Încercarea iudeilor de a corupe Biserica
(Galateni 2:1-10)
Phil Johnson
Vom privi din nou la Galateni capitolul 2. Şi vreau să mă întorc la începutul acestui capitol. Am privit la acest incident atunci când Pavel descrie vizita sa la Ierusalim. Vreau să mă uit din nou la el, de data aceasta în lumina capitolului 15 din Faptele apostolilor. Am menţionat faptul că, după părerea mea, acesta este un pasaj paralel cu cel din Galateni. Ne vom întoarce la acelaşi pasaj pe care l-am studiat anterior. Aş dori să fac o scurtă trecere în revistă a conflictului care l-a determinat pe Pavel să scrie în primul rând Epistola către Galateni.
Eroarea iudeilor a constituit cea dintâi erezie majoră care a atacat creştinismul - legalismul iudaic. Pe parcursul întregului Nou Testament, aveţi dovada largii răspândiri şi a pericolului pe care îl constituia această mişcare, îndeosebi în epistole, dar şi în cartea Faptele apostolilor. Oriunde citeşti, poţi vedea că această mişcare încerca să aducă în Biserică legea ceremonială din Vechiul Testament. Vezi aceasta în cartea Evrei. De asemenea, este tema de bază a cărţii Faptele apostolilor. Şi este motivul care l-a determinat pe Pavel să scrie această epistolă către Galateni. Şi vreau ca să vedeţi de ce acest legalism constituia o piatră de poticnire aşa de mare pentru Biserica primară. Vom privi la acest lucru şi apoi vom cerceta relatarea biblică a acestei controverse, cum s-a ivit ea şi cum s-a ajuns până la acest punct în bisericile Galatiei. Apoi vreau să vă explic cum a dezminţit Pavel această erezie. Acest lucru ne va duce înapoi la aceeaşi porţiune a capitolului 2 din Galateni, la care am privit data trecută.
Prin urmare, voi aborda trei aspecte: argumentul legaliştilor, ridicarea legaliştilor şi respingerea legaliştilor de către Pavel. Ne vom ocupa de ele în această ordine şi vom începe cu argumentul adus de legalişti. Vreau să vă explic de ce această eroare era atât de ispititoare pentru creştinii din Biserica timpurie. Dacă vă veţi gândi la aceasta, veţi înţelege. Relaţionarea creştinismului cu Legea lui Moise a ridicat întotdeauna nişte probleme dificile. Matei 5 - această predică reprezintă expunerea conţinutului moral al Legii de către Isus. Aici, El predică unei audienţe iudaice şi Tora este textul Său. El nu face altceva în Predica de pe Munte decât să evidenţieze câteva puncte principale din Legea lui Moise şi să explice semnificaţia acestor porunci. Mulţi oameni înţeleg greşit Predica de pe Munte şi cred că Isus schimbă Legea. Dacă nu eşti atent, este destul de uşor să dobândeşti o astfel de impresie, întrucât prima parte a Predicii de pe Munte are această temă; Isus spune în mod repetat: "Aţi auzit că s-a spus...dar Eu vă spun..." Întâlniţi aceste cuvinte de câteva ori. Este un tipar. Sună ca şi cum El ar schimba înţelesul Legii, ca şi cum ar adăuga ceva sau ar scoate ceva din ea, sau ar schimba diferite principii din Legea vechi-testamentală. Dar nu aceasta face Isus în Predica de pe Munte. Însă e uşor să rămâi cu o impresie greşită, dacă nu eşti atent la ceea ce învaţă El.
De exemplu, deschideţi la Matei 5. Uitaţi-vă la Matei 5, versetele 38 şi 39, unde Isus spune următoarele: "Aţi auzit că s-a zis: "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte." Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt." Iată tiparul despre care v-am spus: "Aţi auzit că s-a spus...dar Eu vă spun..." "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Dar Eu vă spun...întoarce-i şi celălalt obraz." Sună ca şi cum El ar schimba Legea, nu-i aşa? Pentru că Legea rostea această pedeapsă "ochi pentru ochi". Levitic 24, versetele 19-21 spune: "Dacă cineva răneşte pe apropele lui, să i se facă aşa cum a făcut şi el: frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; să i se facă aceeaşi rană pe care a făcut-o el aproapelui său. Cine va ucide un dobitoc, să-l înlocuiască; dar cine va ucide un om, să fie pedepsit cu moartea." Prin urmare, iată principiul: oricare ar fi fost crima, pedeapsa era pe măsură. Acesta este principiul. Dar aici, în Predica de pe Munte, Isus dă un principiu total diferit - întoarce şi celălalt obraz. Deci, nu sună ca şi cum El ar schimba Legea, dând la o parte asprimea pedepsei impusă de Legea lui Moise? Aşa cred mulţi oameni. Dar este o citire incompletă a pasajului.
Reţineţi, Isus a început Predica de pe Munte, exact această porţiune, cu aceste cuvinte, versetul 17: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa şi pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în împărăţia cerurilor." El susţine în mod explicit Legea. Şi, în mod explicit, spune că nu a venit ca să anuleze sau să schimbe Legea. Prin urmare, nu despre aşa ceva este vorba în versetele 38 şi 39. El nu modifică pedeapsa dată de Lege. El nu schimbă, câtuşi de puţin, înţelesul Legii sau aplicarea Legii. De fapt, priviţi din nou la aceste versete, 38 şi 39. Şi haideţi să ne gândim mai cu atenţie la ceea ce spune Isus în acest pasaj.
Principiul cârmuitor "ochi pentru ochi" din Vechiul Testament a fost destinat limitării pedepsei care i se aplica unei persoane care a încălcat Legea. Acesta era un principiu de urmat în cazul pedepselor, principiu destinat a fi plin de graţiere, nu aspru, ci plin de graţiere, pentru că, pentru multe naţiuni păgâne, uciderea caprei vecinului constituia o crimă capitală - puteai să fii omorât pentru asta. Dar Moise a restricţionat pedepsele în funcţie de gravitatea crimei. El dă aici un principiu ce vizează echitatea pedepsei sub legea civilă. Acestea nu sunt pedepse care să fie aplicate de persoane individuale. Observaţi acest lucru. Acest principiu "ochi pentru ochi" ghidează sistemul guvernamental şi judiciar în modul în care trebuiau să elaboreze aceste principii. De fapt, în Vechiul Testament ele au fost impuse cu mare grijă, potrivit cu principiile biblice de justiţie. Unul sau doi martori. Autorităţile, şi nu individul nedreptăţit, erau cele care administrau aceste pedepse - ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar pedeapsa trebuia să fie proporţională cu crima. Aici intervenea principiul "ochi pentru ochi".
Însă învăţăturile rabinice modificaseră acest principiu. Cărturarii şi fariseii luau principiul "ochi pentru ochi" şi încercau să-l folosească pentru a justifica răzbunările personale, ori de câte ori un individ era nedreptăţit. Să zicem că tu mă insulţi; potrivit învăţăturilor rabinice, eu am dreptul să te insult înapoi. Câinele tău îmi roade furtunul cu care ud grădina, iar eu, drept răzbunare, vin cu maşina de tăiat iarbă şi îţi ciopârţesc definitiv furtunul. La acest gen de atitudine mă refer. Pur şi simplu, aşa trăiau aceşti oameni, la propriu. Şi Isus a spus că aceasta era greşit. Modul în care Legea era aplicată era greşit. Nu aceasta urmărea acest principiu să înveţe. În termeni de ofensă personală, legea răzbunării echitabile nu se aplica. Se aplica principiul milei şi al îndelungei răbdări. Dacă voiai să fii tratat cu milă, Isus a spus (Matei 7 versetul 2, din Predica de pe Munte): "Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura." Ceea ce învaţă Isus aici nu modifică standardul moral al legii. El nu face altceva decât să deschidă înaintea ochilor noştri Legea lui Moise, pentru ca noi să putem înţelege într-un mod mai deplin scopul acestor porunci. Legea spune: "Să nu ucizi..." (Matei 5:21) Dar Isus spune: "Dar Eu vă spun că ori şi cine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii..." (versetul 22). Legea spune (versetul 27): "Să nu preacurveşti..." Isus spune: "Dar Eu vă spun că ori şi cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui." Învăţătura Lui spune că există un înţeles moral mai profund, există o semnificaţie morală a Legii, care merge dincolo de ceea ce afirmă cuvintele.
Aceasta este diferenţa dintre spiritul legii şi litera legii. Isus nu modifică Legea aici. Nu adaugă ceva la standardul moral divin. Nici nu îndepărtează ceva. Nu face Legea mai blândă decât a fost sau mai aspră decât a fost. Intenţia Lui aici nu este aceea de a schimba standardul moral. Acesta este un standard veşnic. El explică pur şi simplu adevăratul standard al dreptăţii, care s-a aflat dintotdeauna în Lege. Şi este un standard veşnic pentru că reflectă caracterul lui Dumnezeu, iar acesta nu se schimbă niciodată. Pentru că Dumnezeu nu Se schimbă şi pentru că standardul moral pe care El ni-l cere se bazează pe caracterul Lui, acest standard moral nu se schimbă. De fapt, a existat chiar mai înainte ca Moise să dea poporului Legea, la muntele Sinai, şi el rămâne valabil pentru tine şi pentru mine şi astăzi - conţinutul moral al Legii. Să cugeţi la lucruri imorale a fost dintotdeauna un păcat, şi la fel este şi acum. Isus nu l-a numit păcat abia atunci când a spus că acea poruncă presupunea mai mult decât actul propriu-zis de preacurvie, adică şi gândurile păcătoase sunt păcătoase. Nu stabilea o nouă regulă. Dintotdeauna a fost un lucru păcătos să ai gânduri imorale. Dumnezeu a considerat întotdeauna păcat atunci când o persoană căuta singură să se răzbune în chestiuni personale şi nu apela la sistemul judiciar. Nu sunt principii noi cele pe care le rosteşte. Isus Şi nu sunt principii care vor putea fi date la o parte vreodată. Aceasta vrea să spună Isus atunci când afirmă că nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege nu va trece. De dragul oamenilor care puteau înţelege greşit, El clarifică faptul că dezacordurile Lui cu învăţătura rabinică nu sunt neapărat dezacorduri cu Legea.
Însă aceasta reprezintă o problemă, pentru că, observaţi, Isus spune că nu va trece nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege. Şi totuşi, dacă vă uitaţi la Legea lui Moise, vedeţi o serie de legi destinate exclusiv poporului Israel. Acestea nu sunt principii morale veşnice, sunt legi care au fost date pentru guvernarea vieţii civice şi religioase a naţiunii Israel. Exemplul clasic, şi chestiunea aflată în dezbatere în bisericile Galatiei, o constituie legea tăierii împrejur, care era semnul evreiesc distinctiv al legământului lui Dumnezeu cu Avraam. Începând cu această poruncă privind circumcizia şi îmbrăţişând toate acele legi care guvernau jertfele - preoţia, închinarea în Templu, legile pentru ceremonialul de curăţire la evrei, legile pentru sărbătorile evreieşti - toate acestea sunt înmănuncheate în Legea lui Moise împreună cu principiile morale. Şi Coloseni 2 ne specifică în mod clar că anumite porţiuni ale Legii nu sunt pentru creştini. Coloseni 2:14 spune că moartea lui Cristos pe cruce a şters zapisul cu poruncile lui care erau împotriva noastră. Versetele 16 şi 17 spun următoarele: "Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos." Şi dacă vă gândiţi la aceste lucruri, la Coloseni 2, chiar în miezul unui incident, Pavel ne spune că legile cu privire la mâncare, legile cu privire la zilele de sărbătoare, toate legile ceremoniale şi preoţeşti care L-au prevestit pe Cristos (tot ceea ce L-a ilustrat pe Cristos în Legea lui Moise), toate acestea nu mai sunt aplicabile pentru creştini.
Prin urmare, întâmpinăm o problemă, o chestiune teologică dificilă. Cum rezolvăm acest fapt că legea morală a fost abrogată prin afirmaţia lui Isus, şi anume că nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege nu va trece până ce toate acestea se vor împlini. Apropo, şi Evrei 7 versetul 18 spune că are loc o punere deoparte sau o anulare definitivă a legii precedente. Şi în context, este clar că autorul cărţii Evrei vorbeşte despre întregul sistem preoţesc care a fost înfiinţat sub Legea lui Moise. Din nou, cum împaci acest lucru cu afirmaţia atotcuprinzătoare a lui Isus privind întreaga Lege? Teologii au încercat să rezolve această problemă pe căi variate. Chiar şi astăzi se mai dezbat lucrurile. Dacă ai lua masa cu un grup de zece studenţi aleşi la întâmplare din seminarul nostru, ai ajunge într-o discuţie de mare amploare. Şi vei descoperi că sunt zece păreri diferite. Cei care merg pe linia tradiţională spun foarte simplu că Predica de pe Munte, în care Isus a spus că nu va trece nicio iotă sau frântură de slovă din Lege, această Predică de pe Munte ţine de fapt de perioada împărăţiei, care se află încă în viitor şi, prin urmare, este lipsită de relevanţă. Tot ceea ce spune Isus în Predica de pe Munte este irelevant pentru era creştină - asta ar spune unii dintre aceşti studenţi. Nu cred aşa ceva, pentru nimic în lume. Adevărul este că fiecare poruncă pe care o avem în Predica de pe Munte este repetată într-o altă parte a Noului Testament. Prin urmare, nu câştigi nimic dacă împingi toate aceste porunci în împărăţia de o mie de ani. Nu doar atât, să zicem că eşti de acord cu faptul că această Predică de pe Munte se aplică în împărăţia de o mie de ani, totuşi rămâne problema pe care o pune afirmaţia lui Isus vizavi de Lege. Ar trebui să credem că, atunci când El a spus că nicio iotă sau o frântură de slovă din Lege nu va trece până ce toate acestea se vor împlini, El dă la o parte toate aceste principii şi le pune în aşteptare până ce Îşi va întemeia împărăţia pe pământ? Acest punct de vedere nu face altceva decât să ridice şi mai multe probleme vizavi de Predica de pe Munte. Nu rezolvă problemele.
La celălalt pol avem mişcarea modernistă numită "Reconstrucţia creştină". Cei care fac parte din ea susţin că legile civile din Legea lui Moise trebuie să fie la fel de valabile pentru noi astăzi, aşa cum au fost pentru Israel în Vechiul Testament, la fel de valabile ca şi principiile morale ale Legii. Aceşti indivizi, reconstrucţioniştii, cred că Biserica are un mandat de la Dumnezeu pentru a institui toate aceste principii judiciare ale Legii lui Moise şi pentru a le face să funcţioneze în societatea noastră. Foarte mulţi sunt implicaţi în eforturi politice pe care le puteţi vedea în dreptul creştinului (cei care susţin conservatorismul politic, social sau economic, cei care cred că lucrurile vor decurge mai bine dacă vor rămâne neschimbate) de a încerca să reformeze legile Statelor Unite pentru ca ele să reflecte Vechiul Testament. Dacă li s-ar da undă verde, unii dintre ei ar ajunge destul de departe în această direcţie. Cei care au acest punct de vedere, îşi unesc de obicei viziunea lor despre Lege cu escatologia post-milenară. Cu alte cuvinte, ei cred că Biserica ar trebui să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ prin Lege. Şi apoi Cristos Se va întoarce, odată ce împărăţia este întemeiată de către Biserică. Acest punct de vedere a fost foarte popular prin anii '80 şi '90 şi a început să se ofilească odată cu apariţia zorilor noului milenium, pentru că, în opinia mea, mulţi reconstrucţionişti au renunţat, în frustarea lor, când a devenit clar faptul că toate eforturile lor de a reforma societatea prin lege au eşuat amarnic. Pe lângă aceasta, argumentele lor se bazau pe versetele 18 şi 19 din Matei 5: "nicio iotă sau frântură de slovă din Lege nu va trece" pentru a încerca să dovedească că până şi legea civilă trebuie să fie încă valabilă. Problema este că, dacă acest argument este bun, atunci este foarte dificil de explicat de ce aspectele ceremoniale ale Legii (circumcizia, restricţiile alimentare) nu sunt valabile pentru creştinii de astăzi ca şi celelalte iote sau frânturi de slovă din Lege. Înţelegeţi care este problema? Practic, cel mai uşor lucru din lume ar fi să crezi şi să accepţi teologia iudaică şi să spui: ,Da, toată Legea Vechiului Testament, inclusiv partea ceremonială, este încă valabilă pentru creştini'. Dar Noul Testament afirmă foarte clar că acest lucru este o erezie. Este o doctrină greşită.
Părerea mea proprie este că trebuie să faci diferenţa între elementele morale ale Legii, pe de o parte, care, prin definiţie, rămân valabile pentru veşnicie, pentru că aceste elemente sunt expresia caracterului neschimbător al lui Dumnezeu, şi pe de altă parte, aspectele civile şi ceremoniale ale Legii care sunt diferite. Acestea au fost temporare, au fost destinate doar Israelului. Principiile morale nu ne vizează doar pe noi, i-au vizat pe oameni înainte ca Moise să coboare de pe Munte cu Legea. Din acest motiv, Dumnezeu i-a judecat pe oameni, cu mult înainte de Moise, pentru crimă, idolatrie şi curvie, şi pentru toate celelalte violări ale legii morale veşnice a lui Dumnezeu. Criticii mei ar putea să vă spună că nu este întotdeauna uşor de precizat care dintre poruncile Vechiului Testament se referă la aspecte morale şi care la aspecte ceremoniale şi civile. Nu poţi să faci întotdeauna diferenţa, pentru că sunt legi civile, unele, care conţin în mod evident principii morale. Iar unele dintre legile morale sunt amestecate cu principii ceremoniale. Există un dezacord extraordinar de mare cu privire la legile Sabatului - dacă să fie privite ca fiind ceremoniale în primul rând, sau morale în primul rând. Prin urmare, niciunul dintre aceste puncte de vedere nu rezolvă în totalitate problemele şi nu răspunde la toate semnele de întrebare. Iar oamenii vor spune răspicat că Phil Johnson nu are la bază niciun text doveditor. Nu vei găsi nicăieri în Scriptură această divizare în trei a Legii (aspecte civile, ceremoniale şi morale ale Legii). Biblia nu face distincţii clare între legea morală, ceremonială şi civilă. Scriptura nici nu utilizează măcar aceşti termeni. Prin urmare, concluzia este că, din orice unghi ai privi Legea, vei întâmpina probleme în explicarea cuvintelor lui Isus din Matei 5, versetul 18: "nicio iotă sau frântură de slovă din Lege nu va trece". Este Legea, în totalitate, în vigoare pentru noi astăzi, la fel cum a fost pentru Israel, sau nu? Răspunsul evident, aşa cum este văzut în lumina Noului Testament, este nu, nu mai este în vigoare. Nu ni se cere să împlinim toate aspectele ceremoniale ale Legii.
Dar iudeii au spus: ,Ba da, este'. Reţineţi, acest lucru s-a întâmplat înainte să fi fost definitivat canonul Noului Testament. Ei nu au avut Apocalipsa Noului Testament. Ei susţineau că, pentru a deveni creştini, convertiţii dintre Neamuri trebuiau mai întâi să se taie împrejur şi să respecte toate aspectele ceremoniale şi civile ale Legii lui Moise. Era absolut necesar ca ei să devină mai întâi iudei, dacă voiau să devină creştini. Pentru oamenii care trăiseră toată viaţa sub Legea lui Moise, acesta era un sistem foarte constrângător, pentru că erau condiţionaţi încă din copilărie să privească practicile Neamurilor ca fiind nesfinte, necurate şi respingătoare din punct de vedere moral. De fapt, aveţi imaginea repulsiei morale pe care au simţit-o iudeii, când citiţi relatarea viziunii lui Petru din Fapte capitolul 10. Vă amintiţi? Când s-a convertit Corneliu, Petru se afla pe acoperiş când a văzut o faţă de masă coborând din cer şi având în ea tot felul de animale necurate. Fapte 10:12 spune "În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare şi târâtoare de pe pământ şi păsările cerului." Îţi produce dezgust numai când citeşti. Vă puteţi imagina această faţă de masă plină cu toate aceste animale groteşti, necurate, şi cu gângănii şi târâtoare. La ele se face referinţă. "Şi un glas i-a zis: Petre, scoală-te, taie şi mănâncă." Ora prânzului. "Nicidecum, Doamne, a răspuns Petru. Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat." Toate acestea i-au produs repulsie lui Petru. Era împotriva a tot ceea ce fusese învăţat să facă. Dar Domnul avea să-l înveţe că drumul spre mântuire se deschisese acum şi pentru Neamuri, ca şi pentru iudei. Acesta a fost preludiul convertirii lui Corneliu şi pentru Petru a fost necesar să vadă că Neamurile nu trebuiau convertite la iudaism pentru a fi mântuite. Aceasta a fost toată problema. Şi Petru a fost cel dintâi care a primit această lecţie. Păstraţi aceasta în minte.
Să privim acum la modul în care această eroare a legalismului, această învăţătură a iudeilor a crescut în popularitate în Biserica de la început. Puteţi să înţelegeţi de ce învăţătura iudaică producea atât de mult disconfort unuia care crescuse ca şi iudeu. Să privim acum la apariţia legalismului. Vom începe prin a trece în revistă originea celor întâmplate în Galateni 2. Apoi ne vom uita la Fapte 15 care, aşa cum am amintit, este textul paralel. În cele din urmă, ne vom întoarce în acest punct. Vreau să vedeţi cât de bine se potrivesc aceste două pasaje. Reţineţi, aceşti învăţători falşi (îi cunoaştem sub numele de iudei) erau, la o primă vedere, oameni cu influenţă din biserica din Ierusalim. Ei le spuseseră credincioşilor dintre Neamuri din bisericile Galatiei că, dacă nu se tăiau împrejur, dacă nu deveneau iudei, nu puteau fi urmaşi adevăraţi ai lui Cristos. Practic, făcuseră din circumcizie condiţia necesară a mântuirii. Şi Biserica începuse să accepte această viziune pentru că, dacă citiţi Vechiul Testament, veţi vedea că circumcizia era cerinţa lui Dumnezeu, absolut necesară, din vechiul legământ. În capitolul 1 Pavel declară această doctrină ca fiind o erezie total condamnabilă. Mi se pare interesant faptul că Pavel tratează această eroare cu atâta asprime. Privind în urmă, vedem de ce a procedat aşa - era extrem de periculoasă. Dar dacă privim acest episod în contextul nostru post-modernist şi încercăm să-l abordăm obiectiv (modul în care ar face-o un individ din secolul XXI, dacă acest lucru s-ar întâmpla acum), este uşor să privim la iudei şi să spunem: ,Stai puţin, Pavel. Nu fi atât de dur cu aceşti oameni. Ei fac parte din biserica din Ierusalim. Sunt fraţi. Ei pretind a-L iubi pe Cristos. Da, nu eşti de acord cu ei, dar totul se reduce la aspecte practice - aplicarea Legii. Nu fi atât de aspru cu ei.' Pavel nu a stat la discuţii. I-a blestemat. Cu alte cuvinte, i-a declarat ca fiind în afara părtăşiei creştine adevărate. A condamnat eroarea lor, numind-o necreştină.
În cele ce urmează, îşi ia timp pentru a-şi apăra apostolia. În capitolul 1, începând cu versetul 11, el spune că nu are doar autoritate apostolică (versetele 11 şi 12), dar nici statutul lui ca iudeu nu este pus la îndoială (versetele 13 şi 14), iar Dumnezeu Însuşi este Cel care l-a chemat pe Pavel la slujirea Evangheliei. Am discutat deja despre aceste lucruri, în parte, dar reţineţi: Pavel punctează câteva lucruri aici. Mai întâi menţionează faptul că Dumnezeu S-a ocupat de el independent de ceilalţi apostoli (versetul 17). Pavel susţine autoritatea apostoliei sale, spunând: ,Chemarea mea a venit direct de la Dumnezeu. Nu am fost făcut apostol de către ceilalţi apostoli. Cristos Însuşi a făcut din mine un apostol.' Astfel, el îşi susţine independenţa (versetul 17). Nu i-a consultat niciodată în legătură cu Evanghelia. El spune că nu şi-a extras nici mesajul, nici autoritatea de la ceilalţi apostoli. A primit această autoritate direct de la Dumnezeu. Dar, pe de altă parte, Pavel neagă c-ar fi altfel decât ceilalţi apostoli. Nu se separă de ei în ceea ce priveşte doctrina. El nu spune că slujeşte unui Cristos diferit. El nu spune că vesteşte un mesaj diferit. Din contră. El se aşază cu fermitate pe linia tradiţiei apostolice. Şi de fapt, spune că ceilalţi apostoli au recunoscut apostolia sa. Nu i-o atribuiau lui personal, dar i-au recunoscut legitimitatea. El slujea aceluiaşi Cristos şi ei ştiau acest lucru. Dacă ar fi venit altcineva şi ar fi susţinut acest gen de autoritate apostolică, apostolii, fără-ndoială, l-ar fi respins. Dar cunoaşterea superioară arătată de Pavel faţă de Evanghelie, cunoaşterea personală a Cristosului înviat - n-ar fi putut primi aşa ceva de la un om. Şi ceilalţi apostoli au cunoscut că aceasta era dovada veridicităţii apostoliei sale. Aceasta apără Pavel aici, în aceste versete care încheie capitolul 1 şi în cele care iniţiază capitolul 2.
Fapte 9 descrie prima vizită a lui Pavel la biserica din Ierusalim. La început, spune el, credincioşii se temeau de el. El spune că Barnaba l-a luat cu el şi l-a prezentat ucenicilor - adică, oamenilor din biserică, nu apostolilor. Barnaba a fost cel care l-a introdus în biserica din Ierusalim. Ştim că nu a fost vorba de apostoli pentru că aici, în Galateni capitolul 1 vesetele 18 şi 19, el spune că s-a suit la Ierusalim după trei ani (descrie prima lui vizită în Ierusalim) "să fac cunoştinţă cu Chifa şi am rămas la el cincisprezece zile. Dar n-am văzut pe niciunul altul dintre apostoli, decât pe Iacov, fratele Domnului." Aşadar, în prima sa vizită la Ierusalim, Pavel a stat doar două săptămâni. Singurul apostol cu care s-a întâlnit a fost Petru. Reţineţi, Iacov, fratele Domnului, nu era Iacov, unul dintre cei doisprezece. Iacov era fratele de trup, vitreg, al lui Isus. El a ajuns să fie lider în biserica din Ierusalim, dar nu era unul din cei doisprezece. Deci, Pavel spune că singurul cu care s-a întâlnit, dintre cei doisprezece, a fost Petru. Apoi, el şi-a început marea lucrare într-o regiune în care nu fusese vestită Evanghelia (versetul 21), în zona Siriei şi a Ciliciei. Dacă vă uitaţi pe hartă, Siria şi Cilicia se află exact la nord de Israel, la nord de ceea ce este Libanul astăzi, în partea cea mai sudică a Asiei Mici, exact unde se înconvoaie ţinutul către vest. Şi dacă vă uitaţi la harta lor, veţi vedea că oraşul principal din Cilicia este Tars. Ce semnifică acest lucru? Oraşul natal al lui Pavel. Deci, primul lucru pe care l-a făcut Pavel, ca proaspăt convertit, a fost să meargă acasă cu Evanghelia. A rămas aici timp de paisprezece zile. Cea mai mare parte a istoriei din acest loc nu a fost consemnată nicăieri în Scriptură, cu excepţia acestui pasaj. Dacă ar fi să punem laolaltă cronologia dată aici cu ceea ce descrie Luca în Fapte, vom descoperi că primii paisprezece ani de când s-a întors la Domnul, Pavel a avut un profil destul de modest - nu a vestit Evanghelia decât în zona sa natală. Dar oamenii au început să răspundă în număr mare la mesaj. Şi cuvântul a ajuns la urechile celor din bisericile din jurul Ierusalimului, unde Pavel vestise Evanghelia Neamurilor, în acele zone îndepărtate din Asia. Şi el spune, versetul 22, că era "încă necunoscut la faţă bisericilor lui Cristos care sunt în Iudea." (adică în şi în jurul Ierusalimului) "Ele auzeau doar spunându-se: "Cel ce ne prigonea odinioară..." (cu paisprezece ani în urmă; ţineţi minte că el a fost de faţă la omorârea cu pietre a lui Ştefan). Acest om care înainte ne persecuta "...acum propovăduieşte credinţa, pe care căuta s-o nimicească odinioară." Şi Pavel spune: "Şi slăveau pe Dumnezeu din pricina mea." Din acest punct a început să crească reputaţia lui Pavel. Într-o vreme era rău famat. Era cunoscut drept cel mai de temut om din întregul Imperiu Roman, în ceea ce priveşte Biserica. Dar acum cuvântul începe să se răspândească, pe măsură ce Pavel duce Evanghelia în aceste zone dincolo de Israel, iar bisericile din Ierusalim şi din jurul acestuia sunt uimite. Şi observaţi că Barnaba devine partenerul lui Pavel în slujire. Barnaba era lider în biserica din Ierusalim. El a fost cel care l-a introdus pe Pavel în biserica din Ierusalim. Dar acum el este atât de ataşat de Pavel încât devine partenerul şi colaboratorul său. După prima călătorie a lui Pavel la Ierusalim, Barnaba i se alătură în mod evident şi merge cu el înapoi în Siria şi Cilicia.
Acest fapt ne duce la Galateni 2, începând cu versetul 1. Aici, Pavel relatează despre o altă călătorie la Ierusalim. Pare a fi a doua sa călătorie după felul în care descrie lucrurile; dar cred că dacă comparaţi acest pasaj cu cronologia lui Luca din cartea Faptele apostolilor, este probabil cea de-a treia. "După paisprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit." Acest verset ar putea face referinţă la cea de-a doua călătorie la Ierusalim care este consemnată în Fapte capitolul 11, versetul 30; ni se dă o foarte scurtă descriere a ei. Luca spune că Pavel a mers cu Barnaba la Ierusalim cu scopul de a lăsa sfinţilor de acolo nişte bani, căci era foamete în acea zonă. Foametea fusese prezisă de Agab, profetul. La aceasta ar putea face referinţă Pavel când spune, în versetul 2, că "M-am suit, în urma unei descoperiri..."; a avut o proorocie. Ar putea fi aceasta. Dar eu cred că atât timpul cât şi circumstanţele acestei vizite se potrivesc mai bine dacă privim acest pasaj din Galateni 2 ca fiind descrierea vizitei lui Pavel la Ierusalim, în perioada în care a avut loc acea strângere laolaltă a Bisericii, aşa cum este arătat în Fapte 15. Fapte 15 şi Galateni 2 tratează exact aceeaşi problemă: erezia şi ameninţarea pe care le constituiau aceşti iudei. Prin urmare, cele două pasaje trebuie examinate împreună.
Aşadar, deschideţi la Fapte 15, vom arunca o privire împreună. Chiar dacă aceasta nu este vizita despre care vorbeşte Pavel în Galateni 2, ea aruncă o lumină asupra întregii situaţii create de iudei. Deci, este necesar să privim asupra ei. Acesta este fundalul istoric care a dus la prima întrunire a Bisericii. Prima locaţie este Antioh. Pavel şi Barnaba se află acolo. Fapte 15 versetul 1 spune următoarele: "Câţiva oameni veniţi din Iudea..." cu alte cuvinte, aceştia erau bărbaţi veniţi din zona Ierusalimului şi, posibil, chiar oficiali ai bisericii din Ierusalim. Pavel spune că aceşti bărbaţi i-au învăţat pe fraţi şi au spus: "Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi." "Pavel şi Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe şi păreri deosebite..." Aceasta este o exprimare tipică lui Luca, prin care vrea să spună că s-au opus cu îndârjire acestor bărbaţi. S-au luptat cu ei; se pare că au avut acel schimb viu de cuvinte în public. Ei "au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre ei să se suie la Ierusalim la apostoli şi presbiteri ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri." Prin urmare, au acest schimb de replici şi Pavel, chiar cu autoritatea sa apostolică, nu reuşeşte să-i convingă pe credincioşii galateni că el are dreptate şi că ceilalţi se înşală, aşa că ei au propus: ,De ce nu te duci tu la Ierusalim să te întâlneşti cu toţi apostolii şi să clarifici problema!' Aşadar, biserica din Ierusalim a hotărât să aibă un consiliu care să abordeze în mod expres aceste chestiuni doctrinare, ridicate de învăţătura iudeilor.
Învăţătura iudeilor nu a avut un caracter evident distrugător în biserica din Ierusalim, pentru că toţi credincioşii de acolo erau creştini, toţi erau circumcişi. Această învăţătură nu a cauzat o mare problemă acolo şi nici nu a dat naştere vreunui soi de ameninţare la adresa Evangheliei, pentru că, practic, acolo, în biserica din Ierusalim, nu erau persoane venite dintre Neamuri. În schimb, în rândul bisericilor din Galatia, a creat mari probleme. Prin urmare, a existat această diferenţă de opinii care a infiltrat chiar şi conducerea bisericii din Ierusalim, privind corectitudinea doctrinei iudeilor. În Ierusalim, mulţi păreau a fi de acord cu iudeii. Şi apostolii au procedat înţelept, invitând pe Pavel şi pe Barnaba să li se alăture şi să discute toate aspectele problemei.
Pavel spune că pe drum către Ierusalim, el şi Barnaba au mai vizitat şi alte grupuri de credincioşi. Şi oriunde se duceau, lucrul care îi uimea cel mai mult pe oameni era că Dumnezeu fusese atât de plin de îndurare încât să aducă şi Neamurile la credinţa în Cristos. Uitaţi-vă la versetul 3. Luca scrie: "După ce au fost petrecuţi de biserică până afară din cetate, şi-au urmat drumul prin Fenicia şi Samaria, istorisind întoarcerea Neamurilor la Dumnezeu; şi au făcut o mare bucurie tuturor fraţilor." Cele mai multe dintre aceste biserici, cei mai mulţi credincioşi, au putut să vadă că adevărata necesitate o reprezenta credinţa acestor bărbaţi, nu faptul că erau sau nu iudei. Aşadar, sunt sigur că Pavel a fost încurajat de fiecare dată când s-au oprit în câte o biserică, în călătoria de întoarcere la Ierusalim, să vadă cum creştinii de pretutindeni îi îmbrăţişau pe aceşti bărbaţi ca pe fraţi ai lor. Şi au ajuns în Ierusalim, cred eu, cu mari aşteptări. Dar iată ce spune versetul 4: "Când au ajuns la Ierusalim, au fost primiţi de Biserică, de apostoli şi de presbiteri, şi au istorisit tot ce făcuse Domnul prin ei."
Din versetul 5 aflăm că, în biserica din Ierusalim, controversa a izbucnit imediat. "Dar unii din partida Fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat..." Este un verset interesant şi, cred eu, unul important pentru a ne elucida originea acestor iudei. Ei fuseseră farisei. Erau farisei convertiţi la Cristos, dar ceea ce făceau nu era altceva decât că aduceau doctrina fariseică în Biserică - legalismul. Luca spune: "Atunci, unii din partida fariseilor care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise." Şi vorbeau despre toate celelalte aspecte ceremoniale ale Legii. Este interesant de văzut aici dinamicile personale la lucru. Reţineţi că toţi cei doisprezece erau pescari şi cu toţii erau oameni neinstruiţi, dincolo de faptul că petrecuseră trei ani cu Isus. Nu aveau concepte formaliste. Eu cred că ar fi fost cumva intimidaţi de aceşti farisei. Dar nu şi Pavel, pentru că Pavel fusese el însuşi cândva un fariseu, nu-i aşa? Din acest motiv, Pavel se afla într-o situaţie mai bună decât oricare altcineva, pentru a vedea lucrurile cu imparţialitate. Nu avem timp să aprofundăm întregul pasaj. Priviţi însă la ce transpare aici.
Apostolii şi presbiterii s-au adunat laolaltă ca să vadă ce este de făcut (versetul 6). S-a discutat îndelung (versetul 7). Apoi Petru s-a ridicat şi a început să le istorisească ce se întâmplase la convertirea lui Corneliu. Este interesant că acest episod a căpătat proporţii tot mai mari în mintea lui Petru: întoarcerea lui Corneliu, viziunea ce-o primise şi toate acestea. Petru ia apărarea lui Pavel într-un mod evident (versetele 10 şi 11). "Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus." Observaţi că Petru se concentrează asupra aspectului crucial - mântuirea prin harul lui Dumnezeu, nu printr-un ritual, nu printr-o ceremonie. Acest aspect se afla în pericol. Şi mai departe, versetul 12, Pavel şi Barnaba încep să vorbească: "au istorisit toate semnele şi minunile pe care le făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul Neamurilor." Şi apoi Iacov, fratele lui Cristos, se ridică şi face un rezumat al discuţiei, aduce un suport biblic pentru convertirea Neamurilor (versetele 14-19), iar apoi, în cele din urmă, rosteşte concluzia întrunirii (versetul 19). Apropo, este interesant aici faptul că Iacov este purtătorul de cuvânt şi nu Petru. Petru nu ocupă poziţia unui Papă. Iacov este purtătorul de cuvânt pentru biserică. Şi iată ce spune, versetul 19, "De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre Neamuri care se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge." Asta-i tot.
Observaţi că ei cer Neamurilor din biserica timpurie să se ferească de patru tipuri de pângăriri ceremoniale: lucruri cu privire la idoli, curvie, sugrumări şi sânge. Acestă cerinţă, prin natura ei, dă naştere unei alte probleme vizavi de Lege, pentru că ştim din cuvintele lui Pavel din Romani 14 versetul 14 că, în ceea ce priveşte mâncarea, nimic în sine nu este necurat, nici măcar sângele. Dar ei le cer Neamurilor din biserica timpurie să facă aceste lucruri pentru a nu-i supăra pe fraţii lor iudei, de dragul lor. Aceste restricţii privind mâncarea nu erau porunci în adevăratul lor sens. Înţelegeţi ceea ce urmărea consiliul prin cererea acestor patru chestiuni. Nu-i legau pe cei dintre Neamuri cu Legea. Din contră, dinadins au refuzat să facă acest lucru. Petru a explicat aceasta în multe cuvinte. Nu cereau decât ca Neamurile, în special în această biserică abia născută, să se abţină de la cele mai urâte modalităţi de pângărire ceremonială, şi asta din respect pentru fraţii lor iudei. Acestea nu aveau să fie pentru totdeauna legi de respectat. Cu o singură excepţie. Aceste reguli nu erau obligatorii, ci opţionale, având ca scop minimalizarea jignirii aduse iudeilor. Este acelaşi principiu (Fapte 15) pe care Pavel îl subliniază în Romani 14 şi 1Corinteni 10, când vorbeşte despre a nu întrista un frate mai slab.
Întrebarea care se ridică aici e: de ce este menţionată curvia printre aceste lucruri? Pentru că, la urma urmei, interzicerea curviei este un principiu moral şi nu ceremonial. Dar interzicerea curviei ar fi fost valabilă şi pentru Neamuri ca o necesitate morală, nu-i aşa? Atunci de ce este amintită aici? Iată de ce, după părerea mea: pentru că în primul secol religiile Neamurilor erau pline de practici imorale de închinare. Religia Neamurilor era prin definiţie imorală. Dacă aţi vizitat vreodată ruinele Corintului, de exemplu, încă se mai văd marile bordeluri în care prostituatele din templu obişnuiau să-şi vândă trupul într-un ritual religios. Curvia constituia un ritual sacru în multe dintre religiile Neamurilor. Era atât de infiltrată în închinarea pe care o aduceau Neamurile, încât, cred eu, consiliul de aici a inclus-o pe această listă cu lucruri care se cereau în mod clar să fie evitate, întrucât ideea pe care o aveau iudeii despre închinarea Neamurilor era în totalitate despre curvie. Aşadar, în mod explicit au inclus în lista lucrurilor interzise şi curvia, şi apropo, această listă ne arată cât de respingătoare era pentru iudei ideea de a mânca sânge. Pur şi simplu au pus-o pe acelaşi loc cu prostituţia ca şi ritual. Dar toate acestea merg mult mai adânc decât am crede.
Nu vă lăsaţi prinşi prea tare de aceste excepţii încât să pierdeţi adevărata semnificaţie a deciziei consiliului. Acesta a fost rezultatul conştient şi deliberat de respingere a doctrinei iudeilor. Celor dintre Neamuri nu li s-a cerut să fie circumcişi. Şi cerinţele ce ţin de ritualurile Legii ca întreg nu au rămas cerinţe pentru creştin. Aceasta a fost decizia consiliului. Aceasta a fost o afirmare monumentală a apostolului Pavel şi a slujirii sale între Neamuri. A fost de asemenea şi un suport extraordinar pentru doctrina justificării numai prin credinţă. Această întrunire, această primă întrunire a Bisericii, a avut ca scop prezervarea Evagheliei de eroarea iudaică.
Deschideţi la Galateni 2. Vreau să concluzionez folosind Galateni 2. Am examinat împreună argumentul raţional biblic intentat de legalişti. Am privit la înălţarea legalismului în Biserica de la început. Să examinăm acum modul în care apostolul Pavel a dovedit netemeinicia doctrinei legaliştilor, aici în Galateni. Galateni 2, versetele 3 la 10. Eu cred că ceea ce descrie Pavel aici este finalul întrunirii din Ierusalim. El îl adusese pe Tit, un frate necircumcis, bineînţeles ca probă-martor. Şi Pavel menţionează aici faptul că Tit nu a fost forţat să se taie împrejur. Liderii bisericii din Ierusalim au refuzat categoric să facă din Tit miezul problemei. Şi versetul 9 ne spune că biserica din Ierusalim a fost cea care îi trimiseseră de la început pe Pavel şi Barnaba la Neamuri. Petru, Iacov, ceilalţi din biserica din Ierusalim au fost de acord să îşi continue lucrarea printre evrei. Acest lucru ar fi trebuit să finalizeze conflictul cu iudeii. Dar nu s-a întâmplat aşa. Pericolul încă pândea. Învăţătura falsă era încă prezentă. Gândiţi-vă la aceasta. Petru şi Iacov au continuat să slujească în biserica din Ierusalim care era în cea mai mare parte, dacă nu chiar în totalitate, compusă din iudei. Petru şi Iacov ar fi avut foarte puţin contact cu creştinii dintre Neamuri. Fără-ndoială, ei au continuat această practică, de a mânca mâncare kosher. Nimic greşit în asta. Doar că nu era obligatoriu. Iar biserica din Ierusalim ar fi rămas sigur cu o mireasmă puternic iudaică. Ei uitaseră de ameninţarea care o reprezenta doctrina iudaică. Aşa cum am spus, ameninţarea nu era directă în comunitatea lor. Dar, luând în calcul tot ceea ce spune Scriptura despre acest episod, este clar că iudeii continuau să înveţe falsa lor doctrină. Şi au continuat, aparent, să se închine, nestingheriţi, printre creştinii din Ierusalim. Aşa funcţionează adesea erezia.
Pavel descrie un eveniment incredibil care a avut loc la ceva timp după această întrunire din Ierusalim. Este vorba de conflictul dintre Petru şi Pavel cu privire la subiectul care se credea că a fost rezolvat la întrunirea din Ierusalim. Păstraţi aceasta în minte, pentru că mulţi oameni ajung confuzi din această cauză. Petru nu a negat adevărul. El nu a renunţat la Evanghelie. Nu a sfidat decizia consiliului. Însă, comportamentul său public dovedea că situaţia nu era clară. El a făcut compromis pentru că avea părtăşie cu învăţători falşi şi acest lucru a dus la ruperea părtăşiei cu credincioşii dintre Neamuri. Şi datorită comportamentului lui Petru, Pavel ne spune că şi alţi credincioşi iudei, inclusiv Barnaba, au fost împinşi spre acelaşi compromis. La suprafaţă, pare a fi o problemă ce ţine doar de aspecte practice, nu de aspecte doctrinale. Şi totuşi, îl vedem pe Pavel atacând-o în cel mai violent mod posibil. Versetul 11 ne spune că, atunci când Pavel a observat acelaşi mod de comportament la Petru, l-a mustrat în faţă, pentru că era de condamnat. El nu îşi alege cuvintele pentru a le da o notă de blândeţe. Este uimitor. Pavel a văzut că nici Petru, nici Barnaba, nici vreun alt credincios evreu nu părea să vadă această ipocrizie, ei nu păreau să vadă că ceremonialele Vechiului Testament umbreau adevărul Evangheliei. Nu era o problemă măruntă. Nu era doar un aspect practic. Era o problemă doctrinală. Versetul 14: "am spus lui Chifa în faţa tuturor: "Dacă tu, ca şi iudeu, trăieşti ca Neamurile şi nu ca iudeii, cum sileşti pe Neamuri să trăiască în felul iudeilor?"" Punctul cheie era justificarea prin credinţă. Observaţi versetul 16: "...fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Cristos Isus ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii."
Acesta este cel mai important lucru. Aceasta a fost toată problema lui Pavel vizavi de ramura legalistă a iudeilor. Ceea ce le reproşa el era faptul că învăţătura lor anula doctrina justificării prin credinţă. Dacă o persoană trebuia tăiată împrejur pentru a deveni creştină, atunci ritualul era o condiţie esenţială pentru justificare, iar justificarea nu era doar prin credinţă. Pavel a fost singurul care a văzut acest lucru în mod clar. Şi avea dreptate. În Romani capitolul 4, acolo unde Pavel apără doctrina justificării prin credinţă, el arată faptul că şi Avraam a fost socotit drept înainte să se taie împrejur. Aşadar, spune Pavel, circumcizia nu poate fi o condiţie pentru mântuire. Nu a fost aşa nici în Vechiul Testament. Şi nu doar atât, toate aspectele ceremoniale ale Legii sunt împlinite în Cristos. Deci, a le face astăzi valide pentru creştini, înseamnă a-L anula pe Cristos. În Ioan 5 versetul 46, Isus a spus: "Moise a scris despre Mine." Adevărul este că au fost multe elemente în Legea lui Moise care L-au prefigurat pe Cristos. Legile L-au prevestit pe Cristos, şi ceremoniile, de asemenea. Sunt ca nişte imagini profetice ale Lui. Chiar mobila din Cort avea o semnificaţie care arăta înspre Cristos. Iar acum Îl avem pe Cristos Însuşi care este Substanţa - pe El s-au bazat acele rânduieli simbolice. El le-a împlinit. Şi Coloseni 2:17 spune că legile acelea au fost umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos. Dacă avem substanţa, nu mai este nevoie să ne întoarcem la umbre. Aceşti iudei voiau să aşeze creştinii noului legământ sub cerinţele vechiului legământ. Înţelegeţi acest lucru. Toate legile privitoare la circumcizie, la jertfirea animalelor şi celelalte aspecte ceremoniale nu au fost anulate, tehnic vorbind, din contră, au fost împlinite. Ele nu trec; în Cristos, noi pătrundem semnificaţia lor deplină. Şi acele aspecte ale Legii, care sunt împlinite în Cristos, tehnic vorbind, nu au fost abrogate, ci, tocmai, au fost realizate. Este o diferenţă esenţială.
Prin urmare, acest principiu, potrivit căruia legea ceremonială nu se aplică, nu anulează promisiunea lui Isus care a spus că nicio iotă sau o frântură de slovă din lege nu va trece până ce nu se vor împlini toate acestea. Faptul că nu mai suntem obligaţi să aducem zilnic jertfe nu înseamnă că legile acelea au fost date uitării. Nu au fost anulate, ci, mai degrabă, aceste legi cereau satisfacţie deplină odată pentru totdeauna, împlinire în Cristos. Acest fapt este în total acord cu promisiunea lui Isus conform căreia nicio iotă sau o frântură de slovă din lege nu va trece până nu se vor întâmpla toate acestea. Potrivit cu Romani 10 versetul 4, Cristos este sfârşitul (sau ţinta) Legii pentru dreptate, pentru oricine care crede. El ne atribuie meritul deplin al ascultării Sale desăvârşite faţă de Lege. El a împlinit totul pentru noi. Din acest motiv, aspectele ceremoniale ale Legii nu mai sunt valabile.
Sunt valabile pentru tine şi pentru mine aspectele morale ale Legii lui Moise? Absolut. Cerinţele morale ale acestei Legi se desprind din caracterul lui Dumnezeu. Ele nu se schimbă. Ele nu pot fi minimalizate. Ele nu pot fi anulate. Dar şi ele au fost împlinite în mod desăvârşit pentru noi de către Cristos. Noi primim meritele ascultării Sale. Dar legile rămân în vigoare ca standarde ale comportamentului sfânt. Curvia, furtul, idolatria (toate aceste lucruri) sunt la fel de nepermise creştinilor aflaţi în Cristos cât au fost şi pentru iudeii aflaţi sub Legea lui Moise. Nu pierdeţi din vedere acest lucru. Nu lăsaţi ca eroarea iudeilor să vă ascundă acest lucru. Pavel spune că nu mai suntem sub lege, ci sub har. Asta înseamnă că nu mai suntem sub pedeapsa Legii. Nu mai putem fi condamnaţi de Lege. Nu mai suntem obligaţi să continuăm respectarea aspectelor ceremoniale ale Legii. Acum suntem sub har, liberi pentru a împlini aspectele morale ale Legii. Aceasta arată mesajul Evangheliei. Tot ceea ce Legea cerea pentru îndreptăţirea noastră a fost îndeplinit în mod desăvârşit pentru noi de către Cristos. Nu mai există ceremonii sau ritualuri pe care să le îndeplinim pentru a fi consideraţi drepţi înaintea lui Dumnezeu. Cristos a făcut deja tot ceea ce Legea cerea ca noi să facem, a făcut totul pentru noi. De aceea, doctrina justificării şi, îndeosebi, principiul atribuirii meritelor lui Cristos sunt atât de importante. Acesta este mesajul Evangheliei. Aşa cum spune Romani 4, versetele 5 şi 6 "pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire...pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit." Aceasta este Evanghelia, cuprinsă într-o singură afirmaţie. Iată ce tindea să ascundă legalismul iudeilor. Din acest motiv, apostolul Pavel a fost gata să lupte împotriva acestei erezii cu fiecare strop de energie pe care-l avea.
Să ne rugăm.
Doamne, dă-ne, aşa cum i-ai dat şi apostolului Pavel, o inimă plină de râvnă pentru adevărul Evangheliei. Ajută-ne să apărăm acest adevăr cu vieţile noastre şi cu buzele noastre şi să nu facem niciodată compromis în ceea ce priveşte acest adevăr. Dă-ne duhul apostolului Pavel şi o înţelegere clară a acestor lucruri pentru ca să ştim când să luăm atitudine. Şi fie ca vieţile noastre să slujească de mărturie adevărului Evangheliei. Fie ca noi să reflectăm caracterul lui Cristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.
Tradus de Estera Sandau