul negativ: va include instructaj şi va include pedeapsă. Le va include pe toate.
Cuvântul nu are numai ideea de pedeapsă, nu are numai ideea de măsuri de corecţie care sunt destinate să elimine răul din viaţă şi încurajarea a ceea ce este bun. El include, de asemenea, şi ideea de învăţare a ceea ce este bun. Este exact termenul potrivit pe care ar trebui sa-l folosească părinţii în procesul de creştere ai copiilor lor. Un părinte iubitor îşi disciplinează, îşi instruieşte, îşi educă copii şi să iubească ce este bun şi să urască ce este rău.
Dumnezeu face acestea în viaţa noastră. Autorul Epistolei către evrei spune, "Voi trebuie să vă uitaţi la toate acestea din perspectiva lui Dumnezeu şi să le vedeţi ca un instructaj." Adică nu va fi diferit de orice fel de instructaj riguros: instructajul celor din armată cu sarcini riguroase, instructajul celor ce au sarcini riguroase într-o luptă atletică, instructajul celor ce au sarcini riguroase ca mersul în spaţiu. - toţi am fost conştienţi de asta în această săptămână. Oricare din aceste intructaje implică ceva pozitiv şi de asemenea avertizări asupra a ceea ce poate devenii distructiv si compromiţator. Astfel este instructajul - o balanţă între pozitiv şi negativ.
Acum cu privire la instructajul pe care Domnul îl aduce în viaţa noastră, există mai multe motive pentru aceasta. Când am venit în această dimineaţă aveam trei, la serviciul de mai devreme m-am gandit şi la altul şi îl voi include şi pe acesta. Este amuzant când te surprinde astfel vreo idee. Deci, aş vrea să vă arăt patru motive pentru care disciplinarea Domnului apare în viaţa voastră de creştini.
Acum, înainte de a ne uita la aceste patru motive, aş vrea să fac un fel de distincţie clară. Trebuie să fie făcută o distinctie rigidă între pedeapsa divină şi disciplinarea divină, e bine? - între pedeapsa divină şi disciplinarea divină. Să formulez cât de clar pot: oamenii lui Dumnezeu nu pot fi niciodată pedepsiţi deplin pentru păcate lor - în sens judiciar - deoarece Dumnezeu deja a pedepsit deplin pe Hristos pentru păcatele noastre. Aşa e? "El a purtat, în trupul Său, păcatele noastre pe cruce." "Dumnezeu l-a făcut pe El care n-a cunoscut păcatul, să fie păcat pentru noi." El a plătit deci vina întreagă, Romani 8:1 spune că noi nu suntem sub nici o condamnare şi nici nu vom mai fi.
Aşa că, atunci când se vorbeşte despre pedeapsa divină, sau disciplinarea divină, noi nu vorbim despre pedeapsa judiciară pentru păcatele noastre care are legătură cu mântuirea (salvarea) noastră.. Noi vorbim despre o disciplinare sau o pedeapsă legată de sfinţirea noastră. Dumnezeu deja l-a pedepsit pe Hristos pentru toate păcatele noastre, care se îngrijeşte de eternitatea noastră. Dar Dumnezeu trebuie să ne pedepsească pentru pacatele noastre aici, în timpul acestei lumi, pentru a ne face din ce în ce mai sfinţi şi mai neprihăniţi, ceea ce ne va aduce o mai mare binecuvântare şi utilitate. Acestea sunt două lucruri pe care trebuie să le distingeţi. Sângele lui Isus Hristos, Fiul, ne-a curăţit de orice păcat în sens judiciar - păcatele noastre sunt plătite, sunt complet acoperite şi nici dreptatea lui Dumnezeu (deoarece a fost pe deplin satisfăcută prin Hristos purtând păcatele noastre), nici dragostea lui Dumnezeu nu va permite să se mai plătească din nou ceea ce Hristos deja a plătit. Aţi reţinut?
Aşa că atunci când sunteţi pedepsiţi de Dumnezeu pentru păcate în această viaţă, nu este din cauză că Isus nu ar fi purtat toată pedeapsa păcatelor voastre. Nu are legătură cu justificarea voastră, adică prezenţa voastră înaintea lui Dumnezeu - care a fost realizată în Hristos - ci are legătură cu sfinţirea voastră, adică, neprihănirea voastră personală, astfel încât să vă puteţi bucura de binecuvântările Lui şi să-I fiţi folositori. Această distincţie trebuie făcută. Cu alte cuvinte, în pedeapsa legată de salvarea noastră, Dumnezeu este Judecător; iar în disciplinarea legată de sfinţirea noastră, Dumnezeu este un Tată iubitor. În pedeapsa legată de salvarea noastră, obiectele sunt păcatele ce trebuie pedepsite - preţul ce trebuie plătit. În disciplinare, obiectul este sfinţirea - pentru a aduce credinciosul la puritate. În pedeapsă, ţinta este condamnarea; în disciplinare, ţinta este neprihănirea.
Acum, haideti să ne uităm la cele patru motive pentru care disciplinarea Domnului are loc în vieţile noastre.
Vreau să vă spun, înainte de a intra în această secţiune, că este în mare măsură un lucru foarte foarte personal. Adică, eu nu pot să mă uit la tine şi să zic, "O! Ştiu de ce Domnul se poartă astfel cu tine," numai dacă cumva ştiu ceva foarte flagrant despre tine şi ţi l-aş arăta. Dar, în majoritatea cazurilor, este ceva cu care ai de a face personal în inima ta şi câteodată, din moment ce nu este clar pentru nimeni din jurul tău, poate sa nu-ţi fie nici ţie prea clar, aşa cum vom vedea.
Dar acestea sunt motivele pentru care trebuie să ne străduim să înţelegem disciplinarea Domnului.
Motivele:
1. Răsplătire (pedeapsă meritată)
Folosim cuvântul "răsplată" - înseamnând "pedeapsă". Primul motiv pentru care Domnul te va disciplina, cum un părinte disciplinează un copil, este pentru că ai păcătuit şi păcatul este rău pentru tine. Păcatul îţi dăunează; poate să-ţi devasteze viaţa. Te poate face inutil în slujba Domnului; te poate face să pierzi binecuvântarea lui Dumnezeu - îţi ia bucuria, pacea; produce ruşine, vinovăţie, îngrijorare, teamă, anexietate, şi un părinte iubitor nu vrea ca să ai toate acestea. Cum un părinte iubitor pedepseşte un copil, nu ca să rănească copilul, dar ca să îl ajute, aşa pedepseşte El copilul - nu pentru a produce durere pe terment lung, dar o durere de scurtă durată şi o corecţie pe termen lung.
Aşa că Dumnezeu pedepseşte păcatul în viaţa unui credincios, pentru scopuri pozitive. Am păcătuit, în cosecinţă vom avea nevoie să ne confruntăm cu disciplinarea - acesta este unul din motivele disciplinării. Adevărul este că, atunci când treci prin astfel de disciplinare, vor veni în viaţa ta lupte; poate ţi s-a spus că ai cancer, su o altă boală, poate în căsnicia ta ai conflicte, poate partenerul te-a părăsit şi te lupţi cu durerea - poate te-a părăsit şi ai rămas cu un copil, poate partenerul de căsătorie are o aventură cu cineva, poate ţi-ai planificat să te căsătoreşti cu cineva şi acel cineva te-a părăsit şi te afli în situaţia nenorocită de a avea dragostea neîmpărtăşită, poate te confrunţi cu moartea unui membru din familie... eu ştiu ce mai poate fi ... toate lucrurile de genul asta; şi începi să te gândeşti: "De ce mi se întâmplă asta?"
Porneşte cu întrebarea aceasta: "Există vreun păcat în inima mea sau în viaţa mea? Poate fi ceva corectat în viaţa mea? Poate fi aceasta o consecinţă a obiceiului meu păcatos, pe care Tatăl încearcă să mi-l arate, ca eu să-l corectez? "
Acesta a fost cazul lui David - vă amintiţi de marele împărat al lui Israel, David? Un om remarcabil, un om incredibil, foarte inteligent - un psalmist, un cântăreţ agreabil, un harpist, un mare conducător, un rege nobil, un om care ar câştiga nu numai admiraţia poporului său, dar a fost bărbatul pe care Dumnezeu l-a identificat a fi regele împărăţiei Sale teocratice - naţiunea Israel. David a avut tot ce ar putea avea un om, a avut de toate. Stând în palatul său în una din zile - palatul său fiind mai înalt ca restul caselor din jurul lui - a privit afara şi a văzut o femeie îmbăindu-se la soare pe acoperişul casei ei şi şi-a dorit-o - numele ei era Batşeba...
Bineînţeles, povestea e cunoscută de toţi. David a facut în aşa fel încât să obţină această femeie, s-a unit cu ea - de fapt, ea a rămas însărcinată ca rezultat al acestei uniri. Deci, el a comis adulter, violându-şi propria căsnicie - propriile jurăminte făcute soţiei lui - a păcătuit împotriva naţiunii, împotriva domniei lui ca rege, şi mai mult de atât, a făcut în aşa fel ca soţul ei (Urie), care era unul din cei mai dedicaţi soldaţi ce lupta pentru marele rege David, să fie pus într-un loc în bătălie în care să fie compromis, lăsat singur în voia duşmanului. Urie a fost victima planului lui David fiind ucis în bătălie. David era responsabil nu numai de adulter, dar şi de crimă.
Apoi, porţile pedepsei au fost deschise. Biblia spune despre David cele mai uimitoare lucruri. Dumnezeu a spus lui David: "Sabia nu se va depărta niciodată de casa ta - niciodată. Trebuie să înveţi că nu poţi să te porţi aşa, fără să te aştepţi la consecinţe. În viaţa ta vor veni consecinţele purtării tale."
Prima consecinţă care a venit imediat a fost moartea nou-născutului. Copilul Bat-Şebei a murit. Vă amintiţi cum se plângea David, cum în durerea lui a făcut o declaraţie melancolică? El a spus: " El nu se va întoarce la mine, dar eu mă voi duce la el," ceea ce era o declaraţie plină de speranţă. El ştia că micuţul bebeluş - acea viaţă mică şi inocentă - era în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta era o mică părticică a harului lui Dumnezeu revărsat, peste el bineînteles, chiar daca era un copil ilegitim. Dumnezeu are grijă de toţi micuţii. Dar David a plâns pierderea copilului.
Ca şi cum asta n-ar fi fost suficient, lovitură după lovitură dupa lovitură au venit împotriva lui David, şi astfel sabia nu s-a depărtat niciodată de casa lui. Cea mai grea dintre aceste lovituri a fost cea condusă de propriul fiu, Absalom. Absalom a încercat să-l detroneze pe tatăl său şi să-i ia locul. În cele din urmă, Absalom călărind cu repeziciune prin pădure, a murit lovindu-se într-un copac, rămânând spânzurat acolo, după cum ştiţi. David a plâns: "O! Absalom! Absalom, fiul meu, fiul meu, fiul meu!"
David a suferit atacuri teribile de vinovăţie. În psalmul 32 David scrie: "mi se usca vlaga." Sistemul sanguin îi era afectat, glandele salivare îi erau afectate; sistemul nervos îi era afectat. Întreg trupul îi era zguduit în neliniştea provocată de necazul, ruşinea, şi vina păcatului sau. Limba i-a fost înţepenită cât timp nu şi-a mărturisit păcatul, a suferit în toată agonia aceea - întreg trupul îl durea de sus până jos.
În final, David a izbucnit în a mărturisi. A scris un psalm similar, psalmul 51, şi a strigat plin de pocăinţă către Dumnezeul împotriva căruia a păcătuit. El a prins mesajul; chiar l-a înţeles. A devenit un om credincios şi neprihănit; a devenit prietenul lui Dumnezeu. El a scris mai mulţi psalmi ca oricare altul. A devenit cântăreţul plăcut al lui Israel. A devenit un om după inima lui Dumnezeu. Dar a trebuit să treacă prin această imensă şi groaznică corecţie.
De aceea, orice s-ar întâmpla în viaţa ta, de aici trebuie să porneşti, cu această întrebare trebuie să începi: Sunt disciplinat datorită păcatului? Vreau sa spun că este punctul potrivit de pornire. Nu-i aşa? Examinează-te: "Este vreun pacat în viaţa mea?" Vă amintiţi de Iov? Iov era un om foarte bogat - unul din cei mai bogaţi oameni din est - a trăit pe vremea patriarhilor, timpul Genezei. Iov poate fi prima carte scrisă a Bibliei. Probabil a fost scrisă chiar înaintea Pentateuhului - Geneza. Vorbind de oamenii din vremea patriarhilor - unul din ei era Iov. Foarte bogat: o mulţime de pământ, o mulţime de recolte, o mulţime de copii şi o nevastă.
Şi dintr-o dată, totul se duce. El a pierdut tot. El a pierdut absolut totul. Toate culturile, toate animalele, toţi copiii. Singurul lucru rămas este soţia care îl ceartă şi adaugă la durerea lui. El a pierdut totul şi apoi a pierdut şi sănătatea. Stă aşezat pe o grămadă de cenuşă, scărpinându-şi bubele cu un ciob - un fel de a-şi alina starea mizerabilă..
Întrebarea îi vine în minte - acesta este un om al credinţei, un om care crede în Dumnezeul viu şi adevărat, un om care l-a slujit pe Dumnezeu cu toată inima lui, un om care a fost absolut credincios şi ascultător, un om bun - cel mai bun om al vremii. De unde ştiu aceasta? Din cauză că în Iov 1 şi 2, satan a mers în cer şi I-a spus lui Dumnezeu: "Ştii, Doamne, nu ai avea pe nimeni credincios dacă nu le-ai da tot felul de bogăţii. Dacă nu i-ai binecuvânta şi nu le-ai da toate aceste lucruri te-ar blestema." Dumnezeu a raspuns: "Nu este adevărat şi-ţi voi arăta. Uită-te la Iov - este un om al credinţei; un om neprihănit; şi e foarte bogat. Te las să-i iei tot ce are în afară de viaţă dar credinţa nu si-o va pierde."
Ei bine, Iov nu ştia toate astea. Iov niciodată n-a citit primele două capitole ale cărţii ce-i poartă numele. Ea n-a fost scrisă decât după ce el n-a mai fost. El n-avea nici o idee şi niciodată n-a ştiut ce s-a întâmplat în cer. El n-a ştiut că Dumnezeu şi satan aveau o dispută. El era aici jos şi toate mergeau rău în viaţa lui - el nu ştia.
Aşa că primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite în inima lui. Şi-a făcut o examinare proprie şi a zis: "Uite, Doamne, cred că totul este în regulă. Mi-am mărturisit păcatele şi vreau să-mi rezolv problemele. Vreau să te slujesc. Te iubesc. Doamne, încerc să fiu un om bun şi ascultător şi nu cunosc nici un păcat în viaţa mea de care mă agăţ. Cred că totul este în regulă," şi era nedumerit. Aşa că, câţiva din prietenii lui au venit şi le-a părut aşa de rău de Iov - care era absolut disperat - că scrie: "Şi au şezut pe pământ lângă el şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună o vorbă." Prietenii lui - trei prieteni - au stat doar într-o tăcere mormântală, fiindu-le milă şi compatimind, spunând probabil doar: O..., hmm..."
La sfârşitul celor şapte zile, au spart tăcerea şi, cum au deschis gura, toată înţelepciunea i-a părăsit. Primul lucru pe care l-au spus a fost: "O, Iov. Ai o mulţime de păcate în viaţa ta. Noi ştim, căci avem o bună teologie. Teologia noastră este că dacă ai probleme, înseamnă că ai păcătuit." "Ei bine, câteodată..." a spus Iov, "Nu, nu am." Ei au spus: "Mai bine ai mai verifica odată." Aşa că prietenii lui i-au înmulţit durerea, deoarece îl tot acuzau de ceva ce nu era adevărat şi l-au condus, literalmente, în săptămâni de inventariere personală şi tot n-au găsit nimic. Nu că el n-ar fi avut păcat, dar nu avea nici un păcat ascuns. El îşi dedica de buna voie viaţa Domnului. El nu era ca David: David îşi făcuse inventarul şi ştia că a păcătuit.
Când un credincios este lovit de nuia, poate spune: "Eu am adus asta asupra mea. Dumnezeu mă corectează în dragoste - El nu mă loveşte în mânie - El mă corectează în dragoste." Aici este locul de la care porneşti: răsplătire. David a ştiut asta toată viaţa lui; şi niciodată nu a căutat altă explicaţie. Dar nu trebuie să te opreşti aici. Dacă după ce îţi faci acest inventar nu găseşti nimic trebuie să mergi mai departe. Să mergem la al doilea motiv pentru care Dumnezeu ne disciplinează.