Armura noastră strălucitoare

(Efeseni 6:14-17)

James Montgomery Boice


Cu ceva timp în urmă mă uitam prin nişte cataloage şcolare iar atenţia mi-a fost atrasă de rubrica de educaţie fizică, în care erau înscrise diferite sporturi. Eram curios să văd cum erau clasificate sporturile; eram curios să văd dacă în această epocă a libertăţii femeii mai există încă sporturi care sunt exclusiv pentru băieţi şi sporturi care sunt exclusiv pentru fete. Am observat că cea mai mare parte din acele sporturi, atât de echipă, cât şi individuale, includeau atât băieţi, cât şi fete.
Uitându-mă la acele cataloage, m-am gândit la o conversaţie pe care am avut-o cu mai mulţi ani în urmă cu John Niland, care în acea vreme era fundaş central la echipa Philadelphia Eagles, după ce a fost fundaş central la Dallas Cowboys. Acesta avea propria lui perspectivă asupra sportului, susţinând ideea că de fapt sunt numai două genuri de sport: sporturile uşoare, pe care le poate practica oricine, şi sporturile de contact, pe care le pot practica numai bărbaţii cu peste 90 de kilograme.

Motivul pentru care, întorcându-mă la Efeseni 6, mă gândesc la aceste lucruri este acela că am putea spune, bazaţi pe imaginea pe care Pavel o dezvoltă aici, că creştinismul este un sport de contact. Viaţa creştină nu este ceva delicat. Nu este doar un program de exerciţii. Nu este nici măcar un exerciţiu spiritual. Creştinismul este o luptă; este un război, conform învăţăturii lui Pavel. Iar dacă dorim să învingem în acest război trebuie să ne folosim de armura pe care Dumnezeu ne-a pus-o la dispoziţie pentru a ne apăra de atacurile şi vicleniile lui Satan.
Discutând cu John Niland m-am gândit la tipul de echipament pe care îl purta pentru a-l proteja pe terenul de fotbal. Apărătorile mari, casca, dispozitivele de protecţie, întregul echipament. Mă gândeam că nici dacă aş purta un asemenea echipament făcut din oţel n-aş fi îndrăznit să intru în teren şi să joc împotriva lui John Niland. N-aş îndrăzni să joc împotriva lui John Niland chiar dacă aş fi într-un tanc.
Totuşi, indiferent dacă ne place sau nu, Pavel spune că noi suntem implicaţi într-o mare bătălie împotriva diavolului şi că ar fi bine să fim pregătiţi pentru aceasta. Vorbind despre armura noastră, el menţionează şase lucruri. Pavel vorbeşte despre platoşa neprihănirii, cingătoarea adevărului, sandalele, pe care el le compară cu râvna Evangheliei păcii, despre scutul credinţei, coiful mântuirii, şi despre sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cinci dintre cele şase lucruri sunt defensive prin natura lor iar unul este ofensiv. În acest studiu aş dori să privim la cele cinci elemente defensive ale armurii.

Referirea la cingătoare este una interesantă. Strict vorbind, aceasta nu făcea parte din armura soldatului. Era, de fapt, componentă a îmbrăcămintei însă era folositoare în luptă. Era folosită pentru a-i ţine celelalte haine, astfel că nu se putea lipsi de ea. Iar când aceasta era strânsă (era făcută din piele, fiind puternică) îi dădea un sentiment de tărie şi curaj interior. Pavel spune că asta trebuie să fie adevărul pentru creştin. Este lucrul cu care trebuie să ne încingem. În altă parte se spune: "Încingeţi-vă coapsele minţii voastre!" (1 Petru 1:13). La aceasta se referă Pavel aici.
Aici ne putem întreba cum trebuie să înţelegem problema adevărului, cuvântul "adevăr" în special. Se poate referi la adevărul lui Dumnezeu, adică la doctrinele credinţei creştine. Cuvântul este folosit în sensul acesta în alte locuri. Sau, în mod mai specific, dat fiind că în cazul textului nostru cuvântul nu este articulat, se poate referi la ceea ce am numi "sinceritate" sau "sinceritatea inimii". Te întrebi care dintre cele două variante este de preferat. Înclin să fiu de acord cu John Stott la acest punct, acesta sugerând că modul în care Pavel tratează aici această idee nu ne arată că trebuie neapărat să alegem între cele două variante. Este adevărat că te poţi gândi la adevăr şi la sinceritate în cele două moduri distincte, dar din perspectiva biblică ele întotdeauna merg împreună. Nici tu şi nici eu nu putem descoperi ce înseamnă cu adevărat să fii sincer, cinstit sau demn de încredere până nu ne întâlnim sau nu ne însuşim mai întâi adevărul lui Dumnezeu. Şi, prin contrast, oricând vom căuta să cunoaştem, să înţelegem, să iubim şi să trăim în adevărul lui Dumnezeu, astfel încât minţile noastre să fie încinse cu marile doctrine ale credinţei creştine, acest lucru va afecta inevitabil vieţile noastre.
Dacă-l punem în termeni practici acest lucru înseamnă, cred eu, că doctrinele se vor exprima în acţiune, aceasta fiind ordinea potrivită. Dacă nu ne umplem, mai întâi, minţile cu marile adevăruri ale creştinismului nu vom şti nici măcar cum ar trebui să acţionăm. Mai ales noi, americanii, avem nevoie să auzim aceste lucruri deoarece suntem nişte activişti. Credem uneori că nu contează cu adevărat ce crezi, atâta timp cât faci ceva. Însă dacă nu ştii ce trebuie să faci, îţi poţi cheltui eforturile în chip nefolositor sau chiar vătămător, la fel cum le poţi cheltui într-un chip pozitiv.

Prin urmare, trebuie să începi cu cunoaşterea adevărului creştin. Avem nevoie să auzim acest lucru şi pentru că, datorită faptului că suntem foarte ocupaţi, avem tendinţa să trecem foarte uşor peste singurul mod prin care ne putem încinge cu această cingătoare a adevărului. Singurul mod este prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Cunoaşterea adevărurilor lui Dumnezeu pur şi simplu nu vine la noi prin vreo altă cale.
Cred că Andrew Bonar, predicator şi teolog scoţian, a fost primul care a imaginat scena în care un creştin soseşte în cer, unde îi întâlneşte pe câţiva dintre autorii cărţilor biblice. Pe Ezechiel, de exemplu. Apoi pe Maleahi, pe Amos, pe Obadia. Creştinul este foarte entuziasmat de întâlnirea cu aceşti oameni remarcabili, care au contribuit la scrierea Bibliei. Astfel, începe cu Ezechiel, căruia îi spune: "O, Ezechiel, ce mare lucru să te întâlnesc." Ezechiel îi răspunde: "Mă bucur că eşti încântat să mă vezi. Spune-mi, ai citit cartea pe care am scris-o?" Creştinul îi răspunde: "Ei bine, nu. De fapt, de fiecare dată am găsit-o mult prea dificilă să o citesc. Deci, n-am citit-o." Maleahi stă deoparte şi îi spune: "Ei bine, acest lucru poate fi de înţeles în cazul lui Ezechiel. El întotdeauna a folosit prea multe cuvinte. Iar cartea lui este una foarte lungă. Cartea mea este cu mult mai scurtă. Ai citit-o?" Creştinul trebuie să mărturisească faptul că nu a citit nici această carte. "Maleahi", spune el, "Maleahi, Maleahi. Este în Vechiul Testament sau în Noul Testament?" În felul acesta îşi arată ignoranţa.
Cum ajungi să cunoşti aceste cărţi ale Bibliei? Cum ajungi să-ţi umpli mintea cu adevărul lui Dumnezeu? Nu este decât o singură cale. Trebuie să citeşti aceste cărţi. Trebuie să le studiezi. Există tot felul de ajutoare pentru a face acest lucru. Predica este un lucru care ajută. În cazul meu, îmi poate lua ani numai pentru a trece printr-una dintre cărţi. Aceasta ajută, însă nu este un mod potrivit pentru oricine de a trece printr-o carte a Bibliei. Cărţile ajută, discuţiile ajută, studiile biblice ajută. Însă cel mai important lucru este ca să iei cărţile Bibliei, să le citeşti şi să-ţi însuşeşti adevărurile spirituale în mod personal.

L-am menţionat mai devreme pe Andrew Bonar, un scoţian. Aceasta îmi aduce aminte de o altă întâmplare cu un predicator scoţian. Acesta se afla în urmă cu câţiva ani într-o zonă mai săracă a Scoţiei. Unii dintre membrii congregaţiei sale n-au învăţat niciodată să citească, astfel că unul dintre lucrurile pe care le-a făcut pentru a-i ajuta a fost să-i înveţe pe câţiva dintre aceştia să citească. Timp de mai multe luni a vizitat o casă în care l-a învăţat pe un bătrân scoţian să citească. A făcut lucrul acesta parcurgând texte mai uşoare din Biblie. Mai târziu, circumstanţele s-au schimbat, predicatorul trebuind să plece pentru o vreme. A trecut ceva vreme până când s-a întors. Când s-a întors, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut a fost să viziteze din nou acea casă, să-l viziteze pe acel scoţian. Acesta nu era acasă, ci numai soţia lui. Predicatorul a început s-o întrebe pe femeie despre soţul ei, ce mai face şi dacă se descurcă bine cu cititul. A întrebat-o cum stătea cu cititul în Biblie. Aceasta i-a răspuns: "O, nu, nu mai citeşte din Biblie; de ceva vreme a început să citească ziarul."
Acesta este lucrul pe îl fac foarte mulţi creştini: renunţăm la a mai citi din Biblie şi devenim preocupaţi de celelalte lucruri cu care lumea este atât de pornită să ne distragă atenţia: ziarele, cărţile, revistele. Din păcate, adesea se întâmplă că creştinii ştiu mai multe despre palmaresurile jucătorilor din diferite ligi de baseball sau despre ce au mai făcut jucătorii din ligile de fotbal, ştiu mai multe despre aceste lucruri decât despre Biblie, despre Predica de pe Munte, despre Cele Zece Porunci sau altele. Dacă vrem cu adevărat să fim echipaţi pentru această bătălie căreia trebuie să-i facem faţă, fie că ne place sau nu, trebuie să începem prin a ne încinge cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.

În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre platoşa neprihănirii. La fel ca termenul "cuvânt" şi acesta poate fi înţeles în două feluri. Neprihănirea se poate referi la neprihănirea imputată, anume la neprihănirea lui Dumnezeu socotită in contul nostru, singura prin care putem sta în faţa lui Dumnezeu, prin care putem fi justificaţi înaintea Lui. Este foarte uşor să găsim exemple biblice aici. Pe de altă parte, se poate referi şi la neprihănirea personală, efectivă, ceea ce am numi sfinţenie personală. Daţi-mi voie s-o ilustrez pe prima şi să arăt cum una o implică pe cealaltă.

Cel mai extraordinar exemplu pentru primul caz, cel al neprihănirii imputate, se află în cartea lui Zaharia, în relatarea despre Iosua, Marele Preot. Nu acel Iosua care a cucerit Canaanul, ci Iosua, preotul de mai târziu. Capitolul al treilea din Zaharia ne descrie o scenă în care Iosua stă în Templu, fără îndoială pentru a-şi îndeplini îndatoririle de preot. Este îmbrăcat, ni se spune, cu haine murdare. Satan se află acolo pentru a-l acuza. Pentru că Iosua este îmbrăcat în haine murdare, fără îndoială că Satan arată spre acele haine, acuzându-l. Hainele reprezintă păcatul lui şi prihana lui. Cu siguranţă Satan spune: "Cum poate un om aşa de păcătos ca acesta, a cărui minte, inimă şi suflet sunt atât de murdare, cum sunt ale lui, cum poate un om ca acesta să stea înaintea Ta şi să-şi reprezinte poporul ca Mare Preot?" Apoi ni se spune că acolo se mai afla un înger. Un înger care a venit la Iosua şi i-a spus să se dezbrace de hainele murdare. Iar în locul acelor haine murdare i se dă o robă de sărbătoare şi i se pune o mitră curată pe cap.
Evident că această îmbrăcăminte simbolizează neprihănirea lui Dumnezeu. Acea robă de sărbătoare şi acea mitră curată nu sunt ceva ce Iosua a dobândit prin meritele sale. Nu era capabil de aşa ceva. Este darul lui Dumnezeu, ceea ce este întotdeauna mântuirea. Avem aici un extraordinar portret a ceea ce înseamnă să fii îmbrăcat cu neprihănirea lui Hristos. Acesta este modul în care suntem mântuiţi, ca creştini.
Ceea ce mi se pare interesant este că imediat după aceea, imediat după acea măreaţă scenă în care Iosua este îmbrăcat cu neprihănirea lui Dumnezeu, îngerul se întoarce spre el încredinţându-i o mare însărcinare, care are de-a face cu neprihănirea personală. Îngerul spune: "Dacă vei umbla pe căile Mele (el vorbeşte pentru Dumnezeu) şi dacă vei păzi poruncile Mele, vei judeca şi casa Mea şi vei priveghea asupra curţilor Mele şi te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt aici."
Întotdeauna se întâmplă aşa: atunci când devenim creştini este adevărat că suntem făcuţi sfinţi în faţa lui Dumnezeu prin neprihănirea lui Hristos. Însă această neprihănire imputată nu este niciodată ceva ce este dat separat de lucrarea lui Dumnezeu, lucrare prin care Acesta începe să lucreze în vieţile noastre de zi cu zi o sfinţenie practică tot mai mare.

Dacă ar trebui să aleg între cele două tipuri de neprihănire, l-aş alege pe al doilea ca cel la care face referire Pavel aici. Şi aceasta deoarece Pavel vorbeşte aici unor creştini. Prin chiar faptul că ei sunt creştini, ei au primit deja neprihănirea imputată a lui Hristos. Iar acum el le spune să ia platoşa neprihănirii şi să se îmbrace cu ea, să o fixeze la locul ei. Sunt convins că prin aceasta el se referă la faptul că trebuie să începem să trăim vieţi neprihănite, vieţi sfinte.
Isus a spus ceva ce cred că se potriveşte aici. În capitolul 14 din Evanghelia după Ioan El vorbeşte despre Satan, spunând: "Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine." Am auzit de multe ori spunându-se că, deşi Isus nu a avut nici un păcat în El, de care să poată profita Satan, există cu siguranţă îndeajuns de mult păcat în noi. Ar trebui să spunem că vine Satan şi el are foarte mult în noi. Presupun că acest lucru este adevărat. Cu siguranţă că suntem păcătoşi. Însă ceea ce cred că spune Pavel aici este că nu trebuie să fie aşa. Nici tu şi nici eu nu vom ajunge vreodată să trăim nişte vieţi perfecte; nu înainte de a ajunge în ceruri. Însă trebuie să ne păzim pe cât putem de păcat şi să ne străduim, prin puterea pe care ne-o dă Dumnezeu, să ne păstrăm vieţile curate. În felul acesta, cel puţin vom diminua din puterea pe care ar avea-o Satan în acest mare război spiritual în care suntem implicaţi.

Al treilea element din armura soldatului este probabil cel mai dificil de înţeles. Este singurul lucru pentru care fraza este puţin cam dificilă. Pavel spune că picioarele noastre trebuie să fie încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Este singurul lucru pentru care Pavel nu menţionează specific despre ce element al uniformei este vorba. Suntem nevoiţi să presupunem că ar fi vorba despre cizme sau despre sandale sau alt fel de încălţăminte. În acelaşi timp, este dificil de precizat care din cele trei cuvinte folosite de Pavel pentru a descrie ce a avut în minte trebuie accentuat. El vorbeşte despre râvnă, despre Evanghelie şi despre pace. Care este ideea principală? Cred că ideea principală este râvna Evangheliei şi aceasta din câteva motive. Unul dintre acestea este că el a vorbit deja despre adevăr când a prezentat primul element al armurii, spunând că trebuie să ne încingem cu adevărul. Avem adevărul. Evanghelia este deja ceva prezent în minţile noastre. O cunoaştem; o avem. Mai mult, atunci când el o leagă de picioarele noastre sau de cizmele ori de sandalele cu care ne încălţăm, acest lucru sugerează mişcarea, ceva ce ne ajută să ne mişcăm dintr-un loc într-altul. Iar ceea ce trebuie să fi avut în minte Pavel este ideea că la fel cum umblăm în această lume în interesul nostru, tot aşa trebuie să fim plini de râvnă să facem cunoscută această Evanghelie. Vom descoperi, în cele din urmă, că acest lucru este foarte eficient în lupta noastră împotriva lui Satan. Atunci când ezităm, când nu suntem plini de râvnă, când nu propovăduim, îi dăm o oportunitate celui rău. Însă dacă ne aflăm în linia întâi, dacă avem o mărturie şi o poziţie clară în faţa celor cu care lucrăm şi printre cei care ne cunosc, atunci Satan se află cu garda jos iar Domnul poate, mai ales în această situaţie, să ne apere.

Al patrulea element este scutul credinţei. Pavel foloseşte aici un cuvânt special pentru scut, cuvânt care ne este de ajutor în interpretare. Aceasta pentru că în arsenalul soldatului roman existau două tipuri de scut. Exista un scut mic şi rotund, folosit în lupta corp la corp. Era folosit pentru apărarea de loviturile duşmanului şi îi permitea în acelaşi timp spaţiu de manevră pentru a lupta cu sabia. Nu la acest tip de scut se referă Pavel. Tipul de scut la care face referire Pavel era complet diferit. Era un scut mare, de aproximativ 130 cm lungime şi 60 cm lăţime, cu o formă alungită. Soldaţii foloseau aceste scuturi atunci când înaintau în formaţie de luptă, umăr la umăr cu camarazii lor. Aceştia formau ceea ce romanii numeau o "falangă", adică un rând de soldaţi care erau protejaţi în sens propriu, din cap până în picioare, stând umăr în umăr, apăraţi de aceste scuturi. Atunci când asupra inamicului se abătea falangă peste falangă, acest lucru producea groază în rândurile lui. Pe duşmani îi cuprindea o frică de moarte atunci când romanii înaintau în marş, apăraţi de aceste scuturi. Soldaţii aveau cu ei suliţele cu care loveau capătul de sus al scutului atunci când se opreau. Duşmanul privea la acest zid compact de infanterie, alcătuit din soldaţi care înaintau în luptă. Acesta este cuvântul pe care-l foloseşte Pavel. Un asemenea scut avea mai multe întrebuinţări: îl apăra complet pe soldat, întregul său corp; era unit cu scuturile soldaţilor care mărşăluiau alături de el, alcătuind un zid impenetrabil; de asemenea, datorită alcătuirii scutului, acesta putea stinge săgeţile aprinse care adesea erau aruncate asupra trupelor inamice de către cei angajaţi în luptă.
Pavel spune că aşa trebuie să fie credinţa voastră. Credinţa voastră trebuie să fie o credinţă în Dumnezeu prin care să vă încredeţi în El în orice situaţie şi, mai mult, o credinţă care să se poată uni cu credinţa celorlalţi creştini, astfel că trebuie să luptaţi împreună. În felul acesta, ca o armată unită, nu numai ca individ, ci ca poporul lui Dumnezeu, veţi fi în stare să stingeţi săgeţile pe care Satan le trimite asupra voastră. Observaţi că atunci când Pavel vorbeşte despre scut, el nu spune că acesta este scutul credinţei (autorul face în studiile precedente deosebirea între credinţa, articulat, şi credinţă, nearticulat, ca fiind deosebirea între doctrină şi experienţă, între obiectiv şi subiectiv, n.tr.). Aceasta s-ar referi la conţinutul Evangheliei. Este vorba despre scutul credinţei (în limba engleză, autorul face distincţia între the faith şi faith, distincţie care în formă nu este sesizabilă în limba română, n.tr.), adică despre încrederea în Dumnezeu în toate situaţiile. Trebuie să avem această credinţă oriunde vom merge şi indiferent în ce loc al luptei am fi implicaţi.

Ultimul element este coiful mântuirii. Acesta apără capul, fiind un lucru foarte important. Cred că şi acest lucru poate fi interpretat în moduri diferite. Poate însemna că capul nostru, adică partea cea mai vitală a trupului nostru, este apărat în sensul că acum suntem oameni mântuiţi, dacă suntem cu adevărat creştini. Poate să însemne lucrul acesta. Însă în 1 Tesaloniceni, Pavel foloseşte o expresie similară, fiind singurul loc în care spune despre nădejdea mântuirii că este coiful nostru. Cred că dacă acest lucru îl are în minte şi aici, el se gândeşte nu atât la faptul că acum suntem mântuiţi (ceea ce este adevărat şi important), cât mai degrabă la faptul că privim spre un viitor clar iar nădejdea creştină este aceea că ne vom bucura de acest viitor prin harul lui Dumnezeu. În cele din urmă vom triumfa, vom fi cu Domnul Isus Hristos în cer.
Se spunea despre soldaţii lordului Cromwell (Lordul Protector al Angliei) că aceştia n-au pierdut niciodată o luptă. Motivul pentru care ei n-au pierdut niciodată este acela că erau calvinişti, aşa cum era şi Cromwell. Iar motivul pentru care calviniştii n-au pierdut niciodată este acela că ei mergeau să câştige. La urma urmei Dumnezeu i-a chemat să fie soldaţi, Dumnezeu i-a pus să lupte. El n-ar fi făcut lucrul acesta cu gândul că ei vor pierde lupta, aşa că ei mergeau să câştige. Ei ştiau care era destinul lor aşa că de fiecare dată câştigau. Dacă aş putea să aplic acest lucru aici este ca şi cum Pavel ar spune că uneori, în toiul luptei, lucrurile sunt atât de confuze încât aproape îţi pierzi capul, dacă putem să spunem aşa. Nu ştii pe ce lume trăieşti. Nu ştii care este situaţia luptei. Însă ceea ce contează nu este atât de mult că tu ştii sau nu care este situaţia luptei, ci că Marele tău Comandant, Domnul Isus Hristos ştie. Iar El este Cel care garantează victoria. Cu acest tip de protecţie poţi să lupţi, ştiind că Domnul Isus Hristos va vedea că în cele din urmă vei câştiga.

Nu vreau să vă dau o impresie greşită, sugerându-vă că creştinii nu trec niciodată prin vremuri grele sau că niciodată nu şovăie în această luptă. Facem lucrul acesta şi o ştim. Suntem păcătoşi, suntem descurajaţi, suntem deprimaţi. Chiar şi apostolul Pavel a spus odată că uneori a fost trântit de atacurile lui Satan. El a spus, în 2 Corinteni 4, că a fost încolţit, în grea cumpănă, persecutat, trântit. Însă el a spus şi că aceste împotriviri nu au niciodată ultimul cuvânt, ci că Isus Hristos, marele nostru comandant, este întotdeauna activ, chiar şi în mijlocul acestor încercări, în a ne conduce şi în a ne da biruinţă. Textul întreg spune: "Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi." Apoi, el concluzionează: "De aceea - spune el (cred că ar fi putut spune: "De aceea, soldaţi creştini") - noi nu cădem de oboseală. Ci, chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate vrednică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice." Domnul Isus Hristos lucrează prin oamenii care gândesc în felul acesta, pentru a obţine victorii spirituale.

Să ne rugăm. Tatăl nostru, binecuvântează aceste studii în inimile noastre. Recunoaştem că una este să vorbim despre bătăliile noastre, dar alta este să le purtăm. Una este să discutăm despre armura noastră, dar alta este să ne îmbrăcăm cu ea. Tatăl nostru, dă-ne har să facem lucrul acesta. Să studiem Cuvântul Tău, încât adevărul să devină parte a caracterului nostru. Să trăim prin acest adevăr, încât să fim caracterizaţi de neprihănire, atât în ochii Tăi, cât şi în ochii lui Satan. Dă-ne har pentru a avea picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Dă-ne har să fim apăraţi de credinţă, să ne încredem în Tine ca Dumnezeul veşnic vrednic de încredere. Dă-ne har să ne fie capul apărat de nădejdea mântuirii veşnice, care este răsplata tuturor celor care se încred în Tine şi Te urmează. Binecuvântează-ne până la acel sfârşit! Ne rugăm în numele lui Isus Hristos, Mântuitorul nostru. Amin.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice