Dar Dumnezeu
(Efeseni 2:4-5)
James Montgomery Boice
Este un lucru obişnuit, în traducerile englezeşti ale Noului Testament, ca propoziţiile greceşti să fie rearanjate. Acest lucru este potrivit şi necesar deoarece sintaxa limbii greceşti este diferită de cea a limbii engleze, iar rearanjarea face adesea ca sensul propoziţiei greceşti să fie mai clar pentru minţile celor ce gândesc englezeşte, lucru care nu ar fi posibil altfel. Cu toate acestea, mi-ar fi plăcut ca traducătorii NIV (New International Version) să nu fi rearanjat cuvintele din Efeseni 2:4. În textul grecesc, versetul începe cu cuvintele "Dar Dumnezeu". Este o afirmaţie cu o semnificaţie deosebită iar interpunând propoziţia "pentru dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit" între cuvintele "Dar" şi "Dumnezeu", versiunea NIV diminuează semnificaţia expresiei.
Doctorul Martin Lloyd Jones, în comentariul său, afirmă că aceste două cuvinte, "Dar Dumnezeu", sunt, într-un anume sens, întregul Evangheliei. Acest lucru este adevărat deoarece ele indică spre ceea ce a făcut Dumnezeu. Ele arată o intervenţie a lui Dumnezeu într-o situaţie care, fără acţiunea lui Dumnezeu, ar continua într-un mod deplorabil.
"Dar" este, desigur, o conjuncţie coordonatoare. Este asemenea conjuncţiei "şi", doar că este în raport de coordonare adversativ. Leagă ceea ce urmează după versetul 4 cu ceea ce s-a spus înainte, însă legătura este una prin contrast. În primele versete ni s-a spus care este situaţia fără Dumnezeu. Pavel scrie: Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Este o imagine disperată, fără speranţă, înspăimântătoare, deplorabilă. Dar apoi, în versetul 4 citim: "Dar Dumnezeu ..." O! Această expresie face ca totul să fie diferit.
Uitându-ne la această combinaţie din două cuvinte, doresc să pun patru întrebări referitoare la ea. Prima: "Cine este acest Dumnezeu?"; a doua: "Ce a făcut El?"; a treia: "De ce a făcut ceea ce a făcut?"; şi a patra: "Ce trebuie să facem noi, în consecinţă?".
Este important să punem prima întrebare, "Cine este acest Dumnezeu?", deoarece exisă multe idei false despre Dumnezeu. Oamenii, separat de revelaţia lui Dumnezeu, au inevitabil o idee incorectă despre Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni, presupun, se gândesc la Dumnezeu ca fiind generos, însă fără putere. El este undeva dincolo, El vrea să facă binele, însă oarecum El pur şi simplu nu poate să facă tot ceea ce trebuie să facă. El vrea să ne ajute şi, ei bine, poate că uneori o face, însă în general El este incapabil să facă lucrurile de care avem cu adevărat nevoie să le facă. Alţii se gândesc la Dumnezeu ca fiind puternic, însă retras, abstract, lipsit de preocupare. El ar putea să ne ajute dacă ar vrea, însă nu o face, pur şi simplu nu Îi pasă. Nici una dintre aceste idei şi o mulţime de alte idei care sunt, de asemenea, concepţii greşite, nu sunt susţinute de Biblie deoarece Biblia, şi Pavel, în cazul nostru, nu scrie despre un Dumnezeu slab sau puternic, dar care este indiferent, ci despre Dumnezeul Vechiului Testament, Dumnezeul Noului Testament, Dumnezeul Domnului Isus Hristos, Dumnezeul despre care a scris cu foarte mare atenţie chiar în primul capitol al acestei epistole. Acest Dumnezeu este un Dumnezeu mare. Şi, aşa cum observăm în acest pasaj, un Dumnezeu care, de fapt, intervine în viaţa omului pentru a face exact ceea ce este nevoie să fie făcut.
Ce ar putea fi spus despre acest Dumnezeu? Primul lucru pe care trebuie să-l spunem despre El este acela că El este suveran. Trebuie să începem de la acest punct deoarece dacă Dumnezeu nu este suveran, Dumnezeu nu mai este Dumnezeu. Suveranitatea are de-a face cu guvernarea, iar suveranitatea lui Dumnezeu înseamnă că Dumnezeu guvernează peste creaţia Sa. El a făcut-o şi tot El este în control asupra ei şi, prin urmare, lucrurile nu se întâmplă pur şi simplu, prin şansă. Nimic din ceea ce se întâmplă în acest univers nu L-ar putea surprinde pe Dumnezeu. Dumnezeu cunoaşte totul de la început iar motivul pentru care Dumnezeu cunoaşte de la început este acela că Dumnezeu este în control de la început. Nu poţi scăpa din vedere acest lucru, citind primul capitol, deoarece acolo Pavel trasează măreţul plan de mântuire al lui Dumnezeu din eternitatea trecută până în eternitatea viitoare. Iar el vorbeşte despre viitor cu aceeaşi certitudine cu care vorbeşte despre trecut. Ar fi fost posibil ca Pavel să vorbească cu certitudine despre trecut, pe baza simplei observaţii. Pavel ar fi putut spune: "Aceasta este ceea ce a făcut Dumnezeu deoarece noi L-am văzut făcând-o. Este pur şi simplu un lucru pe care-l cunoaştem." Însă lucrul semnificativ este acela că Pavel vorbeşte despre viitor cu o la fel de mare certitudine iar motivul pentru care el vorbeşte despre viitor cu certitudine este acela că Dumnezeu este suveran. Viitorul este pe cale de a se desfăşura în modul în care Pavel îl descrie aici, anume în glorificarea lui Isus Hristos şi în supunerea tuturor păcatelor şi vrăjmaşilor sub picioarele Sale deoarece Dumnezeu controlează viitorul la fel de exact cum a controlat şi trecutul. Deci, când Biblia vorbeşte despre Dumnezeu, ea vorbeşte în primul rând despre Dumnezeul suveran şi atotputernic.
În al doilea rând, Dumnezeu este sfânt. Practic, tot ceea ce se spune în Efeseni capitolul 1 implică acest lucru. Deoarece Efeseni 1 vorbeşte despre mântuire, iar mântuirea este o mântuire de păcat, de tot ceea ce nu este sfânt. Păcatul este o mare pată în universul pe care Dumnezeu l-a făcut iar Pavel descrie aici modul în care Dumnezeu Îşi arată preocuparea faţă de păcat. Dumnezeu este Dumnezeul sfânt. Dumnezeu pledează pentru dreptate. Prin urmare, Dumnezeu lucrează, pe de-o parte, prin judecată iar, pe de altă parte, prin mântuire, pentru a-i salva pe cei ce au căzut în cursa păcatului.
În al treilea rând, în versetul care precede textul nostru, Pavel spune că Dumnezeu este mânie. Adică, Dumnezeu este mânie împotriva păcatului. Acest lucru este considerat de mulţi oameni ca fiind un atribut nedemn de Dumnezeu. Un atribut de care creştinii ar trebui să se simtă jenaţi. Însă nu este aşa, iar în momentul în care îl înţelegem corect ne dăm seama de ce trebuie să fie prezent. Dacă Dumnezeu este cu adevărat sfânt, atunci El trebuie să Se împotrivească la tot ceea ce nu este sfânt. Dumnezeu nu poate proceda aşa cum procedăm noi, anume să avem în minte două opinii sau atitudini contradictorii în acelaşi timp. Noi spunem: "Ei bine, da, 'A' este un lucru pe care îl cred iar 'B', chiar dacă este contrar lui 'A', îl cred şi pe acesta." Dumnezeu nu operează în felul acesta. Dacă Dumnezeu este sfânt şi dacă Dumnezeu iubeşte sfinţenia şi dreptatea şi pledează pentru bunătate, atunci Dumnezeu trebuie să urască tot ceea ce este împotriva dreptăţii, sfinţeniei şi bunătăţii. Iar mânia lui Dumnezeu este acel aspect al caracterului lui Dumnezeu care este direcţionat împotriva acelor lucruri. Pavel spune aici că această mânie este direcţionată împotriva acelora care sunt, prin natura lor, obiecte ale mâniei, datorită păcatului lor. Observaţi, de aceea condiţia noastră, aşa cum o descrie Pavel în primele trei versete, este atât de îngrozitoare, atât de înspăimântătoare. Nu este doar că nu suntem ca şi Dumnezeu. Acest lucru este destul de adevărat. Însă, în el însuşi, acest lucru nu este înspăimântător. Am vrea să fim Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu iar noi suntem oameni şi s-ar putea să dorim să fim Dumnezeu însă nu suntem. Acest lucru nu ne afectează prea mult. Am putea spune: "Ei bine, Dumnezeu este sfânt, noi suntem păcătoşi. Şi, ce-i cu asta?" Ai putea să-ţi menţii această poziţie în cazul în care Dumnezeu ar fi indiferent faţă de ceea ce se petrece în universul Său. Însă Biblia ne spune că Dumnezeu nu este indiferent. Dumnezeu este mânie împotriva păcatului şi, prin urmare, dacă noi suntem păcătoşi, atunci suntem obiecte ale mâniei Sale şi acest lucru face din condiţia noastră una înspăimântătoare. Atunci când discutăm despre Dumnezeul care apare în aceste versete, Acela este Dumnezeul Bibliei şi al Domnului Isus Hristos cu care trebuie să ne împăcăm.
În al doilea rând, aceste versete nu ne spun numai cine este Dumnezeu, ci şi ce a făcut EL. Pe scurt, Dumnezeu a făcut tot ce trebuia să fie făcut. Dumnezeu ne-a mântuit, ne-a mântuit de păcatele noastre. Pavel foloseşte acest cuvânt. Uneori citim Biblia ca şi cum ar fi o colecţie de idei amestecate. O citim în felul acesta probabil din pricină că acesta este modul în care majoritatea dintre noi gândim aproape o mare parte a timpului. Cu toate acestea nu aşa stau lucrurile aici. Aceste idei sunt construite cu mare grijă. Şi ceea ce Pavel spune despre ceea ce Dumnezeu face în Isus Hristos pentru a ne mântui se potriveşte perfect cu tot ceea ce el a spus deja cu privire la condiţia noastră de oameni pierduţi în greşelile noastre.
Daţi-mi voie să recapitulez ce a spus în primele trei versete. Pavel a spus, înainte de toate, că noi suntem morţi în greşelile şi păcatele noastre. Suntem asemenea lui Lazăr în mormânt. Suntem atât de incapabili să răspundem dreptăţii, chemării Evangheliei proclamate de mesagerii umani, ca un cadavru aşezat într-un mormânt, la fel cum Lazăr era incapabil de a răspunde vocilor celor vii. Până în momentul în care Dumnezeu face ceva, aceasta este condiţia noastră. Isus Hristos poate fi proclamat în auzul nostru, Evanghelia poate fi predicată cu înflăcărare, mesajele pot fi pregătite pentru a fi extrem de atrăgătoare şi, totuşi, noi să rămânem morţi din punct de vedere spiritual, inerţi în faţa mesajului Evangheliei, până când Dumnezeu nu va face ceva supranatural.
În al doilea rând, spune Pavel, noi suntem activi în păcatul nostru. Observaţi, este o moarte ciudată. Noi suntem morţi din punct de vedere spiritual faţă de Dumnezeu însă, oarecum, în moartea noastră, noi suntem, totuşi, complet activi în practicarea răutăţii. Pavel descrie această stare. El spune că trăim după mersul lumii, după domnul puterii văzduhului etc. Acesta este modul în care trăim şi, ca urmare, suntem înrobiţi faţă de aceste lucruri. Dacă suntem surzi faţă de Dumnezeu, dacă suntem morţi faţă de dreptate, atunci înseamnă că nu putem scăpa din această lume a păcatului în care trăim. Ne-ar plăcea să putem. Ne-ar plăcea, însă nu putem. Lumea, firea şi diavolul exercită o stăpânire tiranică asupra noastră iar noi suntem incapabili de a ne elibera de sub această stăpânire până când Dumnezeu nu face ceva.
Apoi, în al treilea rând, Pavel vorbeşte despre mânie, subiectul despre care tocmai am discutat. El spune că noi suntem obiecte ale acelei mânii înspăimântătoare a lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu ...! Dar Dumnezeu ...! Dumnezeu face ceea ce este nevoie să fie făcut. Suntem morţi în greşeli şi păcate. Este aceasta o condiţie disperată? Da, este într-adevăr. Dar Dumnezeu ..., Dumnezeu este Dumnezeul învierilor. Şi astfel, spune Pavel, Dumnezeu, care este bogat în îndurare, ne-a înviat împreună cu Hristos, chiar dacă noi eram morţi în păcate. Suntem robi ai păcatului? Da, aşa este, însă Pavel merge mai departe pentru a spune că Dumnezeu ne-a înviat împreună cu Hristos şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos Isus. În ceruri nu mai sunt robi. Astfel, dacă în Hristos noi suntem înviaţi şi aşezaţi cu El în locurile cereşti, atunci acest lucru se întâmplă cu noi ca bărbaţi şi femei liberi. Lanţurile păcatului sunt rupte. Suntem eliberaţi de sub acea tiranie sub care am trudit. Ce putem spune despre mânia lui Dumnezeu? Prin natură, copii ai mâniei? Da, aceasta este o descriere a noastră. Aceasta suntem. Dar Dumnezeu ..., Dumnezeu, observaţi, datorită bogatei Sale îndurări, ne-a mântuit în Hristos şi a turnat peste noi bunătatea Sa iubitoare.
Aşa s-au petrecut lucrurile. Înainte morţi în greşeli, acum vii în Hristos. Înainte încătuşaţi de păcat, acum eliberaţi şi răscumpăraţi în Hristos. Înainte obiecte ale mâniei lui Dumnezeu, acum obiecte ale binefacerii sale veşnice şi infinite. Sunt lucruri pentru care, dacă le-am experimentat, trebuie să-L lăudăm şi să ne încredem în Dumnezeu.
Acelaşi principiu, "Dar Dumnezeu", îl întâlnim, nu numai la începutul vieţii creştine, ci şi pe parcursul ei. Să ne întrebăm asupra condiţiei noastre. Sunt ignorant faţă de Dumnezeu? Da, sunt. Însă priviţi ce scrie Pavel în 1 Corinteni: "Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc. Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său." Sunt ispitit să păcătuiesc? Da, sunt, chiar creştin fiind. Pavel spune că fiecare om este ispitit, "Dar Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." Sunt eu lipsit de pricepere? Sunt eu slab? Sunt eu josnic? Sunt eu vrednic de dispreţ? Da, aşa sunt. "Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu Sunt, ca să nimicească pe cele ce Sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu." Am fost oare victima păcatului şi a voinţei bolnave a altora? Probabil că da. Sau, cel puţin, voi fi, mai devreme sau mai târziu. Cu toate acestea, voi fi capabil să spun ca şi Iosif: "Voi v-aţi gândit să-mi faceţi rău, dar Dumnezeu a transformat răul în bine."
Acum am să pun a treia întrebare. Am întrebat cine este acest Dumnezeu. Am întrebat ce a făcut Dumnezeu. Acum întreb, de ce a făcut ceea ce a făcut? Răspunsul este harul. Este un răspuns simplu. Este un răspuns într-un singur cuvânt. Este interesant că Pavel, începând să vorbească despre ceea ce am putea numi motivaţia divină, foloseşte nu un singur cuvânt, "harul", ci patru cuvinte, în acest pasaj. Ca şi cum ar părea că scotoceşte limba greacă, căutând termeni care să exprime cât mai adecvat de ce Dumnezeu a acţionat în felul în care a făcut-o. Primul este "dragostea", în versetul 4: "Dumnezeu, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit". Cei mai mulţi dintre creştinii care nu au pregătire teologică ştiu că versetul traduce termenul grecesc agape sau agapao, verbul "a iubi", care se referă la acel unic tip de dragoste de care numai Dumnezeu este capabil. Este un cuvânt care depăşeşte aproape orice descriere. Putem vorbi despre iubirile omeneşti şi putem spune că ele vin de la Dumnezeu şi reflectă dragostea lui Dumnezeu şi aceste lucruri sunt adevărate. Însă atunci când discutăm despre agape noi suntem dincolo de orice am experimentat vreodată.
Al doilea cuvânt pe care Pavel îl foloseşte este îndurare. Se află de asemenea în versetul 4: "Dumnezeu, care este bogat în îndurare." Îndurarea curge din dragoste. Însă îndurarea are o caracteristică specială. Îndurarea este favorul lui Dumnezeu arătat peste cei care merită tocmai contrariul. Noi nu merităm îndurare. Ceea ce merităm noi este mânie. Fără acţiunea lui Dumnezeu noi suntem prin natură copii ai mâniei. Şi iată-L pe Dumnezeu, care în îndurare, vine să ne mântuiască în Isus Hristos.
Al treilea cuvânt este har. Îl găsiţi în versetul 5. Acesta a fost probabil termenul la care Pavel s-a gândit cel mai mult deoarece îl repetă de două ori. În versetul 5: "Prin har aţi fost mântuiţi." Şi apoi din nou în versetul 8, cu aproape aceleaşi cuvinte: "Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu." Harul înseamnă că Dumnezeu nu ne datorează nouă nimic. Ne este foarte greu să acceptăm acest adevăr. Chiar creştini fiind, după ce au trecut mulţi ani de când am fost mântuiţi, păstrăm în mintea noastră ideea că oarecum Dumnezeu datorează ceva fiinţelor umane păcătoase. S-ar putea să nu gândim acest lucru în felul în care o face lumea. Însă spunem: "Ei bine, Dumnezeu le datorează oamenilor cel puţin şansa de a auzi Evanghelia." Dacă gândeşti în felul acesta, nu ai înţeles încă cu adevărat ce este harul. Harul înseamnă că Dumnezeu nu ne datorează nouă nimic. Dumnezeu nu ne datorează mântuirea. Dumnezeu nu ne datorează nici măcar o şansă să auzim despre mântuire. Iar dacă suntem mântuiţi, acest lucru este cu desăvârşire prin har, nefiind determinat de ceva ce avem noi înşine.
Al patrulea termen pe care-l foloseşte Pavel este bunătate. Îl găsiţi în versetul 7: "Arătat în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus." Comparat cu celelalte cuvinte, termenul "bunătate" pare relativ mai slab. Nu este însă slab deoarece este parte din caracterul lui Dumnezeu iar caracterul lui Dumnezeu nu este slab. Dumnezeu este mare în bunătatea Sa. Locul unde vedem cel mai bine acest adevăr este viaţa creştină. Ce se întâmplă atunci când, în viaţa de creştin, păcătuim şi mergem pe propria noastră cale, când ne împiedicăm şi cădem, când nesocotim ceea ce ştim că sunt învăţăturile Scripturii? Ne doboară Dumnezeu de tot? Oare spune Dumnezeu: "Aha, ai păcătuit, primeşte deci ceea ce meriţi!"? Oare spune Dumnezeu: "Nu pot să mai am nimic de-a face cu cineva care a păcătuit în felul acesta şi şi-a întors spatele.", şi pleacă, lăsându-ne în propria noastră nenorocire? Dumnezeu nu procedează în felul acesta. Dumnezeu este bun faţă de noi. Adu-ţi aminte din viaţa ta, atunci când nu L-ai ascultat, ţi-ai dat seama ce ai făcut şi ştiai ce meriţi. Ţi-a dat Dumnezeu ceea ce ai meritat? Nu, Dumnezeu nu a procedat aşa. Dumnezeu a fost bun. Deoarece plăcerea Lui nu este numai să ne izbăvească de judecata Sa, ci şi să ne izbăvească de sub puterea păcatului şi să ne desăvârşească zi de zi pe măsură ce creştem în măsura plinătăţii lui Hristos.
Deci, mă întorc la întrebare şi o pun din nou: De ce a acţionat Dumnezeu în felul în care a făcut-o? Răspunsul, din nou, este harul. Acesta este modul în care operează Dumnezeu. Operează în felul acesta, spune Pavel, pentru că El este dragoste, îndurare, har şi bunătate. Iar recunoaştem că trebuie să mărturisim că nu avem încă răspuns la întrebare deoarece nu ni s-a oferit o explicaţie plauzibilă prin care să înţelegem de ce lucrează Dumnezeu în felul în care o face, nu putem decât să exclamăm: "Aşa este Dumnezeu". Dumnezeu este Unul iubitor, îndurător, plin de har şi bun. Şi pentru aceasta, cei care au înţeles aceste lucruri, trebuie să-L laude. Dacă înţelegi harul lui Dumnezeu, atunci tu eşti născut din nou. Deoarece îţi înţelegi propriul păcat şi acţiunea lui Dumnezeu prin care te-a mântuit în Isus Hristos. Iar dacă nu înţelegi aceste lucruri, atunci tu încă nu ai început să înţelegi primul lucru care trebuie înţeles referitor la religia creştină.
Acum, pun întrebarea finală: "Ce trebuie să fac eu?". Am discutat despre ce a făcut Dumnezeu şi de ce a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Întrebarea este, ce trebuie să fac eu? Trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu, cu siguranţă. Însă este mai mult decât atât. Trebuie şi să acţionăm. Nimic din ceea ce facem nu poate să ne facă să merităm mântuirea. Nimic din ceea ce facem nu ne poate atrage spre Dumnezeu. Noi suntem, chiar când suntem cei mai buni, obiecte ale mâniei lui Dumnezeu. Fiind chemaţi de Dumnezeu noi putem să-L slujim şi putem să răspundem cu credincioşie şi ascultare la ceea ce El proclamă. Dacă nu eşti încă un creştin atunci această proclamare a dragostei lui Dumnezeu în Hristos are rolul de a te transforma şi a te atrage, de a te regenera, pentru a te învia în Hristos, deoarece aceasta este Evanghelia prin care Dumnezeu operează. Dumnezeu vorbeşte prin Pavel, în Epistola către Romani, capitolul 5, spunând: "Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi." Dumnezeu L-a trimis pe Hristos ca să fie Mântuitorul nostru pe când noi eram asemenea persoanei descrise în versetele de la 1 la 3 (din Efeseni 2). Acest adevăr are menirea de a te atrage la credinţa în El. Iar dacă eşti deja un creştin, atunci această cunoaştere a harului lui Dumnezeu arătat în Hristos are menirea de a te atrage la El într-o slujire plină de credincioşie. Trebuie să spui, asemenea autorului acestui imn: "O dragoste atât de uluitoare, atât de divină, îmi cere viaţa, sufletul, tot ceea ce sunt."
O, Tatăl nostru, foloseşte această Evanghelie prin noi, prin mărturia noastră şi prin această învăţătură pentru a atrage pe mulţi la acea bucurie în Hristos pe care atât de mulţi alţii, fără număr, au găsit-o deja. Ne rugăm în numele lui Isus. Amin şi Amin.
Tradus de Tiberiu Pop