Disciplinarea plină de dragoste a lui Dumnezeu
(Partea a II-a)
de John F. MacArthur, Jr.
Epistola către Evrei, capitolul 12, versetele 5-11. Am încercat să răspundem la o întrebare foarte importantă şi anume: De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor lui Dumnezeu? Atmosfera din ziua de azi în rândul mişcării evanghelice -- atmosfera în biserica de astăzi -- care este, cred, şi în mass-media este dominată de mişcarea moderna carismatică, o perspectivă a creştinismului care, spunând drept, este străină de Scriptură.
Dacă te uiţi la televiziunea creştină şi tragi de aici concluzii despre teologia creştină, poţi concluziona că, din tot ceea ce ai văzut, creştinismul este o cale a vieţii ce duce la bogăţie, la coafuri neruşinate şi garderobe uimitoare, duce la scene elaborate în show-rile de televiziune şi scaune ciudate şi aur pe orice, etc., etc., etc. Duce la bogăţie şi prosperitate şi fericire şi confort şi să te simţi cu adevărat bine. Vei auzi predicându-se, în mass-media creştină, "Evanghelia prosperităţii" că Isus te vrea bogat, şi Isus te vrea confortabil, şi Isus te vrea plin de succes, şi dacă suferi este pentru că eşti slab în credinţă. Dacă suferi, este pentru că nu ceri ceea ce este de drept al tău.
Există, de asemenea, în mişcarea evanghelică contemporană, noţiunea că Isus, în vreun mod sau altul, va rezolva toate problemele vieţii tale. Aşa că, ni se spune din aceea parte a mişcării evanghelice, care este diferită de mişcarea carismatică, că adevărata problemă este că trebuie să ne apropiem de oameni pe baza "nevoilor ce le simt"... Cu alte cuvinte, care sunt neliniştile, durerile, suferinţele, rănile, disconfortul, problemele vieţii din care oamenii se simt rău...Noi trebuie să le confruntăm şi trebuie să le aducem la Isus, ca la unul care le va rezolva toate necazurile vieţii, cel ce-ţi rezolvă toate problemele, cel ce te face să te simţi confortabil, cel ce-ţi aduce pace în viaţa ta plină de probleme; Isus va elimina orice eveniment ce ne deranjează, orice relaţie lipsită de confort şi împlinire --cumva Isus va aduce pace în orice circumstanţă dificilă. Aceasta este evanghelia "nevoi simţite".
Avem, aşadar, pe de-o parte evanghelia prosperităţii care promite că poţi fii bogat în Isus şi îţi rezolvă toate problemele. Şi avem şi evanghelia "nevoi simţite" care spune că: "Ei bine, Dumnezeu chiar vrea să-ţi rezolve viaţa şi s-o facă calmă cu desăvârşire, plină de pace şi confort şi s-o împlinească şi s-o satisfacă în orice mod imaginabil." De fapt, ambele puncte de vedere se pot concluziona că dacă vin dificultăţi în viaţa ta, este probabil diavolul. Ceea ce ai putea dori este să afli cum să-l goneşti, pentru că e diavolul cel ce aduce toate aceste lucruri rele în viaţa ta. Ele nu vin de la Dumnezeu; ele vin de la diavol.
Aşa că, asta te duce la un fel de antrenament în care trebuie să te implici prin care să ştii să anihilezi puterea diavolului în viaţa ta sau a altora. Intri în acea notiune nebunească de a pronunţa un fel de condamnări, cel puţin la nivel temporar sau atât cât priveşte viaţa ta, asupra Satanei, încercâd sa-l legi apoi să legi demonii care sunt cauza tuturor problemelor tale. Dacă te poţi angaja cu succes în legarea lui Satan şi a demonilor, atunci poţi elimina disconfortul şi suferinţa şi lipsa liniştii din viaţa ta.
Toate acestea sunt nebiblice. Toată această conceptie este greşită. De fapt, această idee greşită prin care creştini trebuie să fie deasupra suferintei este o tristă dezonoare la adresa tuturor acelor nobili credincioşi care au fost de-a lungul vremurilor -- în istoria împarăţiei lui Dumnezeu -- care au suferit, au suferit sever, au suferit persecuţia, au suferit martirajul -- toţi acei eroi. De exemplu, enumeraţi în Epistola către Evrei, capitolul 11: Abel şi Enoh, şi Noe, şi Avraam, şi Sara, şi Isaac, şi Iacov, şi Iosif, şi Moise, şi Rahab, şi Ghideon, şi Barac, şi Samson, şi Ieftaie, şi David, şi Samuel, profeţii -- toţi acei ce au au stins puterea focului şi au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe, cei ce şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi, cei ce au fost chinuiţi nevrând să primească izbăvirea care li se dădea pentru a nu-şi nega credinţa, cei ce au suferit batjocuri şi bătăi şi lanţuri şi închisoare, sau au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului -- şi de nici unul din aceştia, este scris, nu era vrednică lumea.
Ce spuneţi de aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei oameni care nu au pus mâna pe ceea ce era a lor? Au fost ei oameni care n-au beneficiat de ceea ce era a lor? Nu l-au putut ei determina pe Dumnezeu să rezolve tot disconfortul lor? S-au întâmplat astea doar pentru că nu s-au încrezut în Dumnezeu? S-au întâmplat pentru că ei nu ştiau că ei ar fi trebuit să fie prosperi? Poate s-au întâmplat pentru că ei n-au ştiut cum să-l "lege pe Satan." Poate ei n-au ştiut cum să lege acei demoni.
Ce nebunie! Ce gândire eretică este aceasta! Aceştia sunt barbaţi şi femei dintre cei nobili. Aceştia sunt eroii credinţei. Aceştia sunt cei mai buni dintre oamenii lui Dumnezeu. Aceştia sunt marii credincioşi ai istoriei şi ei au suferit imens. Aţi putea adauga la aceasta listă, şi probabil ar fi fost adaugaţi dacă Epistola către Evrei ar fi fost scrisă astăzi, apostolii ce au fost excutaţi sistematic. Şi în final, ultimul dintre ei, Ioan, care a murit în exil în insula Patmos.
Ce putem spune despre primii creştini? Despre toţi acei creştini care au murit sub persecuţia romană, care au fost arşi în grădina lui Nero la petreceri pentru a lumina în întuneric? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit prin groaznică persecuţie înainte de secolul al IV-lea? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit în timpul Reformei? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au murit pentru credinţa în Inchiziţia Catolică şi au fost martirizaţi? Dar ce spuneţi despre toţi acei credincioşi de dinaintea reformei protestante ce au fost ucişi sau martirizaţi: hughenoţi, alţii...? Dar ce spuneţi despre toţi acei ce au suferit martiraj din timpul Reformei încoace? Dar ce spuneţi despre toţi acei misionari care au fost ucişi de cătrei cei cărora vroiau să le prezinte evanghelia?
Poate fi şocant pentru tine să ştii că 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an, chiar în zilele noastre, conform unei declaraţii a lui David Barrett, editor la World Christian Encyclopedia. 833 în fiecare zi undeva în lume sunt martirizaţi pentru credinţa lor în Isus Hristos, în ţările ostile care urăsc adevărul. Ce spuneţi despre toţi aceşti oameni? Au fost ei oameni cu credinţa slabă? Au fost ei mai prejos ca marii credincioşi? N-ar fi trebuit ei să ştie că toată această chestiune priveşte confortul şi prosperitatea, şi să aibă toate nevoile împlinite? Nu asta contează? Nu să te simţi bine contează? Ceea ce contează nu e să ai un mediu perfect în care să trăieşti?
Adevăraţii credincioşi de-a lungul veacurilor au suferit şi cu cât erau mai credincioşi cu atât au suferit mai mult; nu cu cât au fost mai credincioşi au suferit mai puţin. Isus a spus:
"În lume veţi avea necazuri" Ioan 16:33. Apostolul Pavel spune: "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi." 2 Timotei 3:12. Dacă a înţeles cineva că lucruri rele se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu, acela cu siguranţă a fost apostolul Pavel. El spune în 2 Corinteni 4:8: "Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru." El a înţeles că lucruri rele li se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu. Lucruri rele s-au întâmplat din todeauna oamenilor lui Dumnezeu. Aceste lucruri rele includ persecuţie; aceste lucruri rele includ martirajul şi pot include şi execuţia.
Cum am mai spus, este o statistică şocantă şi este una cu care guvernul Statelor Unite nu vrea să aibă de-a face. Noi am scris scrisori. Există o organizaţie care încearcă să se implice. Este şocant să realizezi că în toată lumea 300.000 de creştini sunt martirizaţi în fiecare an. Nimic nu s-a schimbat. Există o groznică suferinţă pentru cei ce pronunţă numele lui Hristos şi in final, cei mai credincioşi suferă cel mai mult pentru că ei nu-şi neagă credinţa sub presiunea şi ameninţarea morţii.
Acum, supunând tot ce se întâmplă în această lume, chiar permiţându-i lui Satan să fie activ în anumite lucruri care chiar împiedică cauza lui Hristos, supunând tot ce se întâmplă este legea suverană a lui Dumnezeu. Voi spune ceva la care probabil nu v-aţi gândit, dar este adevărat: Satan este slujitorul lui Dumnezeu. I se permite să facă doar ceea ce Dumnezeu îi permite. El este slujitorul lui Dumnezeu şi scopurilor Lui suverane. Tot ce se întâmplă este sub domnia suverană a lui Dumnezeu. Isaia 45:7 spune: "Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri." Suferinţa, încercările, persecuţia -- tot felul de nenorociri sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu şi se potrivesc scopurilor Sale, şi în special scopurilor Sale pentru copiii Lui prea iubiţi.
Eroii credinţei din Evrei 11 demonstrează o ascultare extraordinară în faţa încercărilor severe şi în acelaşi timp demonstrează o credinţă neîndoielnică neşovăită în scopurile lui Dumnezeu, o încredere neşovăită în suveranitatea lui Dumnezeu. Scopurile lui Dumnezeu în suferinţă, sunt chestiuni ce trebuiesc înţelese: Dumnezeu are un scop pentru suferinţa noastră.
Având lucrul acesta în minte, să citim textul. Evrei 12, versetul 5: "Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului." Aceasta este fraza pe care aş vrea s-o reţineţi. Aceasta este disciplinarea Domnului despre care vorbim. "Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea sau pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor", adică Dumnezeu, "şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă (disciplinare), deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii."
Ceea ce identifică pentru noi acest pasaj este disciplinarea Domnului. Putem spune că Dumnezeu aduce încercări dificile în vieţile noastre pentru a-şi îndeplini scopurile. Aceasta face parte din procesul nostru de transformare după imaginea Fiului Său. Perfecţionarea noastră cere disciplinare.
Aşa cum am văzut data trecută, în introducerea făcută acestui pasaj, Dumnezeu are patru scopuri în disciplinare.
Scopul #1: Răsplătire
Unele disciplinări care vin în viaţa ta, unele circumstanţe negative, unele -- care la suprafaţă -- încercări/lucruri "rele" care vin în viaţa ta sunt deoarece ai păcătuit şi trebuie să fii pedepsit pentru că Dumnezeu este sfânt şi îşi vrea copiii sfinţi. Cu alte cuvinte, e o răsplătire pentru a creea în noi o ură pentru păcat din cauza consecinţelor sale dureroase. Am văzut lucrul acesta data trecută. L-am văzut pe David ca ilustrare. David a suferit imens în viaţa lui pentru că Dumnezeu îl pedepsea pentru păcatul lui pentru ca el să înveţe să fie sfânt pentru al putea onora pe Dumnezeu şi să fie binecuvântat.
Scopul #2: Prevenire
În al doilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne preveni. Am văzut lucrul acesta în cazul lui Pavel. Dumnezeu, de fapt, i-a înfipt o suliţă chiar prin inimă. "Un ţepuş în carne", îl numeşte el, pentru al feri de a fi mândru. Dumnezeu aduce anumite lucruri în viaţa noastră pentru a ne smeri. Unele din disciplinările Lui sunt pentru că noi am fi păcătuit şi ne-am face rău nouă înşine şi l-am dezonora pe Dumnezeu dacă El nu ar face anumite lucruri pentru a ne reţine.
Scopul #3: Educare
În al treilea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre pentru a ne educa, astfel încât noi, prin acea încercare, să învăţăm ceva despre noi şi ceva despre măreţia lui Dumnezeu. Pentru a ilustra lucrul acesta l-am folosit pe Iov. Iov a ajuns prin suferinţele lui teribile la o adevărată înţelegere a lui însuşi şi o mai mare înţelegere a lui Dumnezeu decât a avut vreodată. În încercări, în suferinţe şi în dureri discernem noi mai clar cine este Dumnezeul nostru.
Scopul #4: Anticipare
Şi, în al patrulea rând, Dumnezeu aduce suferinţă în vieţile noastre cu scopul anticipării, deoarece noi avem nevoie să tânjim după Împărăţia Lui. Noi avem nevoie să avem o persectivă din ce în ce mai cerească. Avem nevoie să ne desprindem tot mai mult de legăturile pământeşti. L-am văzut pe apostolul Ioan ca o ilustraţie clasică a acestui lucru. Ioan, suferind mult în exil, suferind cu inima frântă din cauza morţii spirituale a celor cinci din şapte biserici din Asia Mijlocie. Ioan, prin suferinţă peste suferinţă din cauza a ceea ce vedea, i sa arătat o frântură din viitor, o frântură din gloria eternă şi a spus: "Chiar şi aşa, vino Doamne Isuse." El a avut suficient din suferinţele pământeşti. Pavel la fel. El tânjea să fie în prezenţa lui Hristos şi să fie eliberat de suferinţa acestei lumi.
Deci, Dumnezeu este cel ce-şi disciplinează copiii pentru scopurile: retribuţie, prevenire, educare şi anticipare.
Acum, uitaţi-vă la versetul 5 -- doar începutul versetului -- şi vă voi aminti unde am rămas data trecută. "Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii?" Şi, autorul continuă în versetul 5 să spună: "Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El..." El le aminteşte de Vechiul Testament. El le citează din Proverbe 3:11 şi următoarele versete. El le citează un pasaj din Vechiul Testament din cauza întrebării care apare aici -- o întrebare firească -- aţi avut tot acest capitol minunat, capitolul 11, toţi aceşti mari eroi şi toţi au suferit profund pentru cauza lui Hristos.
V-am spus săptămâna trecută despre lectura mea continuă a istoriei lui Wiliam Carey. Suferinţa din viaţa acestui om este mai mult decât îţi poţi imagina că poate să îndure o persoană. Chiar în lectura de câteva ore de ieri am citit că el a avut un fiu numit Felix care avea 37 de ani când a murit. La 37 a murit. El era un mare lingvist şi un mare misionar -- care a trecut prin mai multe lupte. Dar, doar amintind de viaţa fiului său şi durerile vieţi...Prima sa soţie a murit la naşterea unui copil; el a rămas cu doi copii. El s-a însurat cu altă creştină drăguţă. După mulţi ani de pregătire el a terminat traducerea Scripturii în limba unei alte ţări din Asia. S-a suit într-o navă cu soţia sa şi cinci copii -- doi din căsătoria anterioară, cred, şi trei cu actuala soţie -- aveau cinci copii şi mergeau împreună. Avea şi o tiparniţă mică, şi toată munca lui de-o viaţă (din această traducere). Vroiau să ajungă la câmpul de misiune când o furtună a împins nava într-un loc mai larg al râului -- s-a scufundat nava -- soţia lui împreună cu trei din cei cinci copii au murit. El s-a luptat în apă să-i salveze, dar nu a putut. S-a aşezat pe mal, îşi pierduse familia, munca de-o viaţă, tiparniţa, totul. Atunci, William Carey a auzit că acesta, fiul său, în care investise aşa mult din viaţa lui, care era trimis într-un câmp de misiune, a pierdut tot ce-i era mai preţios, inclusiv munca lui de-o viaţă.
Intrebarea apare: Dumnezeu sau diavolul face lucrul acesta? Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui Felix care să nu i se fi întâmplat lui Iov. Nimic nu s-a întâmplat în viaţa lui William Carey care să nu se fi petrecut şi în viaţa lui Iov. Trebuie să recunoaştem că Felix a trecut printr-o perioadă foarte întunecată şi dureroasa, pierzând două soţii şi majoritatea familiei sale şi toată munca sa. El a trecut printr-o perioadă groaznic de întunecată, dar în sfârşit a fost readus tatălui său şi misunii de acolo şi readus muncii de misiune până la sfârşit. La vâsta de 37 de ani a murit în floarea vârstei, o altă durere mare pentru tatăl său din pricina talentului şi imensei sale priceperi pentru slujire în misiune. Acestă suferinţă peste suferinţă l-a modelat pe William Carey în omul care a fost.
În ce priveşte disciplinarea Domnului, Vechiul Testament ne aminteşte aceasta: este de la Dumnezeu. "Nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El." Ţie îti vorbeşte. Uitaţi-vă la prima parte a versetului 5. "Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului..." Acesta este un mesaj pentru credincioşi, înţelegeţi acesta? El vorbeşte unor credincioşi. Li se adresează cu "fiilor". Acest pasaj nu este adresat necredincioşilor; vă este adresat vouă, fiilor. Vă vorbeşte vouă.
Am văzut deja scopurile lui Dumnezeu; vreau să vă introduc în text şi să vă arăt trei lucruri diferite care apar în acest text care ne vor ajuta să înţelegem disciplinarea Domnului: două pericole în disciplinare, două dovezi în disciplinare şi două roade ale disciplinării. Pericole, dovezi şi roade.
I. Pericole în disciplinare
Hai să ne uităm, în primul rând, la pericolele ce apar în disciplinare. Toţi vom trece prin disciplinare şi împreună cu disciplinarea vin şi câteva pericole: două lucruri care sunt pericole pentru îndeplinirea scopurilor lui Dumnezeu în disciplinare. Dumnezeu vrea să realizeze ceva disciplinându-ne. El vrea să ne asemănăm tot mai mult imaginii lui Hristos. El vrea să ne descopere tot mai mult din El Însuşi -- aceasta este educarea. El vrea să ne ferească de păcat. El vrea să ne smerească pentru a fi mai folositori. El vrea să ne pedepsească pentru păcatele comise pentru a nu le mai repeta. El vrea să umple inimile noastre cu anticiparea gloriei... Toate aceste lucruri le-am văzut. Dar, acestea funcţionează dacă evitaţi cele două pericole.
1. Pricolul numărul unu: "Nu dispreţui--".
Dispreţul este primul pericol în disciplinare. Domnul aduce o disciplinare cu un anumit scop în viaţa ta, Domnul aduce educare în viaţa ta prin dificultăţi, şi tu o dispreţuieşti în loc să o îmbrăţişezi. Asta înseamnă să "judeci greşit", să "tratezi cu uşurinţă" în loc să o tratezi atât de serios pe cât trebuie. "A nu eşua," înseamnă să iei în considerare adevăratul scop al acestei disciplinări, adevăratul rezultat ce trebuie să fie şi adevăratul sfârşit. Priviţi disciplinarea nu ca pe o nenorocire temporară, ci ca pe o realizare pe care Dumnezeu vrea să o înfăptuiască pentru binele tău şi gloria Lui.
Drept vorbind, există mulţi care nu văd dincolo de durere pentru că sunt absorbiţi de ei înşişi, sunt centraţi pe sine, sunt preocupaţi doar de confortul propriu... În mişcarea evaghelică din ziua de astăzi, toţi aceşti oameni care pretind că au această mare credinţă, să creadă că Isus îi poate face bogaţi, şi aceşti oameni care vin şi vor ca Isus să le rezolve toate problemele şi demonstrează un fel de credinţă la acest nivel -- eu cred că aceşti oameni sunt foarte nepăsători de adevăratele probleme ale vieţii. Aceste probleme chiar îi devastează ca şi cum ar fi o surpriză că ele se petrec, deoarece ei nu au aşteptat decât prosperitate şi confort. Există mulţi oameni care nu pot trece de durere deoarece ei cred că, creştinismul este un fel de cec în alb şi din momentul în care devii creştin Dumnezeu îţi va da tot ceea ce doreşti. Când nu capeţi devii furios. Dispreţuieşti; tratezi cu uşurinţă sau judeci greşit; eşuezi în înţelegerea adevăratului scop a ceea ce se petrece.
Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Poţi să ajungi în situaţia în care să nu poţi vedea dincolo de durere, prin împietrire. Acesta este o "împietrire faţă de Dumnezeu". Devii împietrit. Devii rezistent în loc să devii modelat sub disciplinarea Lui, în loc să faci o examinare a inimii cum am văzut data trecută, spunând: "Este oare răsplata? Oare face parte din prevenirea lui Dumnezeu în viaţa mea? Oare face parte din educarea mea? Oare face parte din dorinţa lui Dumnezeu de a construi în mine anticiparea gloriei?" În loc de a pune aceste întrebări, devii mânios pe Dumnezeu, devii ostil, inima ţi se împietreşte, devii nesimţitor, şi atunci -- acesta este pericolul -- zădărniceşti realizarea scopului lui Dumnezeu şi fără îndoială îţi va garanta disciplinări mai mari.
Nu numai prin împietrire poţi dispreţui disciplinarea, dar şi prin cârtire. Ca Israel în pustie: a cârtit, s-a plâns. Oamenii au devenit mânioşi pe Dumnezeu; au devenit nemulţumiţi de El. Au devenit furioşi. Erau iritaţi de Dumnezeu ca şi cum El n-ar ştii ce face. Arthur Pink spune: "Dumnezeu întotdeauna pedepseşte a doua oară, dacă nu suntem smeriţi de prima pedeapsă." Amintiţi-vă câtă impuritate există în aur. Vedeţi-vă corupţia din propria inimă şi minunaţi-vă cum Dumnezeu nu v-a lovit mai puternic." Este înţelepciune, aşa e? Număraţi-vă binecuvântările şi vedeţi că încercările voastre nu erau cele pe care le meritaţi de drept.
Deci poţi dispreţui disciplinare prin împietrire, prin câtire şi chiar punerea de întrebări. "Ce se întâmplă? De ce se întâmplă? De ce-mi faci asta? De ce eu?" Orice fel de atitudine de genul acesta împiedică îndeplinirea scopului lui Dumnezeu în disciplinare şi duce la o pedeapsă mai mare.
Dar cred că cel mai important -- adică, din moment ce este important să amintesc de împietrire şi cârtire şi pus de întrebări, cel mai întâlnit mod prin care se dispreţuieşte, prin care se ia disciplinarea cu uşurinţă este prin indiferenţă, un eşec în a ne schimba. O laşi să vină, să se ducă şi nu se schimbă nimic în viaţă ta. Mergi mai departe păcătuind. Mergi mai departe cu egoismul tău. Prin unul sau prin toate din aceste moduri poţi trata disciplinarea lui Dumnezeu cu indiferenţă, îi poţi arunca o vedere, te poţi gândi un pic la ea...Este exact ce înseamnă termenul. Înseamnă, "să te gândeşti un pic", nu să o vezi la adevărata valoare.
Cred că din cauza anilor de studiu asupra Scripturii, când o încercare vine în viaţa mea, prin harul lui Dumnezeu -- îmi pun imediat întrebarea dacă este un lucru profund. Este ceva ce Dumnezeu vrea să împlinească în mine. Este ceva ce Dumnezeu face în viaţa mea. De fapt, nu v-am menţionat una din experienţele mele recente. Doctorul meu, care chiar mi-a salvat viaţă, era aici duminica trecută şi a spus: "De ce n-ai amintit de întâmplarea prin care tocmai ai trecut?" I-am spus: "Ei bine, nu fac asta prea des." E unul din lucrurile care le fac destul de rar. El a spus: "Ar fi trebuit să aminteşti." Aşa că i-am spus: "Poate o să-o amintesc." Şi i-am spus: "Nu ştiu dacă ştiam cât de grav era. Când am intrat în cabinetul dumneavoastră, pentru a găsi ceva ajutor pentru durerea şi incapacitatea de a respira, pentru că aveam cheaguri de sânge peste tot prin plămâni -- şi nu ştiam -- dar când am intrat în cabinet n-am ştiut cât de rău eram şi nu-mi amintesc să vă fi întrebat vreodată." I-am spus: "Cât de grav a fost?" El a spus: "Mai aveai de trăit între două şi 24 de ore maximum." "Oo," am exclamat eu. "Deci, a fost destul de grav."
Am ştiut atunci că este serios m-am gândit că aş putea să mor, dar singurul gând care a persistat în tot acest timp -- şi ştiu că este harul lui Dumnezeu şi din cauza constantei expuneri la Cuvântul lui Dumnezeu -- gândul era: "Doamne, care este scopul Tău? Ce încerci Tu să realizezi? Ce trebuie eu să ştiu de la Tine?" Acesta este o experienţă foarte profundă şi adâncă; nu este o experienţă obişnuită -- nici una din suferinţele vieţii nu este nesemnificativă. Nu vreţi să o trataţi cu uşurinţă; vreţi să o trataţi profund, şi să o priviţi din perspectiva lui Dumnezeu. Nu dispreţuiţi.