Divertismentul - Partea 1

Gary E. Gilley


Cineva ar putea fi tentat ca atunci când se ocupă de un astfel de subiect cum ar fi divertismentul, să se gândească imediat la problemele curente care au legătură cu tema în discuţie. Suntem nerăbdători să explorăm locul pe care îl ocupă divertismentul în societatea noastră, felul în care a năvălit în biserică şi impactul pe care îl are asupra imaginii în schimbare a închinării în comun. Dar o astfel de abordare ar fi nu doar prematură ci şi superficială. E important mai întâi să punem o temelie pe care ulterior să construim şi de pe care să cercetăm lucrurile. Trebuie să ne întoarcem în trecut ca să putem înţelege cum noi, ca societate, am ajuns în situaţia din prezent. După ce am făcut această călătorie, ar fi înţelept din partea noastră să ne facem inventarul, să ne gândim la măsuri de precauţie şi să vedem ce putem corecta. Toate acestea trebuie făcute înainte să discutăm divertismentul în contextul bisericii. Dacă veţi avea răbdare cu mine, acesta nu va fi un studiu al Scripturii, ci o examinare atentă a societăţii noastre - atât din trecut cât şi din prezent. Data viitoare nădăjduiesc să pun toate acestea într-un cadru de referinţă scriptural.

Drumul cel mai umblat

Probabil va fi un şoc pentru cei care trăiesc într-o cultură în care divertismentul a devenit valoarea principală şi cea mai preţuită să afle că nu întotdeauna a fost aşa. Un cercetător a descoperit că acest cuvânt, "amuzament", este "de origine recentă şi nici o altă limbă nu are un echivalent exact pentru semnificaţia din limba engleză, de unde putem presupune că acest cuvânt nu a fost înţeles imediat şi nici nu a fost acceptat în totalitate până în secolul douăzeci. La cele mai înalte niveluri de cultură se considera ca de la sine înţeles că lucrurile bune sunt lucruri serioase" (Life the Movie [Filmul vieţii], de Neal Gabler, p. 20). Ar fi interesant să facem un studiu al cuvintelor "a râde" şi "râs", aşa cum le găsim în Scriptură. Deşi aceste cuvinte apar de peste douăzeci de ori, ele sunt folosite aproape întotdeauna cu o conotaţie negativă - de obicei despre cineva care exprimă batjocură sau ridiculizare (de exemplu Psalmul 2:4). Doar în două ocazii, Psalmul 126:2 şi Proverbe 14:13 este definit râsul cu claritate ca fiind un lucru pozitiv. În plus, despre nici una din marile personalităţi din vremurile biblice nu ni se spune că a râs ca o exprimare a bucuriei şi fericirii. Isus a plâns, dar nu Îl auzim niciodată râzând. Acelaşi lucru e adevărat şi despre mulţi alţii. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioşi din vremurile biblice nu au râs niciodată, însă din diverse motive Dumnezeu nu a considerat important să ne spună acest lucru.

Cât despre distracţie, de obicei Scriptura alătură acestei idei o conotaţie peiorativă, defavorabilă. Fără îndoială, fiul risipitor s-a distrat atunci când îşi irosea averea şi viaţa, dar apoi şi-a venit în fire. Dar trebuie să spunem că atunci când s-a întors acasă, tatăl lui a dat o petrecere în cinstea lui în care toţi, cu excepţia unei singure persoane, s-au bucurat şi s-au veselit (Luca 15:32). Desigur, bucuria lor a fost pentru un lucru minunat - pocăinţa unui păcătos. Găsim acelaşi tipar în întreaga Scriptură. Sărbătorile evreilor din Vechiul Testament erau fără îndoială o vreme de bucurie, cel puţin aceasta a fost intenţia originală. Găsim cântări, părtăşie, mâncare bună şi băutură. Dar toate se făceau în contextul închinării înaintea lui Dumnezeu şi cu scopul de a-I fi plăcuţi Lui. Bucuria care însoţea sărbătorile (şi alte evenimente fericite) trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu - El şi purtarea Lui de grijă trebuiau să constituie punctul central al acestor sărbători.

Solomon, pe de altă parte, ne oferă una din puţinele imagini biblice ale unui om în căutarea fericirii şi divertismentului, în care el şi interesele lui erau în prim plan - o imagine deloc frumoasă. În cartea Eclesiastul, Solomon îşi descrie călătoria în căutarea unui lucru care să umple golul imens rămas în inima lui după ce L-a abandonat pe Dumnezeu. În căutarea lui după plăceri, în toate formele lor, în cele din urmă el nu a descoperit bucurie ci o deşertăciune şi mai mare. După ce râsetele s-au stins, el a rămas acelaşi om cu sufletul pustiu, la fel ca mai înainte. Solomon a învăţat aproape prea târziu că "deşi nu e nimic rău în divertisment... noi toţi zidim castele în aer. Problemele apar atunci când încercăm să locuim în ele" (Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], p. 77). Scriptura, deci, nu pare să condamne amuzamentul, râsul sau divertismentul, însă vrea să ne îndrume în direcţia examinării atât a centrului atenţiei noastre cât şi a motivului din spatele acestor eforturi. De exemplu, bucuria în Domnul este o temă des întâlnită, mai ales în Psalmi. E o bucurie care Îl are în centru pe Dumnezeu, izvorăşte din măreţia lui Dumnezeu şi se concentrează asupra slavei lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu conceptul de "distracţie" din zilele noastre.

În afara imaginii biblice, de-a lungul veacurilor şi până recent, mulţi din cei care şi-au permis, (de obicei bogaţii), fără îndoială că au căutat anumite plăceri - beţii, orgii, preocupări imorale, distracţii lipsite de sens - dar de obicei aceste activităţi au fost considerate, pe bună dreptate, înlocuitoare profane pentru lucrurile cu adevărat valoroase ale vieţii. Pe paginile istoriei nu apare nimic care să semene cu era divertismentului, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Chiar şi în zilele Coloseumului Roman, numai câţiva se "distrau", masele erau excluse sau, mai rău, executate.

Mulţi au găsit rădăcinile exploziei divertismentului printre oamenii obişnuiţi în schimbările radicale care au avut loc în societatea occidentală din secolul 19. Nimeni nu ne-a atras atenţia asupra acestui fapt mai bine decât Neil Postman în excelenta lui carte, Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], la care vom face dese referiri.

Pe măsură ce aceste schimbări se răspândeau tot mai mult, intelectualii şi aristocraţii instruiţi rămâneau cel mai adesea în colţurile lor, ridiculizând situaţia. Timp de secole, aristocraţia a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de artă, o persoană trebuia să mediteze, să-şi folosească mintea şi sufletul. Această nouă formă de divertisment, din ce în ce mai apreciată de mase, era iraţională. Ea punea accentul pe "gratificare nu pe edificare, pe indulgenţă nu pe transcendenţă, pe reacţie nu pe contemplaţie, căutând să scape de instruirea morală în loc să i se supună" (ibid. p. 16).

În alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce în ce mai populare printre oamenii obişnuiţi, nu erau nimic altceva decât amuzament fără sens - şi tocmai din acest motiv erau atât de iubite. Elita ura divertismentul din aceleaşi motive pentru care îl iubeau masele. Biserica era de partea elitei, însă din motive diferite. Biserica se opunea divertismentului pentru că valorile şi interesele acestuia erau în competiţie cu cele ale religiei organizate şi pentru că, atunci când o persoană era amuzată de aceste distracţii, nu se mai putea gândi la Dumnezeu.

Însă biserica, în special în America, nu a avut în realitate nici un efect restrictiv asupra forţei copleşitoare a noului divertisment, şi asta din două motive. Mai întâi, în secolul 19 numărul americanilor care frecventau biserica nu era foarte mare. Multe estimări apreciază acest număr la 7% în prima parte a secolului şi doar 15% prin 1850, după aşa-numita A Doua Mare Trezire. În al doilea rând, a avut loc o transformare dramatică în formele de închinare ale americanilor după Războiul Revoluţionar. În primele decade ale anilor 1700 bisericile şi predicatorii erau încă sub influenţa puritanilor. Predicile erau foarte doctrinare, adesea citite cuvânt cu cuvânt din manuscrise. Serviciile bisericii erau adaptate pentru minte, nu pentru emoţii. (Deşi mulţi predicatori, cum ar fi Jonathan Edwards, predicau inimii, ei făceau acest lucru prin intermediul minţii.) Predicile erau judecate după conţinut, nu după prezentare (Edwards citea fiecare cuvânt). Muzica era controlată cu grijă. Adesea cel ce conducea cântarea citea un vers dintr-un imn, adunarea cânta versul, aşteptând apoi citirea următorului vers. Uneori muzica era eliminată în totalitate, de teamă ca oamenii să nu fie manipulaţi.

Toate acestea au început să se schimbe în anii 1740, pe vremea Marii Treziri şi a predicilor lui George Whitefield. După ce tăciunii acelor vremuri de trezire s-au stins, biserica a intrat într-o perioadă de secetă. Numărul celor care participau la serviciile bisericii a scăzut brusc, interesul faţă de teologie s-a dus, învăţăturile Iluminismului au început să prindă din ce în ce mai mult iar Deismul a devenit popular. Până în 1800, biserica americană a ajuns într-o stare sumbră, tânjind după orice lucru care i-ar fi putut oferi o hrană spirituală. A Doua Mare Trezire, începută în 1801 în Cane Ridge, Kentucky, avea să umple acel gol, schimbând pentru totdeauna creştinătatea din America. Predicile pline de substanţă au fost înlocuite cu cuvântări emoţionante. Doctrina a fost înlocuită cu ilustraţii. Performanţa predicatorului a devenit mai importantă decât învăţătura pe care o prezenta. Muzica a câştigat un rol central, emoţiile fiind de-acum pe primul loc. Pastorii au început să studieze "metode eficiente" prin care să atragă mulţimile. Charles Finney avea să perfecţioneze toate acestea, schimbând inima şi sufletul bisericii. În alte cuvinte, biserica a devenit o formă de divertisment.

Astfel, pe măsură ce divertismentul prindea rădăcini în societate, biserica nu a avut prea multe de spus. Cea mai mare problemă a ei era că de-acum trebuie să concureze cu formele seculare de divertisment. Biserica nu putea vorbi cu autoritate împotriva acestor forme de amuzament pentru că şi-a pierdut vocea.

Derulare rapidă

Dacă cineva ar fi adormit în 1850 şi s-ar fi trezit o sută de ani mai târziu, ar fi prins exact momentul în care societatea dădea naştere mijlocului perfect de transmitere a divertismentului - televiziunea. Neil Postman argumentează convingător că "Televiziunea a făcut din divertisment formatul natural pentru reprezentarea întregii experienţe... Necazul nu e că televiziunea ne prezintă materiale de divertisment, ea ne prezintă toate materialele ca divertisment, ceea ce e cu totul altceva... Televiziunea ne transformă cultura într-o imensă arenă pentru industria spectacolului" (ibid. p. 80,87). Televiziunea nu a inventat era divertismentului, doar a perfecţionat-o.

Era televiziunii s-a ridicat din cenuşa erei expunerii. În anii 1700 şi o bună parte a anilor 1800, aproape fiecare persoană din această ţară a fost un cititor. "America a fost dominată de cuvântul scris şi de o oratorie bazată pe cuvântul scris, mai mult decât oricare altă societate cunoscută" (ibid. p. 47). Rezultatul acestei situaţii a fost o naţiune de oameni care puteau gândi, analiza, dezbate şi formula un argument, puteau înţelege şi discuta diverse subiecte, inclusiv teologia. Toate acestea au început să se schimbe în secolul 19 pe măsură ce divertismentul a început să-şi înfigă rădăcinile în vieţile poporului american.

Divertismentul a ajuns în scurt timp să-şi înfăşoare tentaculele în jurul fiecărui aspect al societăţii americane. Nu numai religia a fost afectată, ci şi politica, mass-media, reclamele şi viaţa în general. Politicienii de azi nu mai dezbat atât de mult probleme cât sunt preocupaţi să proiecteze o imagine, şi de ce n-ar face aşa, dacă "Imaginea înseamnă totul", după cum ne spun reclamele firmei Canon. Aţi observat cum articolele de ziar încep din ce în ce mai mult să semene cu romanele, pregătind scena şi încercând să capteze interesul? Şi educaţia a fost cuprinsă de acest val. Dacă elevii nu vor să asculte ce-i învaţă profesorul şi nu vor să citească bibliografia, poate că vor asculta de teatrul de păpuşi şi vor urmări desenele animate. Aşa că experţii au inventat Sesame Street [un program de televiziune educaţional pentru copii, combinând educaţia şi divertismentul în emisiunile televizate; este cunoscut mai ales datorită păpuşilor Muppets, care apar în cele peste 4000 de episoade - n.trad.] şi clonele acestuia, apoi au început să-i laude rezultatele.

Copiii de azi au şi programe pentru calculator care au continuat metamorfoza procesului de învăţare într-un joc. Însă prognoza pe termen lung nu e atât de luminoasă. Copiii noştri ajung la universitate sau la o slujbă cu o mentalitate a jocului. Consecinţa, recunoscută tot mai mult de profesori, este că trebuie să facem procesul de educare amuzant şi distractiv dacă vrem să păstrăm interesul tinerilor noştri. Tot ce a dovedit până la urmă Sesame Street, aşa cum observă Neil Postman, este că copiii iubesc şcoala "doar dacă şcoala este ca Sesame Street... Ca spectacol de televiziune, Sesame Street nu-i încurajează pe copii să iubească şcoala sau orice ţine de şcoală. Îi încurajează să iubească televiziunea" (ibid. 4. 142). Din nefericire, "Contribuţia principală a televiziunii la filozofia educaţională este ideea că educaţia şi divertismentul sunt inseparabile... iar acest lucru a transformat sala de clasă într-un loc în care atât predarea cât şi învăţarea trebuie să fie activităţi cât mai distractive" (ibid. p. 146, 148). Când nu sunt aşa, studenţii devin agitaţi sau indiferenţi.

Gândiţi-vă apoi la reclame, care sunt o oglindă cât se poate de fidelă a lucrurilor pe care le preţuieşte societatea şi a felului în care ea gândeşte. Înainte de secolul 20, producătorii reclamelor presupuneau că consumatorii, pentru că ştiau citi, erau culţi, raţionali şi analitici. Prin urmare, reclamele erau prezentate în mod raţional - explicând beneficiile produselor - pentru a atrage o societate care gândeşte. Aşa au stat lucrurile până în ultima parte a anilor 1800, când producătorii reclamelor au început să adopte melodiile cu priză la public şi sloganurile. Evoluţia reclamelor de atunci încoace ar putea constitui un studiu interesant, însă chiar şi un observator ocazional ar putea observa lipsa aproape totală a conţinutului din reclamele moderne. Din ce în ce mai mult, reclamele moderne nu au aproape nici o legătură cu produsul promovat. Nu valoarea produsului este vândută, ci imaginea. Ce ne spune acest lucru despre noi? Ne spune că am devenit nişte oameni care nu mai gândim şi analizăm, ci răspundem la manipularea inteligentă a emoţiilor noastre.

"Reclamele de televiziune au făcut din discursul lingvistic ceva demodat, ca bază pentru decizia în legătură cu un produs. Înlocuind afirmaţiile cu imagini, reclama a înlocuit testarea adevărului cu apelul emoţional ca bază pentru decizia cumpărătorului" (ibid. p. 127). Implicaţiile acestui fapt pentru biserică ar trebui să fie evidente. Postman arată că "Declinul epistemologiei bazată pe cuvântul scris, însoţit de ascensiunea unei epistemologii bazată pe televiziune, a avut consecinţe grave asupra vieţii publice; devenim mai tâmpiţi cu fiecare minut ce trece" (ibid. p. 24). "Divertismentul ne ajunge oriunde ne-am găsi, ne aşează în mijlocul spectacolului şi apoi ne lasă cum eram, poate ceva mai săraci în timp şi bani. El nu ne oferă (şi de obicei nici nu pretinde că ne oferă) vreo nouă perspectivă asupra vieţilor noastre" (All God's Children and Blue Suede Shoes [Toţi copiii lui Dumnezeu şi pantofi din piele albastră de căprioară], de Don Myers, citat în Family-Based Youth Ministry [Lucrare de tineret bazată pe familie], p. 144).

Desigur, nici creştinismul nu a rămas prea în urmă. Neal Gabler, care nu are nici un interes în acest domeniu, nepretinzând că e creştin, a observat: "Protestantismul evanghelic, care a început ca un fel de divertisment spiritual în secolul al 19-lea, doar şi-a rafinat tehnicile în secolul 20, în special odată cu apariţia televiziunii. Teleevanghelişti precum Oral Roberts şi Jimmy Swaggart retransmit vechile întâlniri de trezire spirituală sub forma unui spectacol televizat de varietăţi, iar Clubul 700 al lui Pat Robertson a fost modelat după spectacolul "Astă-seară", cu deosebirea că invitaţii săi nu încearcă să promoveze un film nou sau un nou album muzical; ei promovează mântuirea" (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 120). Creştinismul la televizor, în mod necesar, a fost prezentat întotdeauna sub formă de divertisment. Teologia, ritualurile, închinarea sacră, rugăciunea, ca şi aproape toate celelalte componente autentice ale credinţei creştine, pur şi simplu nu "merg" în televiziune.

După cum era de aşteptat, biserica locală a înţeles şi ea beneficiile acestei mişcări. Dacă vrea să atragă masele, poate face acest lucru cel mai bine împachetând credinţa în ambalajul divertismentului - pentru că oamenii, obişnuiţi de-acum să fie consumatori, au fost învăţaţi că păcatul suprem este plictiseala. Aşa s-a născut biserica condusă de cerinţele pieţei, hrănind apetitul veşnic nesătul după distracţie al societăţii în general.

În ansamblu, a avut loc o schimbare radicală a valorilor culturii noastre. Un istoric remarca: "Vechea cultură puritană, orientată spre producţie, pretindea şi onora ceea ce ea numea caracterul, o funcţie a esenţei morale a unei persoane. Pe de altă parte, noua cultură, orientată spre consum, pretinde şi onorează ceea ce ea numeşte personalitatea, o funcţie a imaginii pe care o persoană o proiectează asupra altora. Deci, cultura puritană punea accentul pe valori precum munca, integritatea şi curajul. Noua cultură a personalităţii pune accentul pe farmec, fascinaţie şi atracţie" (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 197). Steven Covey, în cartea lui foarte populară, The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], în care prezintă multe idei cu care eu nu sunt de acord, observă acelaşi lucru într-un studiu aprofundat asupra literaturii despre "succes" publicată în Statele Unite după 1776. El scrie că, "Aproape întreaga literatură din primii aproximativ 150 de ani s-a concentrat asupra a ceea ce poate fi numit Morala Caracterului ca fundament al succesului - lucruri precum integritatea, smerenia, fidelitatea, cumpătarea, curajul, dreptatea, răbdarea, sârguinţa, simplitatea, modestia, şi Regula de Aur... La scurt timp însă după Primul Război Mondial, perspectiva de bază asupra succesului a trecut de la Morala Caracterului la ceea ce am putea numi Etica Personalităţii. Succesul a devenit mai mult o funcţie a personalităţii, a imaginii publice, a atitudinilor şi comportamentului, a abilităţilor şi tehnicilor, care facilitează procesele interacţiunii umane... Direcţia în care s-a mers a fost adoptarea tehnicilor de influenţare eficiente, a strategiilor de putere, a abilităţilor de comunicare şi a atitudinilor pozitive" (The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], de Steven Covey, pp. 18-19).

Trăim într-o societate care se îndreaptă din ce în ce mai mult spre formă în locul substanţei, care îmbrăţişează superficialul, care trăieşte ca să se distreze, care e gata să plătească orice sumă de bani ca să se poată amuza, care consideră distracţia drept scopul suprem al vieţii. Convingerea a fost înlocuită de emoţie, şi puţin par să observe acest lucru. Nu putem să nu ne gândim la Pinocchio şi prietenii lui pe Insula Plăcerilor. În mijlocul întregii distracţii fără noimă, doar Pinocchio părea să înţeleagă că erau cu toţii transformaţi în măgari, până a fost prea târziu.

Am fi sperat ca situaţia să fie diferită printre creştinii evanghelici, însă se pare că nu e cazul. Biserica pare să fie în pas cu lumea. Problema e următoarea - creştinii au fost seduşi şi instruiţi de aceleaşi forţe care au ademenit societatea în ansamblul ei. Prea mulţi creştini, la fel ca vecinii lor nemântuiţi, sunt impresionaţi de formă, nu de substanţă; urmăresc senzaţiile şi emoţiile; sunt mai predispuşi să răspundă la manipularea emoţională decât la discursul raţional. Cum poate biserica să fie competitivă într-o piaţă atât de aglomerată? Dacă divertismentul a devenit valoarea primordială a felului de viaţă american (după cum sugerează unii), atunci cum poate biserica să rămână competitivă fără să devină un bastion al divertismentului? Însă, dacă cedează acestei puternice ispite, oare nu cumva biserica s-a transformat în altceva? Postman, care nu pretinde că e creştin, recunoaşte totuşi că "Creştinismul este o religie serioasă, care cere mult efort şi atenţie. Atunci când este prezentată ca uşoară şi distractivă, devine o religie total diferită... În alte cuvinte, nu există nici o îndoială că religia poate fi făcută distractivă. Întrebarea e dacă, făcând-o astfel, nu cumva o distrugem" (Postman, p. 121, 124). Problema e că scopul principal al industriei de divertisment este să facă pe plac mulţimii, însă scopul principal al creştinismului autentic este să-i fie plăcut Domnului. Atât Scriptura cât şi istoria au arătat în mod repetat că rareori le poţi face pe amândouă, şi asta pentru scurt timp.

Un antidot?

Există oare vreun antidot pentru o cultură secată de râs? Nu cred. Când totul, de la politică la educaţie şi la religie se defineşte prin valoarea divertismentului, cultura în ansamblul ei pare prea trivializată ca să mai poată fi recuperată. Există totuşi o infimă speranţă ca poporul lui Dumnezeu (cel puţin o parte a lui) să privească prin fum şi să ajungă la concluzii diferite, la un mod de viaţă diferit. Cheia se găseşte în sfera discernământului. Autorul cărţii Evrei, vorbind despre cu totul alte lucruri, care au făcut din ascultătorii lui creştini nişte oameni imaturi şi ineficace, făcea apel la aceasta spunând: "Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul" (Evrei 5:14). Nu exista nici o scurtătură atunci, cum nu există nici astăzi, către maturitate şi discernământ - e nevoie de hrană tare, sub forma unui studiu aprofundat şi a unei aplicări a Cuvântului lui Dumnezeu.

Când Aldous Huxley a scris Brave New World [Minunata Lume Nouă], cu siguranţă nu s-a gândit la discernământul biblic ca remediu pentru bolile societăţii pe care le anticipa. Dar a spus ceva ce merită luat în considerare: "Până la urmă, el încerca să ne spună că ceea ce i-a nenorocit pe cei din Minunata Lume Nouă nu era că râdeau în loc să gândească, ci faptul că nu ştiau de ce râd şi nici de ce au încetat să mai gândească" (ibid. p. 163).

Creştinismul a fost conceput de Dumnezeu să fie o credinţă "care gândeşte". Dumnezeu doreşte ca poporul lui să gândească, să raţioneze, să analizeze şi să studieze. El ne-a dat Cuvântul Său într-o formă declarativă; un Cuvânt care trebuie analizat cu atenţie dacă vrem să îl înţelegem (2Timotei 2:15). E o pierdere îngrozitoare atunci când ne lăsăm modelaţi în tiparul lumii de divertisment, fără să reflectăm cu atenţie, bazaţi pe Scriptură. Dumnezeu nu Îşi cheamă poporul la o viaţă morocănoasă, dar cu siguranţă că, dacă noi, la fel ca sfinţii din vremurile biblice, vom privi la cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei 11:10), acest lucru ne va modela felul în care trăim şi ne va face să ne bucurăm de timpul nostru pe acest pământ. Despre legătura dintre acest subiect şi biserică vom vorbi mai mult data viitoare.

Tradus de Florin Vidu


Partea a 2-a | Apologetică