Înălţarea prezentă a lui Hristos
(Efeseni 1:19-23)
James Montgomery Boice
O persoană nu are nevoie să citească foarte mult din Noul Testament pentru a-şi da seama că porţiuni mari din el sunt orientate spre viitor. Citim desigur despre lucrarea din trecut a lui Hristos, realizată pentru a ne asigura mântuirea prin moartea Sa pe cruce. Însă, de asemenea, ni se spune să privim înainte spre acea zi în care El se va reîntoarce în glorie şi-Şi va supune toţi vrăjmaşii pentru totdeauna. Citim în Noul Testament ceea ce a fost, probabil, una dintre cele mai timpurii rugăciuni creştine. În 1 Corinteni 16 şi în Apocalipsa 22: "Vino Doamne Isuse!". În mod clar, biserica primară, atât în practica ei, cât şi în teologia ei, era orientată spre viitor. Din nefericire există astăzi, în unele cercuri creştine, o tendinţă de a accentua atât de mult aceste aspecte viitoare ale credinţei, în principal reîntoarcerea lui Hristos în glorie pentru a-Şi supune vrăjmaşii, încât ceva din înălţarea prezentă a lui Hristos deasupra tuturor forţelor răului a fost pierdut. Există o oarecare tendinţă de a spune: "Ei bine, când Isus va veni El va domni pentru totdeauna." Dar, de fapt, Biblia ne învaţă, de asemenea, aşa cum spune autorul Epistolei către Evrei, că "deşi încă nu vedem toate lucrurile puse sub autoritatea Lui, Îl vedem în acelaşi timp pe Isus încoronat cu slavă şi cinste."
Acest lucru îl are Pavel în minte îndreptându-se spre finalul acestui extraordinar capitol întâi din Efeseni. Vorbind, aici, despre înălţarea lui Hristos, Pavel se gândeşte la ea din trei perspective. Din perspectiva învierii. Din perspectiva înălţării Sale la cer şi a înălţării deasupra tuturor forţelor rele ale universului. Iar în al treilea rând se gândeşte la Isus ca fiind înălţat în calitate de Cap al Bisericii. Este interesant să ne oprim puţin şi să ne gândim cum a ajuns Pavel la aceste perspective. Şi aceasta deoarece, pe măsură ce citim, ne vom da seama că el nu începe simplu, prin a spune că Isus Hristos a fost glorificat peste toate lucrurile. Cu puţin înainte de aceasta, aşa cum am arătat, Pavel se ruga pentru efeseni, iar rugăciunea sa era preocupată de faptul ca, prin experimentare, ei să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu în vieţile lor. Pe această bază clădeşte el discuţia referitoare la înălţarea lui Hristos. Acest lucru înseamnă că puterea este preocuparea de căpătâi a lui Pavel, în rugăciunea sa pentru efeseni.
Dacă ne uităm puţin mai înainte de aceasta, observăm pe bună dreptate că Pavel este preocupat, de asemenea, de cunoaştere. De multe ori el se roagă ca ei să-L poată cunoaşte mai bine pe Dumnezeu pentru a putea cunoaşte nădejdea la care El i-a chemat şi bogăţiile moştenirii lor şi alte asemenea lucruri. Cunoaşterea este un lucru foarte important. Pe ea sunt fundamentate alte lucruri. Creştinismul este o religie a cunoaşterii. Însă nu este o religie numai a cunoaşterii. Aceasta este ideea pe care o afirmă aceste versete. Creştinismul nu este doar cunoaştere în sensul unei filozofii care este ceva prin ea însăşi şi prin care încercăm să trăim. Creştinismul este mult mai mult decât atât. Creştinismul este cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu a făcut însă este, de asemenea, o însuşire prin experimentare a puterii lui Dumnezeu care lucrează prin această cunoaştere în viaţa fiecărui creştin. Citind diferite epistole ale lui Pavel având în minte această problemă a puterii sau a tăriei, am sesizat că Pavel a fost foarte preocupat de aceasta în timpul său. El trăia într-o lume dominată de romani. Romanii erau foarte puternici. Dacă era ceva de care să fie mândri, aceasta era puterea romană. Iar într-o lume care era conştientă de această putere, Pavel vorbeşte adesea despre acea putere a lui Dumnezeu, superioară şi irezistibilă, observată în învierea lui Hristos iar acum, aşa cum se roagă, care trebuia să se observe în fiecare creştin. Observaţi ce zice? El spune că în creştinism începem cu cunoaşterea a ceea ce Dumnezeu a făcut şi creştem în această cunoaştere. Însă creştem în ea pentru ca să putem trăi aceste lucruri într-un mod transformator, în mijlocul unei societăţi, a lui şi a noastră, care are nevoie, în mod clar, de această transformare.
Pavel se gândeşte la trei domenii în care este observată puterea lui Dumnezeu în Hristos. Primul domeniu este acela al învierii. Este cel mai evident. Când Isus Hristos a fost aici pe pământ a vorbit despre învierea Sa. El a încercat să-Şi pregătească ucenicii pentru acel moment spunând, aşa cum ni se relatează în Marcu 10 şi în alte locuri, că El trebuie să se suie la Ierusalim iar acolo va fi arestat şi bătut, scuipat, insultat şi apoi crucificat. Însă, a spus El, în a treia zi voi învia. Este o profeţie uluitoare. Era un lucru aparent imposibil să se poată întâmpla. De secole şi de milenii bărbaţi şi femei s-au născut şi au murit şi toată lumea putea să vadă că moartea le era sfârşitul. Şi totuşi, se afla acolo Isus care spunea că va muri, aşa cum toţi o vor face, însă după ce va muri, chiar la trei zile după aceea, Dumnezeu, Tatăl Său, Dumnezeul gloriei, Dumnezeul Vechiului Testament va interveni şi Îl va învia dintre cei morţi. Te uiţi la o asemenea afirmaţie şi spui: "Ce putere de pe pământ ar putea realiza o asemenea înviere?". Iar răspunsul este că nici o putere de pe pământ nu poate, însă o putere cerească poate şi a făcut-o. Şi astfel, în a treia zi, Isus a fost readus la viaţă iar prin acest act Dumnezeu a justificat pretenţiile lui Hristos, oferind o mărturie a propriei noastre învieri finale şi arătând că există o putere disponibilă pentru a-l capacita pe oricine este unit cu Isus Hristos prin credinţa mântuitoare să învingă păcatul acum. La acest lucru se gândeşte Pavel în timp ce scrie.
Martin Lloyd Jones, în comentariul său, vorbind despre vrăjmaşii care ni se opun în trăirea unei vieţi creştine, îi împarte într-un mod foarte clar. Înainte de toate vorbeşte despre lume, despre aspectul lumesc, despre sistemul lumii care, aşa cum observă el în mod corect, ne bombardează constant, într-o varietate de moduri. Lumea îşi prezintă sistemul şi valorile prin intermediul televiziunii. Citim despre ele în ziare. Se află în reviste. Se află în valorile companiilor pentru care lucrăm. Le găsim în conversaţiile pe care le avem. E vorba despre acele valori care spun: "Ceea ce este important în viaţă este să ajungi cât mai sus, să obţii lucruri materiale, să nu-ţi pese de alţii, decât de tine şi tot ce ţine de acestea. Să ajungi în frunte şi să fii recunoscut." Iar Lloyd Jones întreabă: "cum am putea, fiind în lume, să înfrângem acest tip de sistem?". Cum am putea să fim reînnoiţi din interior, după cum scrie Pavel în Romani 12, "ca să putem deosebi bine voia lui Dumnezeu, cea bună şi desăvârşită"? Nu există decât o singură cale. Cu ajutorul lui Dumnezeu, prin acea putere care a fost dovedită în înviere. Asta ar vrea Pavel să vadă. Asta ar vrea Dumnezeu să vadă. În felul acesta ne doreşte Dumnezeu. Dumnezeu ne doreşte, nu în asemănare cu această lume, ci transformaţi din interior astfel încât să reprezentăm şi să fim ceva diferit în mijlocul unui sistem lumesc corupt şi egoist.
Lloyd Jones vorbeşte, de asemenea, despre fire (trup, carne). În Biblie, firea se referă la natura umană aşa cum este ea despărţită de harul lui Dumnezeu în Hristos. Se referă la persoana care nu este născută din nou. Iar această parte a fiinţei umane ne însoţeşte în viaţa creştină. Se exprimă pe sine prin lene, acel tip de lene care ne împiedică să citim Biblia, să ne rugăm, să mergem la biserică, să avem părtăşie cu alţi creştini şi să facem ceea ce avem de făcut. Se exprimă pe sine prin egoism. Prin urmare ne slujim pe noi înainte de a-i sluji pe alţii. Se exprimă într-o varietate de moduri. Prin obiceiuri rele, prin obiceiuri păcătoase de care nu putem scăpa. Astfel că întrebăm unde în această lume putem găsi puterea de a rupe acea strânsoare pe care firea o exercită asupra noastră. Nu o vom găsi în această lume. Lumea nu are nimic de oferit. Unde vom găsi victoria asupra acestor obiceiuri rele? Există doar un singur răspuns. Prin puterea lui Dumnezeu arătată în învierea lui Isus Hristos. Numai aceasta este suficientă.
Apoi ne gândim la puterea diavolului. Lumea, firea şi diavolul. La acestea s-au referit marii conducători ai Bisericii. Diavolul este un inamic sau un adversar formidabil. Pavel scrie despre diavol mai târziu, chiar în această epistolă. El spune: "Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti." El spune: "Priviţi, puneţi-vă armura lui Dumnezeu pentru ca să vă puteţi împotrivi atacurilor diavolului." Unde vom găsi victorie asupra unui adversar atât de formidabil ca acesta? Nu există decât un singur răspuns. Prin puterea lui Dumnezeu demonstrată în învierea lui Isus Hristos.
Atunci când ne gândim la înviere trebuie să ne spunem că aceasta este o problemă de practică. Nu este o problemă de teologie care este dincolo de înţelegere şi experienţă. Este tocmai locul în care teologia coboară spre noi, devenind practică în vieţile noastre de zi cu zi. Noi trebuie să ne întrebăm: "Se vede ceva în viaţa mea care să vorbească despre puterea lui Dumnezeu şi despre învierea lui Isus Hristos? Există ceva acolo din Dumnezeu atât de evident încât cineva care priveşte de afară să spună: 'Nu văd cum au putut să facă acest lucru. Nu văd cum s-au putut schimba. Nu văd cum au putut să realizeze acea victorie morală şi spirituală, din moment ce e realizată printr-o putere dincolo de limitele lor'?" Observaţi că atunci când Pavel se gândeşte la puterea şi glorificarea lui Isus Hristos, el se gândeşte la ea în aceşti termeni.
În al doilea rând, Pavel vorbeşte despre puterea lui Dumnezeu exercitată în Hristos când "L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor." Acest lucru este, de asemenea, important. Deoarece, observaţi, atunci când începem să vorbim despre lupta spirituală în care suntem angajaţi... nu numai împotriva lumii, nu numai împotriva firii... Când vorbim despre conflictul cu lumea şi cu firea am putea spune: "Poate, dacă există un asemenea lucru ca puterea învierii, ei bine, atunci putem fi victorioşi asupra acestor lucruri." Însă când ne gândim, nu numai la aceste lucruri, ci şi la puterea diavolului şi a forţelor demonice ce sunt strânse în jurul lui, despre care vorbeşte Pavel mai târziu, în capitolul 6, acele puteri din văzduh, acele forţe demonice, când ne gândim la acestea ne întrebăm: "Este oare puterea lui Dumnezeu demonstrată în învierea lui Isus Hristos suficientă?" Iar răspunsul lui Pavel este acela că puterea lui Dumnezeu văzută în învierea lui Isus Hristos este observată nu numai în înviere, ca şi cum acolo lucrarea lui Dumnezeu în Hristos s-ar fi oprit, ci puterea lui Dumnezeu merge mai departe, aşa cum spune: "spre acea glorificare a lui Isus mai presus de toate forţele spirituale ale acestei lumi." Când Isus este înălţat deasupra tuturor domniilor şi stăpânirilor, aşa cum spune textul, acest lucru include puterile pământeşti, îngerii şi tot ce ţine de acestea, însă, mai presus de toate, implică forţele demonice, ostile, care sunt dispuse în spatele puterilor politice ale acestei lumi. Prin urmare el spune: "Vezi, putem fi victorioşi şi aici deoarece Dumnezeu L-a înălţat pe Isus, Stăpânul nostru, Domnul nostru, cu care suntem uniţi în acea poziţie, prin credinţa mântuitoare."
Apoi, în al treilea rând, Pavel vorbeşte despre ce a făcut Dumnezeu când L-a pus pe Hristos drept Cap peste toate, pentru Biserică. Aici se continuă ideea de mai devreme. Se spune că Dumnezeu L-a înviat pe Isus Hristos dintre cei morţi şi L-a înălţat la ceruri şi I-a dat o poziţie deasupra oricărei stăpâniri, oricărei autorităţi şi puteri, însă toate acestea de dragul Bisericii. Aceasta este o afirmaţie extraordinară. Acesta este primul loc în care este menţionat cuvântul Biserică în epistolă. Şi totuşi, într-un anumit sens, cartea a fost despre Biserică de la început şi continuă să fie despre Biserică până la sfârşit. Vorbeşte despre originea Bisericii, natura Bisericii, standardele Bisericii şi despre relaţia, în termeni practici, dintre Biserică şi Isus Hristos, Stăpânul ei. Ceea ce spune este că, într-un anume sens, toate acestea sunt în folosul nostru, pentru ca să putem trăi cu adevărat ca popor al lui Dumnezeu sub domnia lui Isus Hristos în acest veac de acum.
Există o frază aici care a dat multe bătăi de cap comentatorilor iar motivul este evident. Motivul este că, din punct de vedere lingvistic, fraza poate fi interpretată în diverse moduri. Este vorba despre fraza care alcătuieşte versetul 23: "(Biserica) care este trupul Său, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi." Oare la ce se referă? Ce înseamnă "plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi"? Avem trei posibilităţi. Prima interpretează acel cuvânt, "plinătate", ca referindu-se, nu la Biserică, ci la Hristos Însuşi. Astfel, am putea citi în felul următor: "Biserica, care este trupul Său (adică Hristos), Care este plinătatea Lui (a lui Dumnezeu), Care împlineşte totul în toţi." La prima privire aceasta este o posibilitate atractivă. Cu siguranţă, ni se spune altundeva în Scriptură că Dumnezeu umple totul în toţi şi ni se spune că Hristos este plinătatea lui Dumnezeu în sensul că Isus Hristos descoperă plinătatea naturii divine în El Însuşi. Şi totuşi, dacă începi să studiezi versetul în conformitate cu alte pasaje scripturale, această interpretare nu pare pe deplin corectă. Scriptura nu spune nicăieri că Hristos este plinătatea lui Dumnezeu. Ea spune că plinătatea lui Dumnezeu locuieşte în Hristos, ceea ce înseamnă că Isus este complet divin. Însă nu spune că Hristos este plinătatea lui Dumnezeu în sensul că oarecum Dumnezeu este subsumat în Isus Hristos. Aceasta ar fi o idee greşită. Este poate un lucru minor şi mai degrabă tehnic însă arată faptul că nu trebuie să interpretăm versetul în sensul acesta.
A doua posibilitate ar fi să interpretăm plinătatea ca referindu-se la Biserică, într-un sens activ. Adică, Biserica Îl umple sau Îl completează pe Isus Hristos. La prima privire aceasta este o idee care şochează. În mod evident nu trebuie înţeleasă într-un sens ontologic (al naturii existenţei sau fiinţei) ca şi cum am vorbi despre esenţa lui Dumnezeu Tatăl, ca şi cum am spune că nişte biete creaturi alcătuiesc sau completează esenţa divinităţii. Evident nu despre asta este vorba. Nu asta vor să spună cei care propun această interpretare. Ei se ocupă pur-şi-simplu de imaginea Bisericii ca trup sau mireasă a lui Hristos, imagine pe care Pavel o dezvoltă chiar în această epistolă. Şi, spun ei, tot aşa cum capul nu este complet fără trup iar un soţ nu este complet fără soţia lui şi nici o soţie fără soţul ei, tot aşa Hristos nu este complet fără Biserică, care este trupul Său.
Ei bine, este posibil. Cu toate acestea, eu cred că o a treia posibilitate este cea corectă, în lumina capitolului. Această posibilitate interpretează cuvântul "plinătate" ca referindu-se la Biserică, însă nu într-un sens activ, ci într-unul pasiv. Adică nu Biserica este cea care Îl umple sau Îl completează pe Isus Hristos, ci mai degrabă Biserica este cea umplută de Hristos. El ne umple. Aceasta este perspectiva pe care John Stott o are în interpretarea acestui capitol şi cred că este cea corectă. Cred lucrul acesta din mai multe motive. Mai întâi de toate, din cauza analogiei Scripturii. Când te confrunţi cu un pasaj dificil un foarte important principiu de interpretare este acela de a descoperi ce spun alte pasaje, ce fel de lumină aruncă acestea asupra pasajului-problemă. Şi dacă vei studia alte pasaje relaţionate la al nostru nu vei găsi niciodată în altă parte unde să se spună că Biserica Îl umple sau Îl completează pe Hristos, însă vei găsi în multe, multe locuri că Hristos umple Biserica. Un alt argument derivă din modul în care se desfăşoară pasajul. Pavel vorbeşte despre nevoia de putere în Biserică, spunând că motivul pentru care Biserica are promisiunea acestei puteri este acela că Isus Hristos este înălţat, că puterea lui Dumnezeu este observată în El şi că - ce anume? - Isus ne umple. Iar dacă Isus umple Biserica, atunci puterea lui Dumnezeu, care este în Isus, umple de asemenea Biserica iar noi devenim un element transformator în această lume în declin.
Mă întreb dacă acest lucru se întâmplă cu adevărat cu noi. O, este uşor să vorbeşti despre putere. Obişnuim să spunem: "O, da, da, puterea evangheliei, puterea crucii." Însă acea putere extraordinară a lui Dumnezeu, lucrarea puterii tăriei Lui (acesta este limbajul pe care Pavel îl foloseşte) este ea văzută în noi? O, dacă este, atunci noi cu adevărat vom fi ceea ce Isus a spus că trebuie să fie Biserica. Vom fi sare şi lumină în lume şi multe lucruri bune se vor întâmpla doar pentru că Biserica lui Isus Hristos este aici. Acea putere care trebuie să se manifeste în Biserică nu este puterea armelor. Nu este puterea politică. Nu este puterea forţei. Este puterea personalităţilor transformate, a priorităţilor redirecţionate, a noilor valori care, binecuvântate de Dumnezeu, se vor răspândi pentru a influenţa, cu timpul, o întreagă cultură.
Edward Gibbon, în monumentala sa operă clasică, "Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman", are un paragraf în care scrie despre influenţa pe care Biserica a avut-o în lumea romană. El scrie într-un limbaj foarte emoţionant. Limbajul este atât de emoţionant încât Winston Churchil, cu o anume ocazie, l-a memorat ca şi cum l-ar fi avut dintotdeauna în minte. Iată ce a scris Gibbon:
"În timp ce acel corp extraordinar, Imperiul Roman, era invadat prin violenţă şi subminat prin depravare lentă, o religie pură şi umilă s-a strecurat încetul cu încetul în minţile oamenilor, a crescut în tăcere şi obscuritate, a obţinut o nouă vigoare din partea opoziţiei şi, în final, a ridicat stindardul Crucii pe ruinele Capitalei. Influenţa creştinismului nu s-a limitat numai la perioada sau la graniţele Imperiului Roman. După o revoluţie de treisprezece sau paisprezece secole, această religie este încă practicată de naţiunile Europei, de cea mai remarcabilă parte a omenirii în ceea ce priveşte artele şi învăţătura, precum şi armele. Prin efortul şi zelul europenilor ea a fost larg răspândită până la cele mai îndepărtate ţărmuri ale Asiei şi Africii, iar prin intermediul coloniilor a fost adânc înrădăcinată din Canada până în Chile într-o lume care nu fusese cunoscută celor din vechime."
Edward Gibbon nu a fost un prieten al creştinismului evanghelic. El a regretat prăbuşirea Imperiului Roman şi a atribuit o mare parte din această prăbuşire influenţei creştine. Însă el a fost un istoric cinstit. El a recunoscut că, uitându-se la creştinism în acele vremuri timpurii, acea liniştită, umilă şi pură infuzie a vieţii şi a puterii lui Isus Hristos a produs, în final, o schimbare în întreaga lume cunoscută atunci. Avem nevoie de aceasta în zilele noastre. Nu se va întâmpla prin puterea noastră. Însă se poate întâmpla prin puterea lui Dumnezeu în Isus Hristos în măsura în care El Îşi umple poporul.
Să ne rugăm:
Tatăl nostru, când citim un paragraf ca acesta ne este greu să rămânem superficiali. Uneori spunem: "O, da, da, este putere în sângele lui Hristos, este putere în cruce" şi într-adevăr este. Însă Tatăl nostru, noi trebuie să ne auto-examinăm şi să ne întrebăm dacă puterea Hristosului înălţat este cu adevărat vizibilă în noi, în modul în care ne trăim vieţile. Tată, iartă-ne căci ştim că acest lucru nu se întâmplă. Iartă-ne căci adesea, poate de cele mai multe ori, trăim ca şi lumea. O, iartă-ne pentru aceasta! Iar prin puterea ta capacitează-ne să putem fi ceea ce trebuie să fim. Anume sare în lume. Lumină în lume. Şi, Tatăl nostru, binecuvântează pe mulţi, în numele lui Hristos.
Tradus de Tiberiu Pop