Mântuiţi prin har

(Efeseni 2:8-9)

James Montgomery Boice


Textul nostru de astăzi este unul dintre cele mai cunoscute pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu, şi pe bună dreptate, deoarece conţine cel mai extraordinar mesaj pe care îl poate auzi vreun bărbat sau femeie. Presupun că în experienţa celor mai mulţi creştini acesta este textul cel mai bine memorat, cu excepţia lui Ioan 3:16 şi probabil a Psalmului 23. Ioan 3:16 spune: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Efeseni 2:8 şi 9 spune acelaşi lucru, din punct de vedere teologic:

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Textul acesta are trei părţi. Avem o primă parte care ne spune cum ne-a mântuit Dumnezeu. Anume prin har. A doua parte ne spune cum primim acest har al lui Dumnezeu în mod personal. Anume prin credinţă. A treia parte, prin contrast, ne spune cum nu ne-a mântuit Dumnezeu şi explică de ce nu ne-a mântuit în felul acesta. Nu prin fapte, pentru ca nimeni să nu se poată lăuda.

Cu câţiva ani în urmă unul dintre predecesorii mei la Tenth Presbyterian Church, pastorul Donald Grey Barnhouse, a publicat o broşură intitulată "Cum i-a mântuit Dumnezeu pe oameni", broşură în care el a analizat acest text şi a ilustrat ce înseamnă "prin har". A început prin a sublinia dificultatea pe care o avem în a defini lucrurile. Atunci când te gândeşti la definiţii dintr-o perspectivă critică este dificil a defini chiar şi un obiect obişnuit, cum ar fi un scaun. Iar dacă acest lucru este adevărat cu privire la obiectele obişnuite, cu mult mai dificil este atunci când vorbeşti despre concepte teologice. Însă, spune el, de multe ori poţi să prinzi ideea printr-o ilustrare, motiv pentru care el a oferit următoarea ilustrare pentru harul lui Dumnezeu. În secolul XIX, în cea mai mizerabilă mahala din Londra, lucra un asistent social pe nume Harry Morehouse. Într-o bună zi, pe înserate, Morehouse se plimba prin oraş când a văzut o fetiţă ieşind dintr-o magazie aflată la un subsol şi cărând un urcior cu lapte. Aparent ea fusese trimisă acolo de către părinţi iar acum se întorcea acasă cu urciorul. Fetiţa nu i-a dat atenţie lui Morehouse. Mergând, dintr-o dată fetiţa s-a împiedicat. Împiedicându-se, a scăpat urciorul care, căzând pe stradă, s-a spart iar laptele s-a scurs prin canalul de scurgere. Fetiţa a început să plângă de parcă inima ei s-ar fi frânt. Domnul Morehouse a văzut ce s-a întâmplat, a mers la ea şi a ridicat-o mai întâi ca să vadă dacă nu cumva s-a rănit. Nu se rănise. Atunci el i-a zis: "Nu plânge fetiţo! Nu plânge!" Fetiţa i-a răspuns: "Mama mă va biciui. Mama mă va biciui." "Nu, nu", i-a răspuns el, "nu plânge, fetiţo! Îţi promit că mama ta nu te va biciui." Apoi i-a zis: "Uite, poate că nu este spart chiar atât de tare." Apoi el s-a aplecat, a adunat bucăţile şi a început să le fixeze la loc împreună. În momentul în care a început să facă lucrul acesta fetiţa s-a oprit din plâns. Ea provenea dintr-o familie săracă şi văzuse probabil bucăţi de vas care au fost lipite laolaltă din nou, de aceea credea că ar fi posibil ca acest străin să o poată ajuta. Astfel, cu o oarecare speranţă, ea se uita la el cum încerca să prindă bucăţile laolaltă. Însă, imediat, urciorul s-a sfărâmat din nou. Iar când urciorul s-a sfărâmat din nou, au început să curgă şi lacrimile. El a zis: "Nu, fetiţo, nu plânge! Să încercăm încă o dată." Iar el a început din nou să prindă laolaltă bucăţile şi în final a reuşit, cu excepţia torţii. I-a dat fetiţei toarta ca să vadă dacă poate să o fixeze. Ea a pus toarta la urcior însă desigur că mişcarea ei a afectat bucăţile, care s-au împrăştiat din nou iar de data aceasta lacrimile fetiţei nu se mai opreau. Atunci Morehouse a ridicat-o repede şi s-a dus cu ea la o prăvălie care vindea vase din ceramică. A intrat în prăvălie şi a cumpărat un urcior pentru a-l înlocui pe cel care s-a spart. Apoi s-a întors la magazia de la subsol de unde a văzut că a ieşit fetiţa. A intrat în magazie şi a umplut din nou urciorul. Apoi, ţinând-o încă pe fetiţă, a întrebat-o: "Spune-mi acum, fetiţo, unde se află casa ta?" Fetiţa i-a explicat locul. Nu era foarte departe astfel că, într-o mână ţinând-o pe fetiţă iar în cealaltă ţinând urciorul cu lapte, a mers până în faţa uşii casei ei. Apoi a aşezat-o cu grijă jos, a luat urciorul şi i l-a pus în braţe. I-a deschis uşa iar ea a intrat. Pe când era să intre i-a pus o ultimă întrebare. A întrebat-o: "Spune-mi acum, fetiţo, te va mai biciui mama ta?" A fost răsplătit cu un zâmbet luminos atunci când fetiţa i-a răspuns: "O, nu domnule, deoarece acesta este un urcior mult mai bun decât cel pe care-l aveam înainte."

Aceasta este o extraordinară ilustrare a harului. Şi probabil atunci când vorbim despre har, aşa cum vorbeşte Pavel în al doilea capitol din Efeseni, această ilustrare este mai potrivită decât orice altă definiţie teologică care ar putea să ne facă să înţelegem în inimile noastre semnificaţia harului. O, poţi defini harul. Teologii spun că harul este favoarea nemeritată din partea lui Dumnezeu. Teologii mai spun că este bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu îndreptate spre noi prin Isus Hristos. Toate acestea sunt adevărate. Însă, atunci când te gândeşti la ce s-a întâmplat în povestea lui Henry Morehouse şi a fetiţei, ai o ilustrare strălucită a situaţiei în care eram şi cum Dumnezeu, prin har pur, a venit să transforme ceea ce, înainte ca El să vină, era complet lipsit de speranţă.
Vedeţi, când Dumnezeu a creat primul bărbat şi prima femeie, pe Adam şi Eva - primii noştri părinţi, El i-a creat după chipul Său. Adică ei aveau personalitate aşa cum are şi El, precum şi moralitate şi spiritualitate. Erau într-o comuniune perfectă cu Creatorul lor. Însă a apărut păcatul. Ei au încălcat legea dreaptă a lui Dumnezeu. Şi când păcatul a intrat în univers prin prima lor neascultare, acel chip al lui Dumnezeu în om a fost sfărâmat fără a mai putea fi refăcut. S-a zdrobit parcă de pământ şi s-a împrăştiat în sute de bucăţi. Iar astăzi ne aflăm în situaţia în care nu există nici o posibilitate de a pune bucăţile la loc şi a restaura natura umană în măsura în care ea trebuie să-I placă lui Dumnezeu.
Însă aici intervine harul lui Dumnezeu. Noi nu suntem capabili să restaurăm fiinţa umană. Şi nici chiar Dumnezeu nu încearcă să o restaureze. Însă Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus Hristos pentru a realiza o măreaţă lucrare de răscumpărare şi pentru a ne oferi ceva ce este, nu numai dincolo de capacitatea noastră, ci separat de revelaţia lui Dumnezeu în Scriptură şi chiar dincolo de imaginaţia noastră. Dumnezeu L-a trimis pe Domnul Isus Hristos pentru a ne oferi o nouă natură în locul celei pe care am pierdut-o. Isus i-a zis lui Nicodim: "Trebuie să fii născut din nou." Şi este posibil să fii născut din nou. Poţi să porneşti din nou. Pavel a spus, în scrisoarea către Corinteni: "Acum suntem noi creaturi în Hristos. Nu mai suntem ceea ce fusesem înainte." Una dintre problemele fiinţelor umane este aceea că îşi cheltuiesc prea mult din viaţa lor încercând să restaureze vasul. Auzim oferta mântuirii lui Dumnezeu însă nu dorim să îi cedăm. Pentru că a ceda ofertei de mântuire a lui Dumnezeu ar însemna să recunoaştem că nu putem să realizăm mântuirea prin propria noastră putere şi determinare (hotărâre). Şi suntem dependenţi de acestea. Astfel că, atunci când oferta mântuirii este făcută, noi îi întoarcem spatele. Spunem: "Nu vrem har. Vrem s-o facem prin noi înşine." Aşa că lucrăm la ea. Adunăm toate acele bucăţi de urcoir şi suntem bucuroşi cănd găsim o bucată mare. Şi încercăm să o potrivim împreună cu celelalte bucăţi. Şi spunem, "O, în sfârşit, realizăm ceva." Însă vedeţi, ceea ce pretinde Dumnezeu este ca la un moment dat, în lupta noastră, să ne oprim şi să realizăm că cerul pe care trebuie să-l atingem este atât de departe şi că intrarea înapoi în comuniunea pe care trebuie s-o avem cu Dumnezeu este atât de departe încât toate eforturile noastre sunt fără speranţă. Şi ceea ce trebuie să facem este să primim de la El ceea ce noi nu am putea face pentru noi înşine. Astfel, devenim noi creaturi în Hristos. Primim o nouă natură. Şi acea nouă natură, care este darul lui Dumnezeu, este chiar natura lui Hristos înăuntrul vieţilor celor ce sunt poporul Său. Şi dacă aş putea să spun în aşa fel încât să parafrazez ultimele cuvinte ale fetiţei, aş spune că "este o natură cu mult mai bună decât cea pe care am avut-o înainte." Este numai prin har. Charles Haddon Spurgeon, vestitul predicator baptist din secolul 19, a scris o carte intitulată "Totul din har". În această carte el a scris: "Deoarece Dumnezeu este plin de har, de aceea oamenii păcătoşi sunt iertaţi, convertiţi, purificaţi şi mântuiţi. Nu sunt mântuiţi datorită a ceva ce există în ei sau a ceva ce ar putea exista vreodată în ei, ci din pricina dragostei, bunătăţii, îndurării, compasiunii, milei şi harului nesfârşit al lui Dumnezeu." Acest lucru îl învaţă şi Pavel în Efeseni.

La acest punct cred că cineva ar putea să spună: "Da, ai vorbit despre harul lui Dumnezeu în mântuire şi acesta este cu siguranţă un lucru minunat. Şi înţeleg lucrul acesta. Înţeleg că în măsura în care trebuie să-I plac lui Dumnezeu, nimic din ceea ce voi putea face vreodată nu va închega la loc bucăţile caracterului meu. Sunt un păcătos şi aşa voi fi întotdeauna şi din punctul meu de vedere acesta este un lucru de care nu pot scăpa. Înţeleg toate aceste lucruri. Mai mult, înţeleg că mântuirea vine prin lucrarea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Iar aceasta este o dovadă a harului. Însă întrebarea pe care o am este următoarea. Aici este mântuirea măreaţă oferită de către Dumnezeu în Isus Hristos, însă privind la ea îmi pare atât de inaccesibilă. Pare atât de abstractă. Probabil pentru altcineva înseamnă ceva, însă pentru mine este ceva de neatins şi ceea ce doresc să ştiu este cum poate această extraordinară mântuire să devină a mea, într-un mod personal."

La această întrebare răspunde Pavel în a doua parte a textului. A întrebat înainte: cum ne mântuieşte Dumnezeu? Prin har. Acum el arată cum devine acest har al nostru. Iar răspunsul este: prin credinţă. Atunci când vorbim despre credinţă trebuie să eliminăm o seamă de concepţii greşite obişnuite în lume, deoarece în lume există foarte multe astfel de concepţii. Una dintre acestea, probabil cea mai obişnuită, este ideea că credinţa ar fi oarecum o problemă ce are de-a face cu sentimente subiective. Este ceea ce simţi cu privire la ceva. Ceva complet diferit de ceea ce cunoaştem ca fiind fapte.
Cu mulţi ani în urmă discutam cu un tânăr care spunea că era creştin. Am început să discutăm despre credinţă. Pe măsură ce discutam am descoperit că ceea ce credea cu adevărat nu era practic nimic ce s-ar fi putut numi creştinism. Nu credea că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cel puţin nu în adevăratul sens. O, probabil Fiul lui Dumnezeu în sensul că suntem cu toţii fiii şi fiicele lui Dumnezeu, spunea el. Nu credea într-o ispăşire substituitoare realizată prin moartea lui Isus Hristos pentru noi, pe cruce. Şi, desigur, nu credea în înviere şi nu vedea nici un motiv pentru care să creadă într-o influenţă sau putere specială a Duhului Sfânt în vieţile oamenilor. Pe măsură ce i-am prezentat aceste importante doctrine, nu credea în nici una dintre ele şi totuşi el considera că era creştin. Observaţi, ceea ce pretindea el erau pur-şi-simplu nişte sentimente subiective complet separate de tot ceea ce Biblia intenţionează să spună atunci când vorbeşte despre credinţă.

Mai există şi a doua concepţie greşită referitoare la credinţă. Aceasta este concepţia greşită care ar defini credinţa drept credulitate. Adică, a crede ceva pur-şi-simplu pentru că tu vrei să crezi acel lucru. Unii oameni cred, în acest sens, în anumite tratamente miraculoase pentru boli. Ei cred că pot fi vindecaţi numai pentru că doresc aceasta. Însă, în timp ce aceasta poate fi credinţă într-un anumit sens, anume în sensul lumii, nici acesta nu este sensul credinţei prezentat de Biblie.
Există o definiţie a credinţei care echivalează credinţa în mod esenţial optimismului. Este un fel de credinţă pe care o poate avea un vânzător atunci când vinde. Dacă nu crede că poate să vândă anumite lucruri sau că are un produs calitativ de vânzare, atunci nu-şi va face foarte bine treaba. Şi este foarte adevărat că credinţa, în sensul acesta, este foarte importantă. Dacă un senator crede că poate să devină preşedintele Statelor Unite, are o mult mai mare şansă să devină preşedintele Statelor Unite, printr-o muncă asiduă, decât în cazul în care nu ar crede lucrul acesta. Observăm lucrul acesta, punem accentul pe el şi spunem: "Da, este un lucru foarte important această calitate a încrederii în sine sau a optimismului. Ne ajută să facem mult mai mult decât am face în lipsa ei."
Norman Vincent Peale este cel care s-a referit cel mai mult la această concepţie în termenii aplicării ei la credinţa creştină. Cu puţini ani în urmă a scris o carte intitulată "Puterea Gândirii Pozitive", carte care a avut un extraordinar impact asupra multor oameni. Ceea ce susţinea el în această carte era ideea că dacă gândeşti pozitiv despre un anumit lucru atunci îl poţi obţine. Astfel, tu trebuie să gândeşti pozitiv despre tine însuţi, despre slujba pe care o ai, despre Dumnezeu şi despre toate celelalte lucruri. Spunea el că ceea ce ai nevoie să faci, creştin fiind, este să iei marile promisiuni din Biblie, să le memorezi şi să le permiţi să-ţi intre în subconştientul tău astfel încât tu să trăieşti de fapt pe baza acelor promisiuni, zi de zi. Să luăm un verset ca acesta: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: "Mută-te de aici acolo!" şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă." Peale concluzionează în încheierea cărţii: "Atât cât îţi este credinţa în tine însuţi, atât cât îţi este credinţa vizavi de slujba ta, atât cât îţi este credinţa în Dumnezeu, atât de departe vei ajunge, nici mai mult, nici mai puţin."
Credinţa vizavi de slujba pe care o ai. Aceasta poate fi foarte folositoare. Însă, observaţi, problema este că Peale, în afirmaţia lui, aşează credinţa într-o slujbă, credinţa în tine însuţi şi credinţa în Dumnezeu în aceeaşi categorie. Şi ceea ce devine important este credinţa, mai degrabă decât obiectul credinţei. Obiectul nu mai contează deloc. John W. Stott, care a analizat perspectiva lui Peale, spune, într-una din scrierile sale că credinţa despre care vorbeşte Dr. Peale nu este decât un sinonim al "încrederii în sine". Nu asta doreşte să spună Biblia atunci când vorbeşte despre credinţă.

Cuvântul "credinţă", atunci când este folosit în Biblie, are trei elemente esenţiale. Primul dintre acestea este cunoaşterea. Şi aceasta deoarece atunci când crezi, tu nu crezi în nimic sau în ceva abstract. Tu crezi în ceva. Şi prin urmare trebuie să ai o anumită cunoaştere a ceea ce este lucrul în care crezi. Atunci când vorbim despre creştinism, vorbim despre Evanghelie. Ceea ce tu crezi este Evanghelia. Crezi că suntem pierduţi în păcat. Crezi exact în acele lucruri despre care vorbeşte Pavel aici, în Efeseni 2. Morţi în greşeli şi păcate, făcând ceea ce este rău, sub mânia lui Dumnezeu. Însă mai crezi şi că Dumnezeu, văzându-ne în această situaţie disperată, a făcut ceea ce trebuia făcut. L-a trimis pe Isus Hristos ca să moară pe cruce pentru noi, să ne substituie, să poarte păcatul nostru. Iar pe baza a ceea ce a făcut Isus Hristos să ne ofere o viaţă nouă. Aceasta este Evanghelia. Prin urmare, când vorbeşti despre credinţă în sensul biblic, începi de aici. Începi cu cunoaşterea. Calvin a scris despre aceasta: "Vom avea o definiţie corectă a credinţei dacă o vom defini ca o cunoaştere fermă şi sigură a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi, cunoaştere fundamentată pe adevărul promisiunii oferite gratuit în Hristos, promisiune descoperită minţii noastre şi pecetluită în inimile noastre prin Duhul Sfânt."

În al doilea rând, credinţa în sensul biblic, implică ceea ce aş numi răspunsul inimii. Adică, aceste adevăruri pe care le cunoaştem acum şi pe care suntem chemaţi să le credem nu sunt nişte lucruri simple care trebuie să aibă de-a face cu alţii şi nu cu noi înşine sau care trebuie să aibă de-a face cu aspecte minore ale vieţii, ci sunt lucruri care ne afectează în mod personal în toate sensurile posibile. Astfel, al doilea stadiu în credinţa biblică adevărată este acela de a fi afectaţi de aceasta într-un mod personal. Calvin a înţeles lucrul acesta. Calvin avea o minte strălucită şi a făcut o lucrare extraordinară explicând credinţa creştină în termeni raţionali. Însă Calvin a fost de asemenea şi un teolog ce avea în vedere inima. Calvin a scris despre credinţă în felul acesta: "Acum rămâne să turnăm în inimă ceea ce mintea a preluat. Cuvântul lui Dumnezeu nu este primit prin credinţă dacă se duce doar undeva în vârful creierului, ci atunci când prinde rădăcină în adâncul inimii în aşa fel încât să poată fi o apărare invincibilă şi să înlăture toate strategiile de ispitire."

Apoi, în al treilea rând, credinţa implică angajament. Charles Haddon Spurgeon, în acea cărticică pe care am menţionat-o mai devreme, "Totul din har", defineşte credinţa ca având trei elemente. Cunoaşterea, credinţa şi încrederea. Însă ceea ce vrea să spună el prin acestea este aproximativ acelaşi lucru cu ceea ce am spus eu până aici. Cuvântul său pentru angajament este încrederea. Adică, nu trebuie doar că cunoşti Evanghelia, nici chiar să fii cercetat, apoi, de Evanghelie. Credinţa implică de asemenea un angajament faţă de Domnul Isus Hristos, aşa cum ni S-a descoperit în Evanghelie, angajament exprimat prin încrederea în El. Credinţa aceasta se odihneşte pe promisiunile lui Hristos. Credinţa aceasta primeşte oferta mântuirii pe care El o face. Credinţa aceasta înseamnă a ne angaja pe noi înşine înaintea Lui că ne va fi Mântuitor şi Domn.
O extraordinară ilustrare a modului în care operează această credinţă ne-o oferă ceea ce se întâmplă cu un bărbat şi o femeie atunci când se căsătoresc. Strict vorbind, fiecare dintre aceste aspecte ar trebui să fie prezent în relaţie dacă se doreşte un bun mariaj. Înainte de toate, avem problema cunoaşterii. De obicei, aceasta se întâmplă în perioada de curtare. Avem cazul unui bărbat şi al unei femei care încep să se cunoască unul pe altul şi încep să descopere, pe măsură ce interacţionează la toate nivelurile, dacă persoana cu care doreşte să se căsătorească va fi într-adevăr un soţ sau o soţie bună. Aceasta este curtarea şi cunoaşterea. Al doilea element este răspunsul inimii. Putem înţelege lucrul acesta fiindcă despre el se vorbeşte în cultura noastră aproape tot timpul. Romantic vorbind, aceasta înseamnă să te îndrăgosteşti. Se spune că soţul sau soţia bună este acea persoană de care aş fi îndrăgostit. Acea persoană aş vrea să fie soţul sau soţia mea.
Dar, observaţi, doar aceste lucruri nu înseamnă mariajul. Mariajul are loc în momentul în care bărbatul şi femeia care au început să se cunoască şi să se iubească, stau înaintea pastorului şi îşi jură unul altuia: "Eu, Ioan, te iau pe tine, Maria, ca să-mi fii soţie. Promit şi fac legământ înaintea lui Dumnezeu şi a acestor martori că-ţi voi fi soţ iubitor şi credincios în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi." Apoi acea femeie face acelaşi jurământ, spunând: "Eu, Maria, te iau pe tine, Ioan, ca să-mi fii soţ. Promit şi fac legământ înaintea lui Dumnezeu şi a acestor martori că-ţi voi fi soţie iubitoare şi credincioasă în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi." Acesta este angajamentul şi este făcut pe baza declaraţiei pe care o rosteşte pastorul: "Vă declar acum (şi foloseşte numele bărbatului şi al femeii) soţ şi soţie în conformitate cu porunca lui Dumnezeu şi cu legea statului."

Aşa este şi credinţa, în sensul biblic. Observaţi, o puteţi ilustra chiar prin ceea ce este mariajul. Isus a venit mai întâi la noi, prin har, noi nefăcând nimic care să merite aceasta, şi a făcut jurăminte. A spus: "Eu, Isus, te iau pe tine, păcătosul, să-mi fii soţie. Şi promit înaintea lui Dumnezeu, Tatăl Meu din ceruri, să-ţi fiu soţ şi mire iubitor şi credincios în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe în această viaţă şi în veşnicie." Noi I-am privit faţa şi am repetat jurământul după El: "Eu, păcătosul, Te iau pe Tine, Isuse, să fii Mântuitorul meu şi soţul meu spiritual. Promit şi fac legământ înaintea lui Dumnezeu să-Ţi fiu mireasă iubitoare şi credincioasă în belşug şi în sărăcie, în bucurie şi în tristeţe, în boală şi în sănătate, în această viaţă şi în veşnicie." Iar Dumnezeu ne declară soţ şi soţie. Astfel, înainte de căsătorie ne numeam domnişoara Păcătoasă însă acum ne numim doamna Creştină deoarece am primit numele Său şi suntem uniţi cu El pe vecie de acum înainte.

Mai există o ultimă parte a acestui verset. Aceasta ne spune cum nu ne-a mântuit Dumnezeu. Pavel a vorbit despre har. A vorbit despre credinţă. Acum el spune: "Iată, mai trebuie să înţelegeţi încă un lucru. Ceea ce aţi primit nu este prin fapte. Nu este nici măcar în parte prin fapte. Pentru că atâta timp cât ar fi prin fapte sau aţi crede că este prin fapte, v-aţi lăuda cu faptele voastre. Iar Dumnezeu nu doreşte ca în ceruri să existe vreo lăudăroşie." Observaţi, acest lucru înseamnă că nici măcar credinţa nu este o faptă. O, trebuie să credem. Trebuie să facem un angajament faţă de Hristos. Însă când credem şi facem acest angajament, chiar şi acesta este prin har. Dacă crezi că poţi să contribui cu ceva la mântuire, indiferent cât de mult sau cât de puţin, dacă crezi că poţi să contribui cu ceva la mântuire şi te încrezi în acel ceva, atunci nu eşti mântuit. Însă dacă spui: "Mă prezint cu mâinile goale. Nu am nimic de adus." Dacă vei face lucrul acesta şi te vei încrede în Hristos, atunci Hristos îţi aşează în mâini noul urcior iar tu nu ai altceva de făcut decât să-l primeşti şi să-ţi petreci zilele lăudându-L pe El pentru harul Său.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice