Adevărul vă va face liberi
R. C. Sproul
În timpul lucrării Sale pământeşti, pe care o cunoaştem din Noul Testament, Isus S-a angajat frecvent în dezbateri serioase şi, uneori, în controverse aprinse cu mulţi dintre contemporanii Săi din comunitatea evreiască. Evident, cei mai ostili faţă de Isus erau saducheii şi fariseii, aşa cum citim din relatarea Evangheliei după Matei. Dar poate că niciunde în Noul Testament nu găsim o înţelegere mai bună a acestor dispute pe care Isus le-a avut cu contemporanii Săi decât o găsim în Evanghelia după Ioan. Ioan se referă frecvent la iudei într-un mod negativ. Una din controversele iscate între Isus şi contemporanii Săi o găsim relatată în capitolul 8 al Evangheliei după Ioan, în versetul 31 din Ioan 8, unde citim acest comentariu pe care îl face Isus referitor la aceia dintre contemporanii Săi care nu L-au acceptat şi nu L-au urmat. Isus a spus aceste cuvinte iudeilor care au crezut în El: "Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi." Această promisiune pozitivă pe care o face Isus celor ce L-au acceptat pare destul de inofensivă la suprafaţă şi e greu de imaginat cum poate fi cineva ofensat de această promisiune semnificativă, "Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi."
Ultima parte a acestei afirmaţii este cea care a provocat o atât de mare împotrivire din partea duşmanilor Săi. Citim în versetul 33: "Ei I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: 'Veţi fi slobozi?'" Vedem deci că partea din afirmaţia lui Isus la care ei au obiectat a fost ideea că într-un fel oamenii urmau să fie eliberaţi. Pentru că, pentru a putea fi eliberat se presupune că experimentezi, înainte de această eliberare, o anumită formă de captivitate. Evident, Isus nu vorbea unor oameni care în acel moment erau prizonieri în închisorile de atunci. El vorbea unor oameni care se puteau deplasa normal pe stradă şi care, după toate aparenţele exterioare, erau liberi. Acestor oameni Isus le-a spus că îi va elibera - sugerând desigur ideea că, într-un anume fel, ei încă nu erau liberi. Iată răspunsul adversarilor Săi: "Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: 'Veţi fi slobozi?'" "Adevărat, adevărat, vă spun", le-a răspuns Isus, "că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea. Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi. Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam; dar căutaţi să Mă omorâţi, pentru că nu pătrunde în voi cuvântul Meu. Eu spun ce am văzut la Tatăl Meu; şi voi faceţi ce aţi auzit de la tatăl vostru." "Tatăl nostru", I-au răspuns ei, "este Avraam". Isus le-a zis: "Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut. Voi faceţi faptele tatălui vostru."
Aceşti oameni sunt mândri de moştenirea lor. Ei sunt descendenţii lui Avraam. Ei cred că, în calitate de urmaşi ai lui Avraam, ei sunt moştenitorii tuturor promisiunilor legământului lui Dumnezeu şi că nu trebuie să ceară scuze nimănui pentru condiţia lor. Isus le spune că sunt sclavi. Sclavi care au nevoie să fie eliberaţi. Şi El face acest comentariu surprinzător: "oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului."
Daţi-mi voie să vă sugerez la începutul acestui studiu despre libera voinţă că, dacă există vreun lucru pe care Isus i-a învăţat pe oameni în timpul vieţii Sale şi pe care lumea modernă nu îl crede, şi nu numai că lumea păgână nu îl acceptă dar nici cea mai mare parte a Bisericii din zilele noastre nu îl acceptă, acest lucru e ideea că, prin natura noastră, noi suntem sclavi ai păcatului. Această idee provoacă o întreagă controversă cu privire la natura omului, natura libertăţii umane, şi natura liberei voinţe. În această serie de prelegeri vom privi la dezbaterile istorice care s-au dezlănţuit în interiorul şi în exteriorul Bisericii cu privire la problema libertăţii voinţei. Dar aş vrea să vedem care e contextul imediat al acestei discuţii şi să investigăm disputa ce a avut loc în primul secol între Domnul nostru şi cei ce Îi erau ostili.
Unul din lucrurile pe care le observăm imediat este că cei ce nu erau de acord cu evaluarea pe care o face Isus condiţiei umane, deşi aveau tradiţia Israelului Vechiului Testament şi beneficiau de cunoştinţa şi revelaţia divină pe care au primit-o prin paginile Vechiului Testament, deşi au fost instruiţi în învăţătura istorică a căderii rasei umane, cu toate acestea e evident că sistemul de credinţe pe care l-au adoptat în acest moment al istoriei era unul care includea o înţelegere păgână a umanităţii. Era o formă primitivă de umanism care exalta bunătatea înnăscută, inerentă şi indestructibilă a naturii umane. Pentru aceşti oameni era de neconceput să creadă că ei erau de fapt prinşi sau ţinuţi captivi în sufletele lor de puterea înrobitoare a păcatului. Iar această dispută pe care o duce Isus aici este disputa dusă de iudeo-creştinism în fiecare secol, din zilele lui Isus până azi. Poziţia dominantă a omenirii în cultura noastră de azi este aceea a umanismului, care este o înţelegere păgână a naturii umane. Dacă veţi privi la sondajele de opinie, dacă veţi citi analizele şi veţi asculta afirmaţiile comentatorilor moderni, fiecare va recunoaşte că "ceva e putred în Danemarca", că nimeni nu e perfect, că toţi greşim într-o anumită măsură. "A greşi e omeneşte", ni se spune. Cu toate acestea, teza de bază a umanismului este că, indiferent cât de des ne-am împiedica şi am cădea într-o nelegiuire sau într-o formă rea de comportament, orice răutate ne-ar afecta, este în realitate doar un lucru din afara inimilor noastre - de fapt noi suntem în esenţă buni.
Anul trecut a fost realizat un sondaj Gallop printre creştinii evanghelici practicanţi. Peste două treimi din cei cărora li s-a pus întrebarea: "Credeţi că omul este în esenţă bun?" au răspuns afirmativ. Cred că e semnificativ acest lucru, pentru că evanghelicii, mai mult decât oricine altcineva, au condamnat influenţa păgână a aşa-numitului umanism secular şi toate relele societăţii moderne au fost atribuite umaniştilor seculari. Această bătălie din zilele noastre dintre creştinismul evanghelic şi umanismul secular este atât de bine documentată încât cred că toţi ne dăm seama de ea. Ironia este însă că acest sondaj arată că majoritatea evanghelicilor practicanţi, care critică influenţa păgână a umanismului secular, au adoptat deja umanismul secular şi au capitulat în faţa umanismului secular în privinţa antropologiei lor. Astfel, am fost influenţaţi de poziţia umanistă păgână în ce priveşte omul - în particular atunci când căutăm să înţelegem propria noastră putere morală a libertăţii. În alte cuvinte, trăim într-o vreme în care libera voinţă a ajuns atât de venerată în societatea noastră încât conceptul liberei voinţe care informează cea mai mare parte a gândirii noastre nu e un concept al liberei voinţe desprins din paginile Scripturii ci e mai degrabă o concepţie despre libertatea umană care îşi are rădăcinile în gândirea păgână şi umanistă.
Subiectul liberei voinţe este o problemă teologică care se ridică în diverse scenarii şi în diverse contexte ori de câte ori vorbim despre teologie, dar, la modul fundamental, întreaga chestiune a liberei voinţe are de-a face cu două idei teologice distincte şi totuşi legate una de cealaltă. Dacă vrem să ne ocupăm de problema liberei voinţe, e ca şi cum ne-am angaja într-un război purtat pe două fronturi, ne ocupăm de două poziţii distincte. Prima se referă la libera voinţă în relaţia ei cu suveranitatea lui Dumnezeu. Cum înţelegem faptul că Dumnezeu e suveran iar noi suntem responsabili ca agenţi morali liberi? Aceasta e prima întrebare la care vom privi oarecum pe scurt peste câteva clipe. Cealaltă problemă care se ridică referitor la libertatea voinţei are de-a face cu relaţia dintre libertatea noastră şi căderea lui Adam şi Eva. Altfel spus, cum trebuie înţeleasă libera noastră voinţă în lumina doctrinei teologice a păcatului originar.
Doar în trecere, daţi-mi voie să vă amintesc că doctrina păcatului originar nu e o doctrină care descrie apariţia sau evenimentul primului păcat al lui Adam şi Eva. Dimpotrivă, doctrina păcatului originar se referă specific la consecinţele căderii, la rezultatele păcatului lui Adam şi Eva, având de-a face cu întrebarea dacă am moştenit de la primii noştri părinţi o natură umană coruptă. Ştim că există tot felul de teologii care se luptă să fie acceptate de lumea noastră şi de Biserică, există tot felul de denominaţiuni, dar aproape orice biserică din Consiliul Mondial al Bisericilor şi-a formulat în mărturisirea ei de credinţă o anume doctrină a păcatului originar. Nu toate bisericile sunt de acord la fiecare punct în ce priveşte mărimea, gradul de severitate, aria de extindere a păcatului originar, dar cel puţin într-o privinţă există un acord unanim - există un păcat originar şi astăzi noi nu ne găsim în aceeaşi condiţie morală în care au fost creaţi Adam şi Eva, ceva s-a întâmplat şi noi facem parte dintr-o omenire căzută. Cred că motivul pentru care fiecare biserică în istoria ei a trebuit să-şi formuleze o doctrină a păcatului originar este pentru că nimeni nu poate citi Scriptura cu seriozitate fără să fie pus faţă în faţă cu învăţătura repetată în Scriptură care spune că există o problemă morală a corupţiei naturale în inimile şi în sufletele noastre. Astfel, întrebarea e: În ce măsură a influenţat căderea ceea ce noi numim libera noastră voinţă?
Iată deci din nou cele două subiecte distincte - pe de o parte, cum se relaţionează libera voinţă la suveranitatea divină (problema predestinării şi altele asemenea ei), iar pe de altă parte, cum se relaţionează libera voinţă la umanitatea noastră căzută.
Atunci când vorbim despre libera voinţă sau despre puterea voinţei umane înţelegem că există diverse teorii referitoare la cosmologie şi antropologie pe care le-am putea aduna sub titlul "determinism". În principal, determinismul învaţă că deciziile pe care le iau fiinţele umane, decizii despre care am crede că izvorăsc din propriile noastre dorinţe şi din propriile noastre alegeri, sunt de fapt determinate de ceva din afara noastră. Determinismul pur naturalist neagă orice realitate a liberei voinţe umane.
Auzim despre diverse forme de determinism menţionate şi discutate în conversaţii. Una dintre ele este "fatalismul". Nu cred că există prea multe persoane, poate nici una, în societatea noastră de azi care să creadă în fatalism în sensul lui clasic. Termenul "fatalism" vine din mitologia antică în care erau prezentate, pe lângă zei, zeiţe, muze şi aşa mai departe, şi "ursitoarele", nişte zâne capricioase şi neastâmpărate care torturau fiinţele umane fără să le ceară acordul. De acolo a venit ideea de soartă neîndurătoare, stabilită mai dinainte, peste care nimeni nu are vreun control. Ideea de karma, soartă sau destin este ceva ce unii oameni spun că e hotărâtă de mersul stelelor pe cer, cum ar spune astrologii. Dispoziţia ta, comportamentul tău, succesul tău în ziua de azi este hotărât de conjuncţia planetelor una cu cealaltă şi de semnul naşterii tale. În fiecare zi, oamenii citesc horoscoapele care apar în ziare ca să vadă ce le pregăteşte soarta pentru următoarele 24 de ore. Însă aceasta e o formă naivă de determinism care învaţă că soarta sau destinul nostru e hotărât de stele sau de spirite neastâmpărate şi diabolice, sub-zeităţi care se joacă cu vieţile noastre.
Forme mai sofisticate de determinism sunt acelea referitoare la concepţia mecanicistă despre univers, care argumentează că tot ce se întâmplă în univers se întâmplă în conformitate cu cauze naturale fixe care operează asemenea unei maşini. Acestea lucrează implacabil iar noi suntem, ca să spunem aşa, victimele acestor factori fizici care ne determină existenţa. Chiar şi gândurile noastre, sentimentele noastre, speranţele noastre, toate pot fi reduse, într-o analiză finală, la reacţii chimice care au loc în trupurile noastre sau la influenţa hotărâtoare pe care o are societatea din jurul nostru.
Ne amintim de cartea lui Menninger, scrisă cu câţiva ani în urmă şi intitulată "Ce s-a întâmplat cu păcatul?" La scurtă vreme după publicarea cărţii, un binecunoscut avocat a prezis că în viitorul apropiat uciderea nu va mai fi considerată o crimă din cauza opiniei predominante care spune că oamenii acţionează pe baza unor modele comportamentale care sunt rezultatul unor forţe fixe ce le modelează personalitatea, a influenţei mediului în care trăiesc, a influenţei familiei, şi nimeni nu mai poate fi considerat responsabil pentru faptele lui pentru că nimeni nu e cu adevărat liber. Dacă pedepseşti pe cineva pentru o crimă, fie aceasta ucidere sau furt sau orice altceva, înseamnă să tragi acea persoană la răspundere şi să presupui că ea poate să răspundă, are ceva de spus în această privinţă şi nu e doar purtată de vântul şansei. Ideea că vieţile noastre sunt controlate de şansă este o altă idee foarte apropiată de determinism, oricât ar părea de iraţional acest lucru, din moment ce ştim că nu există şansă. Şansa nu are nici o putere pentru că nu are fiinţă.
Însă această idee a determinismului fizic a câştigat un avans considerabil în gândirea societăţii noastre, fapt ce se datorează în mare măsură ştiinţelor comportamentale şi într-o măsură mai mică este rezultatul influenţei lui B.F. Skinner, care a scris o carte de succes intitulată "Dincolo de libertate şi demnitate", în care el ne spune că trebuie să ne lepădăm de orice iluzie de libertate reală pentru că suntem rezultatul net al coliziunii atomilor ce are loc fizic şi deterministic împrejurul nostru. Trebuie să renunţăm la iluzia de demnitate pe care o avem atunci când ne gândim la noi înşine ca având vreo influenţă determinantă asupra rezultatului destinelor sau vieţilor noastre. Desigur, una din ironiile lucrării lui Skinner este faptul că şi-a făcut timp să scrie o carte în care încearcă să îi convingă pe oameni că gândirea lor este determinată de ceea ce mănâncă, de compoziţia lor biologică, nu de răspunsul la argumente logice. Şi totuşi, el a încercat să ofere un argument logic pentru a-i convinge pe oameni că ei nu au fost niciodată convinşi de argumente logice, lucru ce constituie o contradicţie şi se prăbuşeşte sub propria povară. Aşa cum se exprima un critic al lui Skinner, spunând: "singurul lucru care este dincolo de libertate şi demnitate este sclavia şi înjosirea."
Şi totuşi, aceasta e concluzia la care au ajuns mulţi oameni. Aceea că libera voinţă este o iluzie în lumina forţelor materiei care ne controlează destinele. Iar acestea sunt forţe impersonale. Forţele naturii, fără vreo referire la Dumnezeu. Libera voinţă este o iluzie. E un fel de speranţă irealist de optimistă că avem vreo semnificaţie. Pentru că e greu să ne imaginăm că fiecare decizie pe care o luăm a fost hotărâtă mai dinainte de cauze naturale şi că noi nu suntem liberi cu adevărat, nu avem nici o influenţă asupra propriilor noastre vieţi. În felul acesta suntem reduşi la simple lucruri, nu mai suntem persoane care acţionează şi aleg, ni se ia orice speranţă de demnitate. Dar, aşa cum am spus, sunt unii în cultura noastră care sunt gata să facă acest pas, fiind convinşi că suntem victimele determinismului naturalist. Vom privi în următoarea sesiune la relaţia dintre această concepţie şi determinismul sau hotărârea lui Dumnezeu, la modul în care Dumnezeu se relaţionează la deciziile pe care le luăm.
Tradus de Florin Vidu