Pierderea libertăţii
R. C. Sproul
În sesiunea de azi ne vom îndrepta atenţia către gândurile Sfântului Augustin cu privire la relaţia dintre păcatul originar şi libera noastră voinţă. În istoria Bisericii se acceptă în general ideea că Augustin a fost cel mai mare teolog al primului mileniu din istoria Bisericii, dacă nu chiar din toate timpurile. Pentru că gândirea sa referitor la această problemă a liberei voinţe şi a păcatului originar a fost atât de importantă şi de profundă în Biserica primară şi pentru că ea a stabilit direcţia în care s-a orientat gândirea Bisericii pentru secolele următoare, am hotărât să pun deoparte două lecţii în care să prezint ce gândea Augustin în legătură cu aceste probleme.
În ultima noastră sesiune am privit la Pelagius şi la răspunsul său negativ împotriva lui Augustin, formulat în ceea ce este cunoscut sub numele de sistemul pelagianismului. În general, se observă că cele trei sisteme teologice majore care au concurat între ele de-a lungul istoriei Bisericii sunt sistemele numite "pelagianism", "augustinianism" şi "semi-pelagianism" (unii l-au redenumit pe ultimul "semi-augustinianism", pentru că reprezintă o cale de mijloc între Pelagius şi Augustin). Vom privi mai târziu la sistemul de gândire numit "semi-pelagianism". Pentru că el a apărut după controversa dintre Augustin şi Pelagius, vom ajunge la el în această ordine cronologică. Deocamdată ne vom ocupa de lucrarea lui Aurelius Augustin care, pe lângă că a fost un mare teolog, a fost şi Episcop de Hippo în Africa de Nord. El a fost întemeietorul faimosului concept, reînnoit în timpul Reformei şi numit "sola gratia" - acela că mântuirea e numai prin har. Ne amintim că pentru Pelagius harul facilitează căutarea unei persoane după neprihănire dar nu este considerat necesar. Pentru Augustin, harul nu e doar necesar, ci noi putem fi eliberaţi din condiţia noastră căzută şi din robia păcatului în exclusivitate datorită lucrării harului lui Dumnezeu în noi.
Augustin a fost preocupat de problema liberei voinţe şi a făcut o foarte importantă distincţie de care cred eu că trebuie să ţinem seama ca să putem înţelege şi stăpâni acest mod de gândire. E vorba de distincţia pe care el a făcut-o între conceptele de "liberum arbitrium" şi "libertas". Expresia "liberum arbitrium" este tradusă prin "libera voinţă" iar cuvântul "libertas" se traduce prin "libertate". Ideea subliniată de Augustin era următoarea: după cădere, omul încă avea libera voinţă. Ce a pierdut prin cădere a fost libertatea. Daţi-mi voie ca în câteva momente să explic aceste lucruri aducând ceva mai multe detalii.
Putem face o analogie între facultatea gândirii şi cea a voinţei. Ştim că omul a fost creat ca o fiinţă raţională, cu o minte şi cu o capacitate de a gândi. De asemenea, a fost creat o fiinţă voliţională, cu acea facultate pe care o numim voinţă. Avea puterea să facă alegeri. Prin cădere, conform lui Augustin şi conform Scripturilor, întreaga natură a omului a fost afectată. Ceva semnificativ a fost pierdut prin cădere. Atunci când Pavel vorbeşte despre minte, de exemplu, în Noul Testament el vorbeşte despre modul în care mintea umană a devenit întunecată. În termeni teologici, noi vorbim de "efectele noetice ale păcatului". Sunt numite "noetice" pentru că acest cuvânt vine din grecescul "nous", care în limba greacă înseamnă "minte". Astfel, efectul noetic al păcatului se referă la efectul păcatului asupra minţii noastre. Pavel vorbeşte despre faptul că "mintea noastră a fost întunecată" sau "orbită". Asta înseamnă că puterea noastră de cugetare profundă a fost afectată de influenţele căderii noastre. Ştim că trupurile noastre suferă de anumite slăbiciuni ca rezultat al căderii. Ele sunt supuse acum la boală şi la moarte. Dar şi mintea a fost slăbită. Nu mai gândim la fel de ager sau de clar aşa cum eram odată în stare s-o facem. Pe lângă asta, mintea a ajuns să fie părtinitoare. Vedem cum, în prejudecăţile noastre, uneori preferinţele sau înclinaţiile noastre ne întunecă gândirea, făcându-ne să nu mai vedem clar problemele, aşa cum ar trebui să le vedem, pentru că ne-am lăsat pradă preferinţelor sau prejudecăţilor noastre. Folosesc acest exemplu doar ca ilustraţie ca să ne dăm seama că mintea a fost slăbită în urma căderii; a fost slăbită într-un asemenea grad încât Pavel spune că mintea naturală este în duşmănie cu Dumnezeu şi prin natură omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu într-un mod care să ducă la mântuire, din cauza acestui întuneric care i-a învăluit gândirea.
Dar asta nu înseamnă că în cădere omul şi-a pierdut mintea. Încă avem capacitatea să gândim. Încă putem raţiona. Încă putem aduna doi cu doi şi să obţinem patru. Poate că e mai dificil. Poate că facem mai multe greşeli matematice decât am fi făcut dacă nu am fi căzut. Cu toate acestea, facultatea gândirii rămâne intactă, chiar dacă a fost afectată negativ şi într-un mod nefavorabil de către păcat.
Într-un mod asemănător, ideea pe care o subliniază Augustin aici este că, deşi căderea a provocat pagube serioase hotărârii noastre, alegerilor noastre, capacităţii noastre de a lua decizii, ea nu a distrus voinţa. Omul încă are facultatea alegerii. Facem alegeri în fiecare zi. Ne exercităm voinţa. Suntem agenţi voliţionali care aleg. Deci, în măsura în care încă avem capacitatea de a alege, încă avem o voinţă, iar acea voinţă rămâne liberă, în sensul că voinţa nu e constrânsă sau forţată să ia decizii de o forţă sau o putere externă. Augustin spune că înainte de cădere omul avea abilitatea să aleagă aşa cum dorea, după propriile lui înclinaţii, iar după cădere omul încă are o voinţă şi, mai mult, are o voinţă liberă în sensul că voinţa e liberă de orice constrângeri externe.
Chiar cuvântul "libertate" e uneori confuz pentru noi. În moştenirea noastră naţională [americană -n.trad.], conceptul de libertate a fost unul foarte preţuit. Vedem în propria noastră istorie cum Războiul Revoluţionar a fost un conflict pentru libertate. Ne gândim la declaraţia lui Patrick Henry, "Daţi-mi libertatea sau daţi-mi moartea." Libertatea în secolul al 18-lea a avut tendinţa să fie definită în termeni ca libertatea de a face anumite lucruri, de a face anumite lucruri fără a fi împiedicaţi de vreo autoritate externă. În timpul regimului lui Franklin D. Roosevelt, pe vremea Depresiunii economice, el a redefinit libertatea pentru noi ca fiind libertate de la anumite lucruri. Liberi de frică. Liberi de lipsuri. Liberi de foamete. Astfel de lucruri.
La ce ne referim atunci când rostim cuvântul "liberi"? Este oare o libertate de a face ceva sau este o libertate de la ceva? Pentru Augustin, voinţa liberă a omului încă are capacitatea să facă alegeri după cum doreşte. Totuşi, această voinţă liberă, pe care el o descrie aici ca fiind liberă, el spune că acum este într-o stare căzută, de corupţie. Deci, deşi foloseşte adjectivul "liberă" pentru a defini voinţa omului, el se grăbeşte să adauge, ca o însuşire caracteristică a acestei voinţe, aceea că creatura căzută are o voinţă liberă, problema însă e că voinţa lui este o voinţă rea. Noi încă suntem liberi să facem ce vrem, problema e dacă "vrem". Dorinţele noastre, conform Scripturii, sunt încontinuu rele, în ce priveşte lucrurile lui Dumnezeu. Ideea e că după cădere omul şi-a pierdut orice dorinţă înnăscută să-L caute pe Dumnezeu, să-I fie pe plac lui Dumnezeu sau să-L păstreze pe Dumnezeu în gândirea lui. Asta numeşte Scriptura o minte "stricată" sau "blestemată", în care există o ostilitate internă fundamentală faţă de lucrurile pure ale lui Dumnezeu şi, lăsaţi singuri, lăsaţi să alegem, noi nu Îl vom alege pe Dumnezeu, pentru că nu Îl dorim. Cu acest lucru se luptă Augustin în definiţiile pe care le dă şi în distincţia dintre liberum arbitrium şi libertas. Omul încă are capacitatea să aleagă ce doreşte, dar, din moment ce nu Îl doreşte pe Dumnezeu în gândirea lui sau în viaţa lui, şi pentru că nu are nici o dorinţă după lucrurile lui Dumnezeu, el e mort din punct de vedere spiritual iar lucrul care-i lipseşte acum este ceea ce Augustin numeşte libertatea. Pentru el, libertatea înseamnă libertatea de a face bine la fel ca şi libertatea de a face rău. Este puterea morală de a îmbrăţişa lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. Dar, spune Augustin, această voinţă căzută este liberă în sensul că are puterea să facă ce doreşte dar nu liberă în sensul că are puterea în ea însăşi să se îndrepte sau să-şi încline inima către lucrurile lui Dumnezeu.
Pentru a exprima diferenţa dintre condiţia lui Adam înainte de cădere şi a omului după cădere, voi desena pe tablă un tabel în care voi scrie câteva cuvinte latine, nu pentru a complica şi mai mult lucrurile, ci scopul folosirii acestor cuvinte latine e să clarificăm lucrurile; vom împrumuta acest tabel de la Augustin. Augustin a privit mai întâi la starea lui Adam înainte de cădere şi a spus că Adam, înainte de cădere, avea "posse pecare". Din cuvântul "posse" noi avem cuvintele "posibilitate" sau "putere". Iar "pecare" este forma la infinitiv a verbului latinesc care înseamnă "a păcătui". Dacă spunem că ceva e "impecabil", prin aceasta înţelegem că este fără păcat. Din spaniolă am împrumutat un cuvânt "peccadillo", care înseamnă un păcat mai mic, o greşeală, o indiscreţie. Amândouă aceste cuvinte, impecabil şi peccadillo, vin din aceeaşi rădăcină latină. Astfel, posse pecare înseamnă simplu capacitatea sau puterea de a păcătui. E evident că Adam a avut posse pecare. Ştim asta pentru că a păcătuit. Ce a făcut evident că a fost posibil, altfel n-ar fi putut să facă acel lucru. Deci, înainte de cădere, omul a avut posse pecare. Dar el a avut şi "posse non pecare" care înseamnă simplu puterea de a nu păcătui. El putea să păcătuiască sau să nu păcătuiască, în funcţie de decizia pe care o lua. Aceasta a fost structura fundamentală a liberei sale voinţe.
Daţi-mi voie să includ un comentariu la acest punct. Suntem de acord cu Augustin că ideea de liberă voinţă înseamnă capacitatea de a păcătui sau de a nu păcătui şi că aceasta a fost starea lui Adam. Pelagius a învăţat că această dublă posibilitate a rămas intactă după cădere. Astfel, pentru Pelagius toţi oamenii din toate timpurile au avut întotdeauna atât posse pecare cât şi posse non pecare. Perspectiva umanistă şi păgână asupra liberei voinţe domină civilizaţia occidentală şi susţine aceeaşi idee. Aproape întotdeauna atunci când oamenii din societatea noastră de azi vorbesc despre libera voinţă ei se referă la faptul că avem puterea egală de a face binele sau răul. Nu avem nici o înclinaţie sau o preferinţă către una sau cealaltă.
Înainte de cădere, omul a avut capacitatea să păcătuiască şi capacitatea să nu păcătuiască. Sunt două lucruri pe care acum nu le are. El nu are non posse pecare. Nu vreau să zăpăcesc pe cineva de aici, dar asta înseamnă simplu capacitatea de a păcătui cu un negativ aşezat în faţă, adică incapacitatea de a păcătui. Evident, din moment ce Adam a avut capacitatea de a păcătui, nu putem spune că în acelaşi timp el a avut capacitatea de a păcătui şi nu a avut capacitatea de a păcătui. Dar incapacitatea de a păcătui este ceva ce Îi atribuim lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate păcătui. Nu pentru că El nu are puterea fizică să ducă până la capăt acţiunea dacă ar dori să păcătuiască, ci pentru că dorinţele Sale sunt îndreptate tot timpul doar spre neprihănirea desăvârşită. Lui Îi lipseşte motivul să păcătuiască. În acelaşi fel, noi aşteptăm cu nerăbdare să ajungem la această stare în cer. Acum, chiar dacă suntem creştini, încă putem păcătui. De unde ştim asta? Pentru că încă păcătuim. Dar nădejdea noastră este că în cer, după ce vom fi glorificaţi iar sfinţirea noastră va fi încheiată, păcatul nu va mai exista. El va deveni o imposibilitate, din cauza răscumpărării vieţilor noastre. Ne vom găsi în cer într-o stare mai bună decât a lui Adam în Paradis, pentru că Adam încă avea posse pecare.
Însă distincţia din acest tabel care a provocat cea mai mare controversă şi tulburare în dezbaterea referitoare la libera voinţă este categoria următoare, intitulată "non posse non pecare". Poate că situaţia pare puţin confuză din cauză că latina foloseşte negativul dublu, un fel de "nu nu" în exprimarea noastră. Folosesc însă latina pentru că eu cred că este mai uşor de urmărit în această privinţă. Non posse non pecare înseamnă "a fi imposibil să nu păcătuieşti". Este imposibil pentru o persoană în această condiţie să trăiască fără păcat. Iar acesta este modul specific în care Augustin descrie condiţia morală a păcatului originar. Ca rezultat al căderii, ne-am pierdut neprihănirea originară, ne-am pierdut inocenţa şi ne-am afundat atât de mult în corupţie morală încât acum ne este imposibil să trăim o viaţă fără păcat. Auzim axioma populară - "A greşi e omeneşte. A ierta e dumnezeieşte." Chiar şi cel mai optimist umanist va fi de acord că nimeni nu e perfect. Atunci când afirmăm că nimeni nu e perfect, întrebarea ridicată de această afirmaţie este: "De ce?" De ce nu găsim exemple de oameni care au trăit vieţi ireproşabile, fără păcat? Augustin răspunde că asta e natura noastră de fiinţe umane căzute şi că noi nu mai suntem capabili să trăim fără păcat. Desigur, această poziţie îl aduce în opoziţie directă cu Pelagius, pentru că Pelagius a argumentat nu numai că e încă posibil pentru oameni să trăiască vieţi perfect neprihănite dar de fapt mulţi oameni au atins şi continuă să atingă perfecţiunea.
Pentru Augustin lucrurile nu stau aşa. Iată descrierea lui cu privire la situaţia păcatului originar. Am rămas cu (dacă pot folosi un termen teologic mai modern) o stare de inabilitate morală. Asta înseamnă că prin propria noastră putere noi nu avem tăria morală să ne îndreptăm spre lucrurile lui Dumnezeu. Daţi-mi voie să o mai spun odată. Inabilitatea morală înseamnă că nu avem puterea să alegem lucrurile lui Dumnezeu pentru că eu singur nu am nici o dorinţă să-L aleg pe Dumnezeu. Îmi lipseşte dorinţa sau înclinaţia. Nu voi alege niciodată ce nu vreau sau nu doresc.
Evident, întrebarea care se ridică imediat, şi care a fost ridicată de Pelagius, este: "Dacă mă nasc într-o stare în care nu pot face nimic altceva decât să păcătuiesc, cum mă poate trage Dumnezeu la răspundere pentru că sunt un păcătos, când de fapt stă în natura mea să păcătuiesc?" Oare nu avem aici o dilemă? Iată că Dumnezeu îi consideră pe oameni răspunzători moral faţă de un standard de neprihănire pe care ei nu pot să-l atingă sau să-l realizeze. La prima vedere pare o evidentă nedreptate şi, aşa cum credea Pelagius, o insultă la adresa dreptăţii lui Dumnezeu. Augustin a spus, aşa cum declară cu claritate şi Scripturile, că această condiţie căzută care produce tendinţa către păcat este deja o pedeapsă pentru păcat. Motivul pentru care Adam a căzut în această stare şi toţi strămoşii noştri au căzut în această stare este pentru că Adam ne serveşte ca reprezentant al nostru, capul întregii rase umane. El a căzut în faţa încercării, aşa cum ne spune Biblia: "Printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor." Când a căzut Adam, întreaga rasă umană a căzut împreună cu el, ca judecată a lui Dumnezeu asupra unei rase de făpturi care i-au dispreţuit autoritatea.
Tradus de Florin Vidu