Binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti

(Efeseni 1:3)

James Montgomery Boice


Am descoperit că pe măsură ce anii au trecut am început, cred, să apreciez, la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât alte lucruri, momentul în care poporul lui Dumnezeu Îi cântă imnuri. Şi aceasta deoarece în momentul în care cântă imnuri, comunitatea este, de fapt, implicată activ în glorificarea lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că predica şi citirea Scripturii nu sunt importante. Evident că sunt. Noi învăţăm de la Dumnezeu prin acele lucruri. Însă dacă învăţăm ceea ce trebuie de la Dumnezeu prin predică şi prin citirea Scripturii, înseamnă că vom dori să-L lăudăm. Aceasta e, în mod simplu, un fel de a spune că rezultatul doctrinei trebuie să fie doxologia.
Apostolul Pavel ştia în mod evident lucrul acesta. Uneori spunem, şi pe bună dreptate, când facem schiţe sumare ale epistolelor lui Pavel că, general vorbind, epistolele sale se împart în două. Există o parte de învăţătură, la început, şi o parte de aplicare, care vine pe urmă. Cu alte cuvinte, este credinţă şi viaţă, doctrină şi datorie. Însă adesea trecem cu vederea faptul că, cu mult înainte ca Pavel să ajungă în scrisorile sale la secţiunea în care aplică doctrinele, se pare că sufletul său izbucneşte spontan în laudă la adresa lui Dumnezeu pentru toate lucrurile măreţe pe care Dumnezeu le-a făcut pentru el. Găsim lucrul acesta, de exemplu, în Epistola către Romani unde multe doctrine importante sunt menţionate chiar la început, în primul capitol, iar Dumnezeu este lăudat pentru acele mari adevăruri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în 2 Corinteni, în Filipeni, pe scurt în Galateni, în Coloseni, sau în oricare dintre celelalte epistole. Oricum, dintre toate cărţile în care Pavel urmăreşte acest tipar, cred că niciunde nu face acest lucru prin secţiuni mai mari şi cu o profunzime mai mare ca în Epistola către Efeseni. Pavel face o scurtă introducere în versetele 1 şi 2 şi apoi începe cu versetul 3, continuând până în versetul 14 să-şi verse pur şi simplu sufletul în laudă la adresa lui Dumnezeu pentru multele Sale binecuvântări. Iar apoi, de la acel punct, începând cu versetul 15, începe să se roage, pe baza a ceea ce deja şi-a reamintit, pentru cei cărora le scrie.

Este o secţiune interesantă a cărţii. O singură frază vorbeşte despre un singur lucru. În multe dintre versiunile englezeşti versetele de la 3 la 14 sunt împărţite deoarece nu putem citi paragrafe care sunt atât de lungi şi, în acelaşi timp, să şi înţelegem despre ce este vorba. Astfel, veţi găsi că în multe dintre versiunile pe care le citim paragraful este împărţit prin semne de punctuţie. Însă în limba greacă, în care a scris Pavel, versetele de la 3 la 14 sunt o singură frază. Ceea ce înseamnă că Pavel pur şi simplu începe, în versetul 3, să-L laude pe Dumnezeu enumerând multele Sale binecuvântări, iar pe măsură ce începe să le enumere ele încep să-i iasă din gură una după alta, adăugând frază după frază şi doctrină după doctrină într-o încercare de a exprima minunăţia acestei mântuiri măreţe pe care o avem în Isus Hristos.
Comentatorii înşişi, par a se întrece unul pe altul în a lăuda calitatea acestui paragraf. Unul dintre comentatori îl numeşte poarta magnifică a epistolei. Un altul îl numeşte un lanţ de aur cu multe inele. Un al treilea îl numeşte un caleidoscop de lumini orbitoare şi de culori schimbătoare. John Stott, care enumeră aceste descrieri, precum şi altele făcute acestui paragraf, le rezumă în felul următor: "O poartă, un lanţ de aur, un caleidoscop, un bulgăre de zăpadă, un cal de cursă, o uvertură de operă, zborul unui vultur; toate aceste metafore descriu, fiecare în felul ei, impresia de culoare, mişcare şi grandoare pe care o lasă fraza în mintea cititorului." Şi totuşi, nu numai culoarea şi mişcarea sunt cele cu care ne confruntăm în acest paragraf. Sunt de asemenea acele măreţe doctrine care apar una după alta. Aceste doctrine sunt toate relaţionate una la alta gramatical şi teologic.

Am spus că în cele mai multe dintre versiunile englezeşti acest paragraf este împărţit, ceea ce nu reflectă realitatea. În limba greacă este o singură frază. Şi totuşi, deşi este o singură frază în greacă, există un scop real şi cred, înţelepciune, în faptul că paragraful este împărţit, nu numai pentru a fi mai uşor de citit ci, în cazul versetului 3, pentru a scoate în evidenţă acest verset faţă de tot ceea ce urmează. Pentru că versetul 3 este un verset-titlu, o afirmaţie aşezată la începutul acestei secţiuni care vorbeşte cu adevărat despre ceea ce urmează. Ea spune: "Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos."
Pavel doreşte să vorbească despre aceste binecuvântări şi doreşte să-L laude pe Dumnezeu pentru ele. Însă aici, la început, el rosteşte laudă şi spune că, deşi paragraful său este pe cale de a detalia unele dintre aceste binecuvântări, el doreşte să arate că am primit TOT FELUL de binecuvântări duhovniceşti prin lucrarea lui Dumnezeu realizată în Isus Hristos, mântuitorul nostru.

Este necesar să ne uităm cu atenţie la cuvântul "duhovnicesc", deoarece acest cuvânt poate fi folosit în multe şi diferite feluri. În contextul de faţă ar putea fi folosit în două feluri. Poate însemna că aceste binecuvântări vin la noi prin intermediul Duhului Sfânt. Da, Duhul Sfânt este vehiculul sau agentul care pune în inimile noastre aceste binecuvântări. Şi aceasta, bineînţeles, este adevărat. Când ne uităm la versetele de la 11 la 14, unde este menţionat Duhul Sfânt, înţelegem că, probabil, această idee o are Pavel în minte. Cu siguranţă, aceste versete vorbesc despre modul în care aceste lucruri ne sunt aplicate prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.
Al doilea lucru care poate însemna cuvântul "duhovnicesc" se referă la faptul că Pavel a avut în minte ceea ce este duhovnicesc ca opunându-se la ceea ce este material sau materialist. Citind acest verset eu cred că, din pricina expresiei: "în locurile cereşti", care apare şi ea în verset, ceea ce are Pavel într-adevăr în minte este al doilea sens. Primul sens este adevărat. Aceste binecuvântări vin la noi prin intermediul Duhului Sfânt însă cred că atunci când Pavel spune "Dumnezeu ne-a binecuvântat în locurile cereşti cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti" ceea ce vrea să spună este că noi ar trebui să fim cei mai mulţumitori şi să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru ceea ce are natură duhovnicească.
Acum, nu înseamnă că Dumnezeu nu ne binecuvântează şi material. El face lucrul acesta. Domnul Isus Hristos, în Predica de pe Munte, în acel pasaj măreţ împotriva îngrijorării şi anxietăţii (neliniştii), spune că Dumnezeu ne va suplini toate nevoile. El poartă de grijă florilor de pe câmp şi păsărilor cerului. Isus a spus: "Priviţi, dacă Dumnezeu face aceasta pentru flori şi pentru păsări, cu siguranţă El este capabil să vă poarte de grijă. Aşa că, nu vă îngrijoraţi, nu vă frământaţi cu privire la acest lucru. Dumnezeu vă va suplini şi nevoile materiale." Apostolul Pavel a spus, în Epistola către Filipeni: "Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos." Cu siguranţă Dumnezeu suplineşte nevoile materiale.

Însă, vedeţi, ceea ce ar dori Pavel să ştim, atunci când îşi începe minunata Epistolă către Efeseni, este că oricât de importante ar putea fi lucrurile materiale (şi avem tot dreptul să-I cerem lui Dumnezeu lucruri materiale, rugându-ne: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", aşa cum ne-a învăţat Domnul Isus să ne rugăm), ele sunt nesemnificative atunci când le comparăm cu binecuvântările noastre duhovniceşti. Vedeţi, dacă viaţa aceasta ar fi tot ceea ce cunoaştem, lucru pe care lumea îl crede în general, deoarece nu are cunoştinţe despre o altă viaţă, care urmează, dacă asta ar fi tot, atunci a pierde lucruri materiale ar fi cea mai mare tragedie, deoarece lucrurile materiale sunt tot ceea ce există, iar dacă le-ai pierdut, ai pierdut totul. Însă dacă există un domeniu spiritual, dacă există viaţă după mormânt, dacă există o eternitate, precum există şi timp, atunci ar fi posibil să pierzi aceste lucruri şi totuşi să te bucuri, deoarece avem mântuirea sufletelor noastre. Şi astfel Pavel, aici, Îl laudă pe Dumnezeu pentru tot felul de binecuvântări duhovniceşti, începând să enumere acele lucruri în care ar trebui să ne bucurăm.

Acum, haideţi să ne uităm la ele. Primul lucru despre care scrie Pavel este alegerea. Versetul 4: "În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui." Este interesant, nu-i aşa, că prima dintre aceste mari doctrine despre care vorbeşte Pavel, este alegerea. Şi cu toate acestea este o doctrină despre care, aşa cum ştim din viaţa evanghelică americană de astăzi, nu se prea vorbeşte. Cel puţin creează o dificultate în minţile multor oameni iar predicatorii, aceia care lucrează cu aceste texte, nu doresc să aibă de-a face cu dificultăţi. Astfel, impresia lăsată este aceea că dacă alegerea este adevărată iar Dumnezeu îi alege pe unii pentru mântuire şi mântuirea este a Domnului, aşa cum se spune în cartea Iona (chiar şi în Vechiul Testament), atunci alegerea umană, voinţa umană este oarecum distrusă. Sau, avem cel puţin scuza pentru o viaţă lipsită de evlavie deoarece, ei bine, dacă Dumnezeu are de gând să ne mântuiască, El ne va mântui oricum; nu contează cum trăim, putem să-l slujim chiar şi pe diavol, ştiind că în cele din urmă vom ajunge în cer.
Cu siguranţă, aceasta este o gravă deformare a doctrinei. Nu este în nici un caz ceea ce alegerea ne învaţă. Vedeţi, când discutaţi despre prima dintre aceste probleme, relaţia dintre alegerea lui Dumnezeu şi voinţa umană, ceea ce trebuie să înţelegeţi este că, în termenii voinţei noastre, chiar într-o stare de oameni ne-mântuiţi, voi şi eu facem, cu siguranţă, alegeri. Problema, desigur, este că noi nu suntem vii faţă de Dumnezeu. Noi nu avem natura lui Isus Hristos înăuntrul nostru şi, astfel, alegerile pe care le facem, departe de a fi alegeri călăuzite de Dumnezeu, sunt întotdeauna alegeri împotriva Lui. Evanghelia este proclamată, dar noi nu avem nevoie de ea. Isus Hristos este înălţat dar noi nu dorim ca Isus Hristos să fie înălţat. Noi dorim să fim noi înşine înălţaţi. Şi astfel, în exerciţiul liber al voinţei noastre umane depravate fugim de Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă de fapt în cazul alegerii este că, prin alegere şi prin ceea ce rezultă din ea, adică regenerarea bărbatului şi a femeii păcătoase, atunci când suntem înviaţi în Hristos noi, de fapt, obţinem o capacitate de a face alegeri pe care n-am mai avut-o niciodată înainte. Observaţi, putem face alegeri însă numai într-o zonă restrânsă, dar acum, pentru prima oară, deoarece avem o nouă natură, suntem capabili să-L alegem pe Dumnezeu. Iar ceea ce până acum era indezirabil pentru noi, Dumnezeu, Cel Care doreşte să domnească peste noi şi a cărui domnie nu o doriserăm, acum devine Tatăl ceresc iubitor, aşa cum Îl descrie Scriptura. Acum spunem: "Da, asta este ceea ce dorim, asta este ceea ce avem nevoie, Acesta este Cel pe Care dorim să-L slujim." Astfel acum suntem dispuşi să-L alegem aşa cum înainte eram încântaţi să-L respingem. Vedeţi, alegerea face acest lucru posibil. Iar dacă Dumnezeu nu hotărăşte şi nu alege iar, pe baza acestei alegeri, nu regenerează, noi am fi dispuşi cu toţii să pierim prin propriile noastre decizii libere.

A doua problemă are de-a face cu viaţa lipsită de evlavie. Aceasta este problema cu care Pavel se confrunta adesea atunci când îşi predica evanghelia altor biserici, deoarece oamenii spuneau cam aşa: "Ei bine, dacă acest lucru este adevărat, dacă mântuirea Îi aparţine în întregime lui Dumnezeu, atunci eu nu aş putea face nimic în această privinţă. Dacă sunt mântuit, sunt mântuit. Dacă sunt pierdut, sunt pierdut. În acelaşi timp aş putea trăi pentru mine şi pentru păcat şi să fac tot ceea ce doresc." Pavel ar spune: "Dacă asta este ceea ce simţi, atunci ai o bună dovadă a faptului că nu eşti ales." Şi aceasta deoarece, observaţi, aici este spus că Dumnezeu, care ne-a binecuvântat în locurile cereşti, ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii (pentru ce?) ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui. Aceeaşi voie electivă a lui Dumnezeu care determină faptul că urmăm să fim în Hristos este de asemenea focalizată asupra sfinţirii noastre. Astfel, tu întrebi: "Ei bine, cum pot să ştiu dacă sunt ales?"
În mod fundamental, singurul răspuns depinde de faptul dacă trăieşti o viaţă sfântă şi fără prihană. Poţi spune: "Cred ceea ce trebuie." Acelaşi lucru îl fac şi demonii. Poţi spune: "Frecventez biserica." Mulţi oameni nemântuiţi fac acelaşi lucru. Vedeţi, singura cale prin care poţi şti dacă eşti ales depinde de faptul dacă alegerea ta de către Dumnezeu conduce la ceea ce Îl onorează, şi anume o viaţă de sfinţenie. Pentru aceasta ne-a ales El.

Al doilea lucru pe care Pavel îl menţionează se află în versetul 5. Adopţia (Înfierea). Pavel spune: "În dragostea Lui ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale". Adopţia este una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii creştine deoarece aceasta înseamnă că, în timp ce înainte eram înstrăinaţi de Dumnezeu, acum, prin harul Său, suntem aduşi în propria Sa familie şi avem toate privilegiile care decurg din relaţiile existente în sânul acestei familii. Unul dintre privilegii este acela de a fi, aşa cum Pavel spune în al cincilea capitol din Romani, moştenitori cu Dumnezeu şi co-moştenitori cu Isus Hristos.
O altă binecuvântare a relaţiilor din sânul acestei familii este capacitatea de a aduce cererile noastre înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, ca un copil - un fiu sau o fiică - către un Tată şi să ştim nu numai că aceste rugăciuni sunt auzite, ci şi că ni se va răspunde la ele în conformitate cu înţelepciunea perfectă a lui Dumnezeu. Aceasta este o mare binecuvântare. Iar când Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru toate binecuvântările duhovniceşti pe care le avem în locurile cereşti nu trebuie să uităm de adopţia noastră. Aceasta pentru a deveni fii şi fiice ale Celui Atotputernic.

Al treilea lucru pe care îl menţionează Pavel este răscumpărarea. O găsiţi în versetul 7: "În El avem răscumpărarea prin sângele Lui." Dintre toţi termenii care fac referire la mântuirea noastră, răscumpărarea este probabil cea mai îndrăgită de minţile şi conştiinţele creştinilor deoarece se referă la ceea ce Domnul Isus Hristos Însuşi a făcut în mod direct pentru noi. Când discuţi despre justificare (îndreptăţire), discuţi despre un termen legal, cum Dumnezeu, ca Judecător, ne declară drepţi în faţa legii. Aceasta este foarte semnificativ însă nu ne atinge atât de mult precum o face răscumpărarea. Când discuţi despre ispăşire, discuţi despre ceea ce Isus face relaţionat la Dumnezeu Tatăl. El înlătură mânia lui Dumnezeu. Aceasta este important însă nu ne vorbeşte în mod atât de direct. Când discuţi despre răscumpărare, discuţi despre Isus Hristos, despre preţul propriului Său sânge, despre cum ne-a eliberat prin moartea Sa de robia păcatului şi a morţii pentru a-L putea sluji pe El. Nu doar că a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu murind în locul nostru. Acest lucru este minunat. Acesta este miezul a ceea ce dorim să spunem când discutăm despre ispăşirea substituitoare. Însă nu este doar aceasta. Înseamnă că Isus, prin moartea Sa, ne eliberează de păcat. Ne dă o nouă natură astfel încât să fim capabili să trăim pentru El. Să trăim o viaţă sfântă, care este o viaţă de mare bucurie şi fericire.

Al patrulea lucru despre care vorbeşte Pavel este iertarea. El o leagă foarte strâns de răscumpărare, spunând în versetul 7: "În El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor." Însă iertarea nu este chiar acelaşi lucru cu răscumpărarea. Răscumpărarea înseamnă să fii eliberat din sclavia păcatului prin moartea lui Isus Hristos. Iertarea înseamnă a avea toate acele păcate pe care le-am comis înaintea lui Dumnezeu spălate şi înlăturate din palmaresul nostru astfel încât, în cel mai strict sens, Dumnezeu să nu-Şi mai aducă aminte de ele împotriva noastră. În Ieremia se spune: "Le voi ierta păcatele şi nu-Mi voi mai aduce aminte de fărădelegile lor." Mulţi oameni trec prin viaţă având pe umeri povara păcatelor neiertate. Şi aceasta îi apasă. Se simt vinovaţi şi pe bună dreptate. Ei nu se pot elibera prin propriile puteri. Atunci când ne apropiem de această problemă a iertării, aşa cum ne este ea oferită de către Dumnezeu, descoperim că iertarea este eliberatoare în sine deoarece, ei bine, dacă Dumnezeu nu are nimic împotriva noastră, dacă Dumnezeu iartă, atunci cine ar putea să aducă vreo acuzaţie împotriva noastră? Aceasta este într-adevăr o mare binecuvântare.

Al cincilea lucru despre care vorbeşte Pavel este descoperirea planului lui Dumnezeu în Isus Christos. Versetul 9: "Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ." Dintre toate lucrurile despre care vorbeşte aici, Pavel pare a atinge cel mai înalt vârf al admiraţiei şi al laudei atunci când vorbeşte despre descoperirea acestui măreţ plan. Şi anume că toate lucrurile urmează să fie aduse împreună, într-o anume zi, spre a fi supuse lui Isus Hristos. Cred că admiraţia lui Pavel este cauzată de faptul că el era conştient că trăieşte într-o lume ruptă şi fărâmiţată. Pavel cunoştea toate problemele pe care le avea Imperiul Roman. Făcea parte din trei culturi. Vorbea greceşte. Era evreu. Trăia într-o societate romană. Şi mai era conştient, într-o lume ca aceea, că romanii erau împotriva grecilor, evreii împotriva neamurilor, aristocraţii împotriva oamenilor de rând, iar bogaţii împotriva săracilor. El a văzut toate acele dificultăţi şi, aşa cum fac foarte mulţi oameni din lumea seculară, chiar şi în vremea noastră, el a recunoscut că fără harul lui Dumnezeu nu există nici o soluţie la acele probleme. Şi iată că aici avem descoperirea propriei soluţii a lui Dumnezeu. Şi anume, că într-o bună zi, Dumnezeu Însuşi va aduce împreună toate lucrurile în supunere faţă de Isus Hristos. Cu alte cuvinte, Dumnezeu urmează să le aducă împreună în felul în care erau înainte de căderea omului, când păcatul a intrat în lume. În acele zile totul era în armonie, deoarece exista o singură voie, voia lui Dumnezeu Tatăl, şi fiecare - îngerii, Adam şi Eva, aşa cum au fost ei creaţi de la început - era bucuros să împlinească voia lui Dumnezeu. Apoi a intrat păcatul în lume, rezultând împărţirile, rupturile, conflictele, rivalităţile, certurile şi toate celelalte lucruri care se petrec în timpurile noastre. Pavel spune că acum Dumnezeu ne-a descoperit că are de gând să aducă toate lucrurile înapoi împreună, în ascultare de Hristos. El a scris despre acest lucru şi în Filipeni capitolul 2. El a spus: "Dumnezeu I-a dat un nume care este mai presus de orice nume pentru ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ, şi de sub pământ şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul."

Ne apropiem de sfârşitul paragrafului şi de încă două binecuvântări. Una este pecetea Duhului Sfânt. Pecetea (sigiliul) este ceva ce pui pe un document pentru a-l autentifica. Iar Pavel spune că acest lucru este Duhul Sfânt pentru noi. Este pecetea lui Dumnezeu pusă pe promisiunile Lui. Dumnezeu ne dă aici lucrurile de care ne bucurăm acum. Există însă promisiuni care privesc viaţa viitoare şi de care încă nu ne bucurăm. Însă Duhul Sfânt este pecetea lui Dumnezeu care garantează că acele promisiuni vor fi împlinite pe deplin în viaţa care va veni.

Ultimul lucru pe care îl menţionează Pavel este o moştenire care ne este lăsată nouă şi a cărei arvună este Duhul Sfânt. Observaţi, Duhul Sfânt, care ne este dat, nu este doar o pecete. Nu este doar autentificarea lui Dumnezeu că promisiunile Lui sunt adevărate şi că vor fi împlinite. Duhul Sfânt este de asemenea acontul pentru acele promisiuni. Este asemenea acontului pentru o casă. Este o arvună. Un lucru care garantează restul de plată însă care este, el însuşi, parte a plăţii. Totuşi El spune că faptul că posedăm Duhul Sfânt acum şi faptul că Duhul Sfânt ne posedă, este o gustare anticipată a gloriei depline care urmează să vină.

Ei bine, aveţi o privire de ansamblu. Pavel Îl laudă pe Dumnezeu pentru că ne-a binecuvântat în locurile cereşti cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti. El a menţionat şapte dintre acestea. Însă luaţi seama la faptul că fraza împărţită în versete pe care o studiem spune nu numai că Dumnezeu ne-a binecuvântat în locurile cereşti cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, ci şi că El ne-a binecuvântat în Hristos. Adică, doar în Isus. Acesta este locul unde pot fi găsite aceste binecuvântări. O, este adevărat că Dumnezeu, aparte de harul şi dragostea Sa măreaţă, are ceea ce, în teologie este numit harul comun. Este un fel de binecuvântare legată, în special, de lucruri materiale, de viaţă, de sănătate şi tot ce ţine de acest gen de lucruri, care se aplică în mod general la bărbaţi şi femei în această lume căzută. Isus Însuşi a vorbit despre acest fapt când a spus că "Dumnezeu Îşi trimite ploaia la fel şi pentru cei drepţi ca şi pentru cei nedrepţi." Este adevărat. Există binecuvântări comune. Există o experimentare universal valabilă a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Însă nu despre asta vorbeşte Pavel aici. Aici Pavel vorbeşte despre lucruri spirituale. Despre acelea care ţin de mântuire. Acelea care au de-a face cu relaţia dintre noi şi Dumnezeu. Iar Pavel spune despre acelea că nu sunt lucruri generale. Acelea sunt binecuvântări care vin în Hristos, numai în Hristos.
Observaţi, în Hristos avem toate lucrurile. Aparte de Hristos, sigur, putem câştiga întreaga lume însă la urmă vom pierde, pentru că ne vom pierde sufletul. Ce înseamnă să fii fără Hristos? Pavel vorbeşte despre acest lucru imediat în capitolul următor. El spune: "Aduce-ţi-vă aminte că atunci când eraţi fără Hristos voi nu aveaţi drept de cetăţenie în Israel. Eraţi străini faţă de legămintele făgăduinţei. Eraţi fără speranţă şi fără Hristos în lume." Fără Isus Hristos, dacă nu suntem în El, totul este suferinţă. Însă, pe de altă parte, dacă suntem în Hristos, atunci totul este binecuvântare aici, iar în eternitate şi mai mult.

Jean Calvin a rezumat acest lucru în mod înţelept. El a spus: "Orice s-ar întâmpla cu noi să ne asigurăm întotdeauna că avem un bun motiv să-L lăudăm pe Dumnezeul nostru. Chiar dacă suntem săraci şi suferinzi în această lume, fericirea cerului este suficientă pentru a ne linişti, pentru a îndulci toate necazurile şi durerile noastre şi pentru a ne da o asemenea mulţumire încât să putem, în ciuda greutăţilor, să avem gurile deschise pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu căci se arată atât de binevoitor şi de generos faţă de noi încât ne adoptă ca şi copii ai Săi şi ne arată că moştenirea care a fost cumpărată pentru noi cu sângele singurului Său Fiu este pregătită pentru noi iar noi nu o putem pierde, înţelegând că mergem spre ea cu o statornicie a credinţei care este adevărată şi de neînvins." Apoi Calvin concluzionează, şi eu cred că foarte înţelept, spunând: "Fie ca Dumnezeu să binevoiască să ofere acest har nu numai nouă, ci tuturor oamenilor."

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice