Singura noastră putere

(Efeseni 6:13)

James Montgomery Boice


Ori de câte ori vorbesc despre diavol încerc să subliniez ideea că acesta este finit, că este o fiinţă limitată. El nu este echivalentul spiritual al lui Dumnezeu. Nu este omnipotent, ca Dumnezeu. Nu este omniprezent, ca Dumnezeu. Nu este omniscient, ca Dumnezeu. Diavolul nu poate să facă orice. El poate să facă numai ceea ce-i permite Dumnezeu. Diavolul nu se află în toate locurile, aşa cum se află Dumnezeu. El poate ispiti o singură persoană într-un anume loc sau timp. Diavolul nu cunoaşte toate lucrurile. Mai presus de toate, el nu cunoaşte viitorul - deşi poate, în mod sigur, să facă previziuni intuitive cu privire la viitor. Însă a spune că diavolul este finit şi are limite - a spune că nu este omnipotent, omniprezent şi omniscient - nu înseamnă că el nu este periculos. Deoarece, deşi nu este omnipotent, omniprezent sau omniscient, el este cu toate acestea foarte puternic, foarte ticălos şi foarte şiret. Acest lucru înseamnă că atunci când ne gândim la diavol noi trebuie să fim tot timpul în gardă în faţa lui. Trebuie să ţinem cont că este un duşman redutabil şi, dacă trebuie să ne împotrivim puterii lui, trebuie să facem lucrul acesta numai prin puterea lui Dumnezeu. Despre asta vorbeşte Pavel în Efeseni 6. El ne avertizează împotriva diavolului. Ne spune că, dacă vrem să-l biruim, nu putem face acest lucru decât prin puterea lui Dumnezeu. Numai puterea lui Dumnezeu i se poate împotrivi diavolului, iar această putere ne este pusă la dispoziţie, fiind tocmai lucrul de care avem nevoie.

De câte ori mă gândesc la războiul spiritual şi la puterea lui Dumnezeu care este de partea creştinului, inevitabil mă duce gândul la minunata relatare despre Elisei, când acesta se afla la Dotan. Era vremea când Siria şi regatul de nord al lui Israel se aflau în conflict armat. Siria era mai puternică decât Israel, iar sub domnia infamului rege Ben-Hadad foarte uşor l-ar fi putut învinge pe Israel dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în apărarea regelui Israelului şi a armatei sale. Când Ben-Hadad, regele Siriei, îi întindea o cursă regelui lui Israel, Dumnezeu îi descoperea această cursă lui Elisei, care îl atenţiona pe rege. Regele îşi ducea armata pe un alt drum, astfel că Israel scăpa. Normal că Ben-Hadad a considerat că printre ofiţerii lui superiori există un trădător. Astfel că i-a adunat pe toţi ofiţerii săi, cerându-le socoteală despre ce se întâmplă, spunând că printre ei se află un trădător. Aceştia au negat, spunându-i că vinovat este un profet care trăieşte în Israel, cu numele de Elisei. Acest profet îi este atât de apropiat lui Dumnezeu, încât Dumnezeu îi descoperă tot ceea ce spune regele, chiar şi lucrurile cele mai intime pe care le spune în dormitorul lui. Ben-Hadad n-a vrut ca vestea aceasta să se răspândească, dându-şi seama că dacă vrea să aibă vreun succes împotriva lui Israel va trebui să-l captureze pe Elisei. Astfel că după ce a încheiat întâlnirea cu ofiţerii săi şi-a mobilizat trupele. Au mărşăluit pe timp de noapte şi au înconjurat cetatea Dotan, în care se afla atunci Elisei. Ni se spune în relatare că dimineaţa devreme, când slujitorul lui Elisei s-a trezit şi a vrut să iasă din cetate, a văzut toată oştirea aceea mare înconjurând cetatea. Nu ni se spun prea multe despre acest slujitor. Aş presupune însă că era tânăr. Mi-l pot chiar imagina trezindu-se devreme pentru a ieşi din cetate, probabil încă somnoros, frecându-se la ochi. Slujba sa era, probabil, aceea de a ieşi din cetate pentru a aduce apă de la fântână. Îmi imaginez că, probabil, nici nu a văzut la început armata siriană, deoarece, în mod sigur, aceştia nu făceau zgomot. Îl văd parcă scoţând apă din fântână, stropindu-se cu ea pe faţă, ridicându-şi privirea şi observând, spre surprinderea lui, armata siriană. Ni se spune că s-a înspăimântat, s-a întors şi a luat-o la fugă în cetate, spunându-i lui Elisei că sunt înconjuraţi de soldaţi: "Stăpâne", i-a spus tânărul, "ce ne facem?" Elisei n-a fost deloc tulburat. În schimb, a făcut ceea ce în mod sigur este una din cele mai măreţe mărturisiri de credinţă din toată Biblia. Elisei a spus: "Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei." Apoi s-a rugat iar ochii tânărului s-au deschis. Ni se spune că a văzut muntele plin de cai şi care de foc în jurul lui Elisei.

Este o formulare foarte interesantă. O formulare care ia în considerare, nu numai forţele care sunt angajate în conflict la nivel uman, unde sunt vizibile, ci şi forţele lumii spirituale, care sunt invizibile. În afirmaţia "mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei", "ei" face referire la oştirea siriană iar în contextul descoperirii tânărului, "cei cu ei" trebuie să facă referire la forţele spirituale ale răului despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 6, forţe care se aflau în spate şi care, într-un anumit sens, împuterniceau oştirea siriană. Aceasta era una din părţile ecuaţiei. De cealaltă parte, la nivelul uman, vizibil, se aflau doi oameni, Elisei şi slujitorul său, tânărul. Privind la acestea din perspectiva umană, spui: "O, Doamne, balanţa forţei cântăreşte extrem de puternic în favoarea sirienilor." Însă a spune aşa ceva înseamnă a nu ţine cont de forţele spirituale care sunt de partea poporului lui Dumnezeu. Iar când Elisei a spus: "mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei", la aceste forţe s-a gândit. Iar când s-a rugat ca să i se deschidă ochii tânărului, acesta a văzut toate acele forţe spirituale care erau de partea lor. După ce au fost observate aceste forţe spirituale, balanţa a cântărit teribil de partea lui Elisei şi a tânărului său slujitor.

Ideea este următoarea. Atunci când ne uităm la puterile lumii, când ne uităm la toate puterile pe care le putem vedea, toate puterile politice, toate puterile mass-mediei, la toate acele lucruri care fac din lumea noastră un loc lipsit de evlavie, acele lucruri care continuu încearcă să-i atragă pe oameni pe calea materialismului şi a iubirii de sine, ne întrebăm: "Cum vom putea să ne împotrivim acestor lucruri? Nu putem să ne împotrivim nici ca biserică unită, cu atât mai puţin ca indivizi. Puterile diavolului sunt copleşitoare." Însă, vedeţi, în timp ce acest lucru este adevărat la nivel uman, nu este la fel de adevărat la nivel spiritual. Iar puterea lui Dumnezeu este cu adevărat la dispoziţia celor care Îl urmează.

Observaţi de câte ori apostolul Pavel vorbeşte despre Domnul în acest pasaj. Chiar la început, în versetul 10, când introduce subiectul: "Încolo, fraţii mei, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui." Acelaşi lucru îl face şi atunci când vorbeşte despre armură, în următorul verset: "Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept uneltirilor diavolului." Iar în versetul 13: "Luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare după ce veţi fi biruit totul." Termenul "Domnul" este foarte important. Cunoaşteţi, sunt sigur, că acest termen, "Domnul", are mai multe sensuri. Uneori este folosit numai între oameni, ca un cuvânt care arată respect faţă de o persoană ce se află într-o poziţie superioară. Acesta este modul în care slujitorul lui Elisei i s-a adresat acestuia atunci când s-a întors în grabă în cetate, spunând: "Ah, domnul meu, cum vom face?" De obicei, în sensul acesta scriem "domnul" fără majusculă. Acelaşi cuvânt, după cum sunt sigur că ştiţi, este folosit în mod specific în traducerea greacă a Vechiului Testament ca echivalent al numelui ebraic pentru Dumnezeu, care este Iehova, sau Iahve. Ori de câte ori apare în Vechiul Testament numele Iehova sau Iahve, traducerea greacă a Vechiul Testament îl scrie specific, ca "Domnul". Astfel, pentru cititorul grec, cuvântul "Domnul" implica, în general, tot ceea ce pentru cititorul evreu implica acel nume măreţ din Vechiul Testament, Iahve sau Iehova.

Acesta este numele sub care Dumnezeu i s-a descoperit lui Moise în rugul aprins. Moise a spus: "Bine, mă trimiţi înapoi în Egipt pentru a zice: ŤLasă-Mi poporul să pleceť însă atunci când poporul mă va întreba: ŤCine este Acela care te-a trimis şi cine este Acela care spune: "Lasă-Mi poporul să plece"ť, ce să le spun? Care este numele Tău? Dumnezeu a folosit acel grandios nume pe care l-a interpretat ca "Eu Sunt Cel Ce Sunt. Eu sunt Cel Ce exist prin Mine şi Care-Mi sunt Mie Însumi suficient, din veşnicie. Cel Care nu depind de nimeni şi de care depinde tot ceea ce există."
Merită să ne uităm la această idee ceva mai în detaliu. "Eu Sunt Cel Ce Sunt". Acest lucru înseamnă, în primul rând, că Dumnezeu există prin Sine. El nu depinde de nimeni altcineva. Nimic nu L-a adus pe Dumnezeu în existenţă. Toate celelalte lucruri care există au o cauză. Când ne gândim la noi înşine, ne aflăm pe lume datorită părinţilor noştri. Iar părinţii noştri se află pe lume datorită părinţilor lor. Şi aşa mai departe. Iar ceea ce este valabil în ce-i priveşte pe oameni, în termenii familiei, este valabil şi pentru toate celelalte lucruri pe care le vedem. Tot ce vedem, tot ce cunoaştem, tot ceea ce gândim are o cauză, un antecedent. Dumnezeu nu are antecedente. Astfel, atunci când apostolul spune: "Întăriţi-vă în Domnul", el spune să ne întărim în acea unică Persoană, în Acela care există independent de orice altceva. Recunoaşte că numai într-un asemenea Dumnezeu poţi găsi puterea de care ai nevoie.
Când începi să gândeşti în felul acesta, primeşti o nouă perspectivă asupra războiului spiritual, înţelegând că până şi diavolul depinde de Dumnezeu. Satan nu ar exista dacă Dumnezeu nu i-ar permite să existe. Acest fapt ridică unele întrebări pentru noi. Ne putem întreba, de exemplu, de ce Dumnezeu permite existenţa lui. Însă vom recunoaşte imediat că şi noi suntem păcătoşi şi, în cazul acesta, ne putem întreba de ce permite Dumnezeu să existăm. Se poate să nu avem răspunsuri la toate aceste întrebări însă a realiza faptul că Dumnezeu ţine totul sub control ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra lucrurilor. Acesta este Iehova; acesta este Domnul despre care vorbeşte Pavel.

Acest nume, Iehova, înseamnă nu numai că Dumnezeu există prin El Însuşi, ci şi că El Îşi este suficient Lui Însuşi. Primul aspect arată că El nu are origini; El nu depinde de nimic. Al doilea aspect arată că Dumnezeu nu are nevoi. Nimeni nu poate împlini vreo nevoie a Lui. Este plăcerea lui Dumnezeu să ne folosească. Una dintre cele mai extraordinare expresii din Biblie este "împreună lucrători", prin care ni se spune că, în calitate de creştini, devenim împreună lucrători cu Dumnezeu şi cu Isus Hristos (vezi 1 Cor. 3:9, n.trad.). Este uluitor că Dumnezeu se poate coborî atât de mult încât să folosească oameni ca noi pentru a lucra împreună cu El şi prin noi. Acest lucru este uimitor. Însă în ceea ce priveşte natura lui Dumnezeu, El nu are nevoie absolut de nimic. El nu are nevoie de ajutoare. El nu are nevoie de nimeni care să-L apere. El nu are nevoie de nimeni care să-I apere adevărul. Dumnezeu nu are nevoi. Acesta este Dumnezeu pe care Îl venerăm, un Dumnezeu care are puterea absolută.

Atunci când mă gândesc la acest atribut al lui Dumnezeu, la puterea Lui, îmi vine adesea în minte acel interesant joc de cuvinte pe care îl găsim în primul capitol din cartea Iona. Iona a fost profetul care a încercat să fugă de Dumnezeu. Ni se spune la începutul naraţiunii - de fapt, în versetul cinci - că în timp ce încerca să fugă de Dumnezeu iar Dumnezeu a trimis acea grozavă furtună asupra corăbiei cu care încerca să ajungă la Tars, marinarii care încercau să stăpânească nava au fost cuprinşi de spaimă în faţa furtunii. Acest lucru este de înţeles. Furia furtunii era atât de grozavă încât au crezut că se vor scufunda. Iar dacă se vor scufunda îşi vor pierde vieţile. Bineînţeles că le era frică. Nu încape nici o îndoială. Povestea continuă şi numai cu câteva versete mai departe, în versetul 10 al aceluiaşi capitol, imediat ce Iona fusese luat la bordul corăbiei şi depusese mărturia că "Sunt evreu şi mă tem de Iehova [Domnul], Dumnezeul cerului şi al pământului", citim că "atunci marinarii s-au temut foarte tare" sau "s-au înspăimântat", aşa cum traduc unele versiuni moderne. Este interesant nu-i aşa? De ce, mai întâi, când ni se spune că erau în pericol să-şi piardă vieţile din pricina furtunii, ni se spune că le era teamă, iar apoi, după ce Iona îşi depune mărturia, citim că "marinarii s-au temut foarte tare" sau au fost cuprinşi de teamă, ori s-au înspăimântat. Care este diferenţa?
Răspunsul este acela că marinarii cunoşteau, fără nici o îndoială, ceva despre Dumnezeul lui Iona. Fiind marinari, probabil că au călătorit prin întreaga Mediterană. Acostând din port în port auzeau probabil prin porturi toate veştile care circulau pe-acolo. Au auzit probabil ce a făcut acest Dumnezeu al evreilor, Iehova, pentru a-Şi răscumpăra şi a-Şi proteja poporul. Astfel că, atunci când Iona este îmbarcat şi le spune că "Sunt evreu şi mă tem de Domnul [Iehova], Dumnezeul evreilor, Care a făcut cerurile şi pământul", aceştia trebuie să fi spus: "Vai de noi! Iehova, Iehova se află în spatele acestor evenimente. Acesta este Dumnezeu despre care am auzit. Nici un dumnezeu nu se poate pune cu El." Astfel că erau tare înspăimântaţi.

Dacă puterea de care avem nevoie pentru a-l învinge pe Satan este mai mare decât puterea ce a putut fi văzută în eliberarea poporului Israel din Egipt şi decât puterea care i-a purtat până în ţara promisă, atunci Dumnezeu care a făcut aceste lucruri are şi puterea de a ne da victorie asupra lui Satan. Aceasta este puterea pe care o avem şi despre care vorbeşte apostolul Pavel.
El mai spune însă ceva atunci când vorbeşte despre sursa puterii noastre. El spune că trebuie să ne îmbrăcăm cu armura lui Dumnezeu. O spune de două ori. "Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu", în versetul 11 şi apoi, din nou, în versetul 13, "îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu". Ce vrea să spună prin aceasta? În capitolul 59 din Isaia există o descriere a lui Dumnezeu punându-şi armura, descriere în care apar cel puţin două propoziţii care apar şi în Efeseni. Pavel era un foarte bun cunoscător al Vechiului Testament. Cred că din Isaia s-a inspirat pentru imaginea armurii din Efeseni. În versetul 17 din Isaia 59 există o descriere a lui Dumnezeu punându-şi armura. Versetul spune: "El se îmbracă cu neprihănirea ca şi cu o platoşă şi Îşi pune pe cap coiful mântuirii." Deoarece acestea sunt exact propoziţiile pe care le întâlnim şi în Efeseni 6, cred că Pavel s-a inspirat din Isaia. A putut să dezvolte puţin metafora armurii lui Dumnezeu, gândindu-se la diferitele componente ale ei însă, observaţi, după părerea mea cred că Pavel se gândea la acea descriere a lui Dumnezeu în care Acesta Se îmbracă cu propria-I armură.
Cred că acest lucru este foarte important deoarece Pavel nu spune doar să ne punem armura lui Dumnezeu, referindu-se la armura pe care Dumnezeu ne-a dat-o - armura Lui în sensul că El este cel care ne-o dă - ci, mai mult, să ne punem chiar armura pe care Dumnezeu Însuşi o foloseşte în războaiele Lui. Presupun că atunci când privim din această perspectivă reacţia noastră firească este să fim copleşiţi de acest gând şi să ne întrebăm cum este posibil să purtăm armura lui Dumnezeu în această lume. Însă ceea ce vom descoperi îmbrăcând armura lui Dumnezeu este că, prin harul şi înţelepciunea lui Dumnezeu, această armură ni se potriveşte perfect, fiind exact lucrul de care avem nevoie.

Întotdeauna suntem ispitiţi să îmbrăcăm alte feluri de armuri care, în ultimă analiză, se dovedesc întotdeauna nepotrivite. Mă gândesc la David care era un tinerel. A venit în tabăra de luptă pentru a-şi vizita fraţii ce îl slujeau pe regele Saul, când a aflat că trupele israelite şi cele filistene aşteptau să se decidă cumva soarta luptei. Cel care trebuia să decidă soarta bătăliei din partea filistenilor era un viteaz pe nume Goliat, un fel de Rambo al vremii lui. David a dorit să meargă să lupte cu el, deoarece a considerat ruşinos faptul că oştirea lui Israel era ţinută în loc de acel uriaş, Goliat. A spus: "Voi merge şi voi lupta cu el". Saul nu vroia să lupte el însuşi, aşa că a spus: "Bine, însă trebuie să porţi o armură". Şi-a luat armura şi l-a îmbrăcat cu ea pe David. I-a pus pe cap lui David propriul său coif iar pieptul i l-a acoperit cu propria-i platoşă. L-a mai îmbrăcat şi cu celelalte piese ale armurii. Însă după ce a fost îmbrăcat cu întreaga armură s-a dovedit că aceasta nu-i era potrivită. Îi era prea mare. David nu era îmbrăcat în armura potrivită, astfel că s-a dezbrăcat de ea. A luat singura armă pe care o cunoştea, praştia sa, şi s-a dus să se lupte cu Goliat şi să-l învingă în felul acesta. Vei spune: "Bine, dar avea doar o praştie." Oare aşa să fie? David era îmbrăcat cu armura lui Dumnezeu. Deoarece, dacă a fost vreun om în tot Vechiul Testament care să fi fost protejat de adevărul lui Dumnezeu, de dreptatea lui Dumnezeu, de Evanghelia lui Dumnezeu, de pacea lui Dumnezeu, de credinţa în Dumnezeu şi de Cuvântul lui Dumnezeu, acela a fost regele David. Şi în această armură el era invincibil. El a fost invincibil nu numai când s-a dus să lupte în bătălii împotriva oamenilor, ci a fost invincibil şi în toate bătăliile spirituale.

Cu câţiva ani în urmă am avut o conferinţă în Philadelphia, de teologie reformată, conferinţă care a avut ca temă limbajul biblic folosit în descrierea mântuirii. Doctorul John Gerstner, care a fost unul dintre vorbitorii de la această conferinţă, a avut o prelegere cu titlul "Limbajul câmpului de luptă". Prezentându-şi prelegerea el a vorbit despre patru mari bătălii spirituale în care este implicat Satan. Prima este bătălia dintre Satan şi Dumnezeu, care a avut loc în trecut, la începuturile universului, când Satan a fost înfrânt fără echivoc. A doua bătălie a fost între Satan şi Adam (sau omul), bătălie în care Adam nu s-a bazat pe puterea lui Dumnezeu sau în care, aşa cum a spus Gerstner, Adam nu era unit cu Dumnezeu-omul Isus Hristos. În acea bătălie, aşa cum ştim, Satan a fost triumfător. A treia bătălie s-a dat între Satan şi Însuşi Dumnezeu-omul, adică între Satan şi Isus, bătălie despre care Satan a crezut la început că a câştigat-o. La urma urmei el a fost cel care a cauzat moartea lui Isus. Însă în realitate el a pierdut această bătălie. A ajuns să-i fie zdrobit capul, deşi a lucrat în aşa fel încât să-i zdrobească lui Hristos călcâiul. Apoi, avem cea de-a patra bătălie, care se dă între Satan şi un om, anume Petru, bătălie care a fost pierdută de Satan deoarece, deşi Petru era slab, el era unit cu Dumnezeul-om, cu Acel Isus care a mijlocit pentru el.

Dezvoltându-şi subiectul, Gerstner a subliniat contrastul puternic dintre a doua bătălie, cea în care Satan l-a biruit pe Adam, şi ultima bătălie, cea în care, prin harul lui Dumnezeu, Petru l-a biruit pe Satan. A arătat că, dintr-o perspectivă umană, Adam avea mult mai multe avantaje decât Petru. Adam a fost ispitit pe când se afla în slava pe care o avea înainte de cădere. Era puternic, era sfânt şi nu avea nici măcar vreo înclinaţie spre păcat. Cu toate acestea a căzut atât de uşor. Petru, pe de altă parte, era exact contrariul. Era păcătos, impertinent şi arogant. Era atât de mândru încât i-a spus lui Isus: "Chiar dacă toţi ceilalţi te vor părăsi, eu nu voi face niciodată acest lucru. Sunt gata să merg cu tine în închisoare şi chiar la moarte." Însă Isus i-a zis: "Petre, tu te vei lepăda de Mine de trei ori. Vei cădea însă nu de tot. Te vei îndepărta de Mine însă vine vremea când vei fi adus înapoi. Şi aceasta pentru că m-am rugat pentru tine. Şi pentru că mă rog pentru tine, chiar dacă vei fi lovit, nu vei fi doborât de tot. În cele din urmă vei birui şi vei fi întărit prin experienţa pe care ai avut-o. Iar datorită puterii tale vei deveni un stâlp de sprijin pentru fraţii tăi." Cum a fost posibil acest lucru? Faptul că Adam a putut să cadă atunci când a fost ispitit de Satan, în ciuda slavei lui de altădată, în ciuda întregii puteri a raţiunii şi a caracterului pe care trebuie să le fi posedat, fiind creat de Însuşi Dumnezeu, ne învaţă că nu avem nici cea mai mică speranţă să-l înfrângem pe Satan prin propriile noastre puteri. Suntem slabi, ne clătinăm uşor şi suntem sortiţi nimicirii dacă puterea noastră este tot ceea ce avem. Pe de altă parte, Petru era slab, plin de îndoieli, plin de mândrie, arogant. Faptul că Petru a putut rămâne în picioare atunci când a fost sprijinit de Isus Hristos ne învaţă că nu contează cât de slabi am putea fi, nu contează cât de păcătoase ne-am şti inimile, nu contează de câte ori alunecăm, ne împiedicăm şi cădem, cât de mult ne facem de ruşine, pentru că, în ciuda acestor lucruri, putem avea certitudinea că în Hristos vom sta în picioare. Deoarece, uniţi cu Dumnezeul-om, suntem uniţi cu Cel Care nu poate fi biruit. Suntem uniţi cu Domnul şi avem privilegiul de a fi îmbrăcaţi în armura Sa şi de a fi biruitori în bătăliile Sale.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice