Isus: Dumnezeul-Om
de R.C. Sproul
Astăzi vom continua expoziţiunea documentului pregătit de către comitetul principalilor evanghelici cu o chemare la unitate în Evanghelie. Şi o parte din acest document este o listă de optsprezece afirmaţii şi negaţii privitoare la conţinutul Evangheliei biblice. Până în acest moment am tratat primele cinci afirmaţii şi negaţii. Acum vom trece la cea de-a şasea.
Afirmăm că credinţa în Isus Cristos ca divinul Cuvânt (Logos) sau a doua Persoană a Trinităţii, co-eternă şi co-esenţială cu Tatăl şi Duhul Sfânt, este fundamentală pentru credinţa în Evanghelie.
Negăm faptul că o perspectivă asupra lui Isus Cristos care reduce sau respinge dumnezeirea Sa deplină reprezintă crezul Evangheliei şi că aceasta va avea ca efect mântuirea.
Evident, ce se are în vedere aici, în această afirmaţie, este importanţa centrală a dumnezeirii lui Cristos ca fiind un punct esenţial în Evanghelia Noului Testament. După cum am mai spus înainte, conţinutul Evangheliei, aşa cum îl găsim în Noul Testament, îşi concentrează atenţia îndeosebi asupra Persoanei şi lucrării lui Isus Cristos. Deşi putem face distincţie între Persoana lui Cristos şi lucrarea Lui, înţelegem că nu le putem sapara, pentru că este chiar semnificaţia Persoanei Sale ceea ce face ca lucrarea Lui să fie validă şi eficientă. Şi de asemenea, în şi prin lucrarea Sa noi câştigăm o înţelegere mai adâncă a cine este El. Deci, există o legătură strânsă între cine este El şi ceea ce face El, ce realizează El pentru noi.
Acum, observăm că primul lucru care este afirmat despre Isus este că El e Cuvântul divin. Aceasta este o referire explicită la Evanghelia după Ioan, capitolul întâi, în care Cristos este identificat cu Logosul sau „Cuvântul” veşnic. Şi Ioan spune: „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.” Şi mai târziu în prolog citim: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi.”
Deci aceasta este o referire la ceea ce noi numim „Cristologia Logosului.” Şi ideea „Cuvântului divin” sau a „Logosului veşnic”, despre care vorbeşte Ioan în Evanghelia lui, a dominat teologia creştină în primele trei secole ale istoriei bisericii. Şi, bineînţeles, au existat motive cruciale pentru aceasta. Probabil că nici nu există un alt loc în Noul Testament unde dumnezeirea lui Cristos este afirmată mai clar decât în cuvintele lui Ioan din capitolul întâi al Evangheliei sale. Şi în al doilea rând, cei ce erau orientaţi spre filozofie, în biserica primară, şi erau familiari cu tradiţiile filosofiei greceşti înţelegeau semnificaţia importantă a acestui termen – „Logos” – în filozofia greacă clasică, fiind principiul coerenţei transcedente (în afara limitelor înţelegerii umane) şi a ordinii care aduce totul împreună într-un cosmos unit, aşa cum înţelegem noi lumea. Bineînţeles, pentru greci, „Logosul” era mai mult un principiu abstract şi cu siguranţă nu era privit ca o persoană. Şi nu vreau să sugerez nicio clipă că Ioan a împrumutat pur şi simplu acest termen din cultura filozofică greacă şi l-a lăsat neschimbat. El a folosit termenul, care era într-adevăr încărcat de semnificaţii filozofice, dar, în proces, a revărsat în el conceptul ebraic al Dumnezeului personal.
Dar în orice caz, aici este afirmată veşnicia lui Cristos care respinge orice încercare de a-L reduce pe Isus la o simplă creaţie. Faptul că aceasta se are în vedere este confirmat mai departe de către afirmaţiile însoţitoare: că Isus Cristos este descris în această afirmaţie ca fiind co-etern şi având aceeaşi esenţă cu a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Acum, aceasta defineşte, pe scurt, doctrina Trinităţii. Şi ne întoarcem privirile înapoi la marile concilii ecumenice din primele secole, în special la Conciliul de la Niceea şi la Conciliul din Calcedon. Şi cu anumite referinţe la Conciliul de la Niceea, care ne-a dat Crezul niceean, a fost invocat din pricina crizei cu care se confrunta biserica la începutul secolului al patrulea, şi anume erezia unui om pe nume Arius, care, împreună cu colaboratorii săi, a negat Trinitatea şi divinitatea lui Cristos spunând că Isus Cristos a fost prima creaţie a lui Dumnezeu şi că Isus Cristos (sau Logosul) a creat apoi lumea. Dar deşi El era creatorul lumii, Logosul a fost, El Însuşi, o creaţie – deci a avut un început în timp. Şi fiind o creaţie, era cu siguranţă mai prejos de Dumnezeu. Arius afirma că acest Logos era ca Dumnezeu în unele privinţe şi folosea un termen teologic foarte important în acele timpuri – homoi usias. Termenul „homoi” înseamnă simplu „asemenea” şi cuvântul „usias” este forma principală a verbului grecesc „a fi” şi poate fi tradus „fiinţă”, sau „substanţă”, sau „esenţă.” Şi astfel Arius era de acord că Logosul era asemănător Tatălui în fiinţa Sa, în esenţa Sa dar El nu era din aceeaşi esenţă cu Tatăl. Adică, El nu participa în fiinţa divină. El nu era Dumnezeu. Acum, bineînţeles, grupurile ortodoxe ale bisericii şi cei ce rămâneau fideli Trinităţii condamnau arianismul şi insistau asupra folosirii termenului homo usias. Şi „homo usias” înseamnă „aceeaşi esenţă” sau „aceeaşi substanţă.” Şi prin urmare, formula trinitariană a antichităţii, cea care de atunci a constituit punctul de vedere ortodox asupra Trinităţii, este că cele trei Persoane ale Dumnezeirii sunt una în esenţă, deşi sunt trei în Persoană.
Şi astfel, când afirmaţia vorbeşte despre Cuvântul divin ca fiind co-etern şi co-esenţial cu Tatăl şi Duhul Sfânt, aceasta se are în vedere. Şi ideea este că mărturisirea divinităţii depline a lui Isus Cristos este fundamentală şi esenţială pentru credinţa Evangheliei. Nimeni nu poate privi la Cristos ca Salvator şi în acelaşi timp să nege persoana şi divinitatea Sa, aşa cum făceau arienii, negare ce a persistat, la rândul ei, prin religia mormonă şi cea iehovistă, care Îl plasează pe Isus într-un punct central al exaltării şi preocupării religiei lor, dar, în acelaşi timp, urmând poziţia ariană, neagă veşnicia şi co-esenţa Sa cu Tatăl.
Mormonii, de exemplu, sunt de acord cu aşa-zisa idee a preexistenţei lui Cristos. În principal, ei admit că El a existat înainte de începutul lumii dar neagă faptul că El este din veşnicie. Aici, vedem punctul de contact cu arianismul. Ei susţin că Dumnezeu L-a creat mai întâi pe Cristos şi apoi Cristos a creat lumea. Astfel că Isus Cristos preexistă, există dinaintea lumii, dar El nu a fost dintotdeauna. El rămâne o creaţie, cea mai înălţată Creatură. Ei bine, vedeţi, aceasta a creat o problemă, nu numai pentru teologia bisericii, dar şi pentru închinarea bisericii. Deoarece creştinismul a crescut din iudaismul istoric, Noul Testament nu respinge Vechiul Testament. Şi Vechiul Testament interzicea clar închinarea la orice creatură. Închinarea la creaţie este însăşi esenţa idolatriei, indiferent cât de exaltată ar fi acea creatură. Şi acesta este unul din motivele pentru care Noul Testament (cum ar fi cartea Coloseni şi cartea Evrei) se străduieşte atât de mult să contracareze ideea că Isus era ca un înger suprem. Ideea pe care o subliniază este că fiinţa Sa este deasupra fiinţelor angelice, şi, într-adevăr, împărtăşeşte divinitatea cu Tatăl.
A doua afirmaţie la care vom privi astăzi este afirmaţia a şaptea.
Afirmăm că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat. Născut din fecioară şi descendent al lui David, El a avut o natură umană reală, a fost supus legii lui Dumnezeu şi a fost ca noi în toate privinţele, cu excepţia păcatului. Afirmăm că credinţa în adevărata umanitate a lui Cristos este esenţială pentru credinţa în Evanghelie.
Negăm faptul că cel ce respinge umanitatea lui Cristos, întruparea Sa şi lipsa Lui de păcat sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit.
Ceea ce este esenţial pentru Evanghelia biblică este nu numai afirmarea clară a divinităţii lui Cristos, dar şi afirmarea clară a umanităţii lui Cristos. Dacă ne întoarcem la secolul al cincilea, după Conciliul de la Niceea din secolul al patrulea, şi mergem la Conciliul din Calcedon, ne amintim că acolo biserica a mărturisit pentru prima oară că Isus Cristos era vera Homo, vera Deus – în adevăr Om şi în adevăr Dumnezeu, având două naturi distincte una de cealaltă: o natură umană şi o natură divină. Şi după cum este de o importanţă vitală să afirmăm natura divină a lui Cristos (aşa cum biserica a avut grijă să proclame în secolul al patrulea), tot de o importanţă vitală este să proclamăm umanitatea lui Cristos. Pentru că în umanitatea Sa Cristos devine „noul Adam”, care devine reprezentantul nostru uman supunându-Se legii şi trăind o viaţă de neprihănire perfectă, oferindu-Se pe El Însuşi ca jertfă pe cruce pentru răscumpărarea păcatelor noastre. Un factor crucial în lucrarea Sa de răscumpărare este obţinerea, în umanitatea Sa, a unei vieţi perfecte, lipsite cu desăvârşire de păcat. Pentru ca El să se califice ca Mântuitor al nostru, Isus Însuşi a trebuit să fie fără păcat. Isus Însuşi a trebuit să trăiască o viaţă de supunere desăvârşită. Pentru că, dacă El ar fi păcătuit, nu S-ar fi putut califica pentru a face ispăşire pentru El Însuşi, cu atât mai puţin pentru noi şi păcatele noastre. Ideea perfecţiunii Sale umane este legată de întregul concept biblic al răscumpărării noastre.
Se afirmă aici că Isus Cristos este Dumnezeu întrupat, din nou, referindu-ne la Ioan, capitolul întâi, unde: „Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi.” Şi El este Emanuel – „Dumnezeu cu noi.” El este descendentul lui David, născut din fecioară. O aluzie la proclamarea biblică despre modul miraculos în care a venit Cristos în lume era prin concepţia Sa în pântecele unei fecioare. El era, în ceea ce priveşte natura Sa umană, parte din linia genealogică a lui David. Noul Testament atrage atenţia la semnificaţia faptului că Isus era fiul lui David, şi, totuşi, în acelaşi timp, Domnul lui David. Ne amintim Psalmul 110: „Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea...” Şi Acesta, care a venit din seminţia lui David, era, în acelaşi timp, Domnul lui David. El este numit „Fiul mai mare al lui David” în terminologia biblică. Faptul că El era un descendent al lui David este văzut de asemenea şi în Noul Testament ca un lucru crucial pentru împlinirea de către Cristos a profeţiilor mesianice ale Vechiului Testament, pentru că Mesia trebuia să îndeplinească, printre altele, condiţia unui rege, la fel ca şi în cazul lui David, şi anume să fie din tribul lui Iuda. Împărăţia fusese promisă seminţiei lui Iuda chiar din vremea binecuvântării patriarhale pe care Iacov o dăduse fiilor săi. Şi Noul Testament, din nou, notează atent că în ceea ce priveşte obârşia Sa omenească Isus aparţinea seminţiei lui Iuda şi era, în consecinţă, calificat să fie „Leul” din seminţia lui Iuda, Regele regilor şi Domnul domnilor, în împlinirea profeţiilor Vechiului Testament referitoare la Mesia.
Negăm că cel care neagă umanitatea lui Cristos, întruparea Lui sau lipsa Lui de păcat, sau care susţine că aceste adevăruri nu sunt esenţiale pentru Evanghelie va fi mântuit. Aceasta este o negare foarte puternică. Ea aşază întreaga chestiune a mântuirii cuiva în cumpăna afirmaţiei umanităţii lui Cristos. Şi, evident, ceea ce au avut în vedere cei ce au întocmit acest document era una dintre cele mai timpurii erezii cu care a trebuit să se confrunte biserica – docetismul – erezie abordată chiar şi în Noul Testament. Şi docetiştii, care erau influenţaţi de filozofia greacă şi de concepţii negative asupra lucrurilor fizice, negau faptul că Isus a avut un trup omenesc real. Ei credeau că era de neconceput ca Deitatea să se poată uni vreodată cu carnea omenească, pentru că, ceea ce este fizic este implicit imperfect. Şi astfel, adevărata piedică pentru greci nu era învierea pe cât era încarnarea. Şi Ioan, în epistolele sale, adoptă o poziţie atât de fermă încât atunci când tratează toată problema duhului anticristului leagă acest duh al anticristului de negarea faptului că Isus a venit în trup. Şi aceasta însemna pentru Ioan şi pentru scriitorii Noului Testament că oricine nega adevărata încarnare a lui Dumnezeu şi adevărata umanitate a lui Isus era din anticrist. Din moment ce Noul Testament subliniază atât de mult realitatea naturii umane a lui Isus, la fel şi cei ce au constituit acest document mărturisesc ceea ce este comun istoriei creştine şi creştinătăţii ortodoxe clasice în afirmaţia sa despre divinitatea şi umanitatea lui Cristos. Ne amintim că în articolul cinci ni s-a spus că Isus Cristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Şi aceasta este pentru că El, singur, este Cel ce poartă două naturi: o natură divină şi o natură umană.
Tradus de Cristian Coţovan