Sfinţirea motivată de Evanghelie
de Jerry Bridges
La începutul vieţii mele de creştin am auzit pe cineva spunând: "Biblia nu v-a fost dată ca să vă sporească cunoştinţele, ci ca să vă călăuzească purtarea." Mai târziu mi-am dat seama că această afirmaţie este în cel mai bun caz simplistă iar în cel mai rău caz este falsă. Biblia e mult mai mult decât o carte de reguli ce trebuie urmate. Este înainte de toate mesajul harului mântuitor al lui Dumnezeu prin Isus Hristos, tot ce există în Scriptură înainte de cruce indică spre lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu, iar tot ce urmează după cruce - inclusiv sfinţirea noastră - fiind rezultatul acestei lucrări.
Cu toate acestea, există o măsură de adevăr în această afirmaţie, şi Duhul Sfânt a folosit-o ca să mă ajute să înţeleg că Biblia nu trebuie citită doar pentru a acumula cunoştinţe. Trebuie, într-adevăr, să fie ascultată şi aplicată în mod practic în vieţile noastre de zi cu zi. Aşa cum spune Iacov, "Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri" (Iacov 1:22).
Cu această nouă înţelegere, m-am rugat ca Dumnezeu să folosească Biblia pentru a-mi călăuzi comportamentul. Apoi am început să caut cu sârguinţă să o aplic. Nu am auzit niciodată până atunci expresia "urmărirea sfinţeniei", dar aceasta a devenit principalul meu scop în viaţă. Din păcate, am făcut două greşeli. Mai întâi, am presupus că Biblia era un fel de carte de reguli pe care tot ce trebuia să fac era să le învăţ şi apoi să le pun în practică. Nu ştiam că era necesar să depind de Duhul Sfânt pentru călăuzirea şi puterea Sa.
Mai rău, am presupus că acceptarea mea înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântarea Lui în viaţa mea depind de cât de bine respectam acele reguli. Ştiam că sunt mântuit prin har, prin credinţa în Hristos, nu prin fapte. Aveam siguranţa mântuirii mele şi mă aşteptam să merg în cer după moarte. Dar în viaţa mea de zi cu zi credeam că binecuvântarea lui Dumnezeu depinde de practicarea anumitor discipline spirituale, cum ar fi timpul zilnic de părtăşie cu Dumnezeu sau lipsa păcatelor făcute intenţionat. Nu m-am gândit prea mult la aceste lucruri, dar fără să-mi dau seama le presupuneam adevărate, din cauza culturii creştine în care trăiam. De aceea, ele mi-au determinat atitudinea faţă de viaţa creştină.
Ucenicia bazată pe performanţă
Povestea mea nu e una neobişnuită. De regulă, creştinii evanghelici de azi cred că Evanghelia e doar pentru cei necredincioşi. Odată ce am intrat pe uşa Împărăţiei, avem nevoie de Evanghelie doar pentru a o împărtăşi cu cei ce sunt încă afară. Mesajul pe care trebuie să îl auzim acum, ca şi credincioşi, este cel al uceniciei. Trebuie să învăţăm cum să trăim viaţa creştină şi să fim provocaţi să împlinim ce învăţăm. Aşa am crezut şi am practicat pentru o vreme în viaţa şi slujirea mea creştină. Cei mai mulţi creştini păreau să creadă la fel ca mine.
Aşa cum o înţeleg eu, comunitatea creştină din ziua de azi se bazează în mare măsură pe o cultură a performanţei. Şi cu cât suntem mai devotaţi să-L urmăm pe Isus, cu atât suntem mai adânc impregnaţi cu acest mod de gândire. Credem că putem câştiga binecuvântarea lui Dumnezeu sau o putem pierde în funcţie de felul în care trăim viaţa creştină.
Cei mai mulţi creştini au un standard de performanţă acceptabilă după care măsoară acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu. Pentru mulţi, acest standard se rezumă la participarea regulată la serviciile bisericii şi la evitarea păcatelor majore. Astfel de creştini sunt adesea caracterizaţi de o anumită măsură de auto-neprihănire. Vedeţi, ei nu cedează în faţa păcatelor mari pe care le vedem peste tot în jurul nostru. Astfel de creştini nu cred că mai au nevoie de Evanghelie. Ei spun că Evanghelia e doar pentru cei păcătoşi.
Pentru creştinii devotaţi, standardul e mult mai înalt. El include practicarea regulată a disciplinelor spirituale, ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi implicarea într-o slujire creştină. Şi aici, dacă ne concentrăm asupra comportamentului exterior, mulţi stau destul de bine. Dar aceşti creştini sunt chiar mai vulnerabili la auto-neprihănire, pentru că ei privesc cu superioritate nu numai la societatea păcătoasă din jurul lor dar chiar şi la alţi credincioşi, care nu sunt la fel de devotaţi ca ei. Nici aceşti creştini nu au nevoie de Evanghelie. Pentru ei, creşterea creştină înseamnă mai multă disciplină şi un devotament mai mare.
Apoi există un al treilea grup. Standardul pentru acest grup înseamnă mai mult decât o performanţă exterioară a disciplinei, ascultării şi slujirii. Aceşti creştini recunosc în plus nevoia de a rezolva problema păcatelor inimii, cum ar fi spiritul critic, mândria, egoismul, invidia, resentimentele şi îngrijorările. Ei îşi văd lipsa de consecvenţă în păstrarea unui timp de părtăşie singuri cu Dumnezeu, lipsa mărturisirii cu orice ocazie şi eşecurile lor frecvente în rezolvarea problemei păcatelor inimii. Acest grup de creştini e mult mai predispus la un sentiment de vinovăţie pentru că membrii grupului nu şi-au atins propriile aşteptări. Şi fiindcă ei cred că acceptarea lor înaintea lui Dumnezeu depinde de propria performanţă, bucuria nu prea e prezentă în viaţa lor creştină. Pentru ei, viaţa e o bandă rulantă pe care ei rămân din ce în ce mai în urmă. Acest grup are nevoie de Evanghelie, dar membrii lui nu-şi dau seama că Evanghelia e pentru ei. Ştiu asta, pentru că şi eu am făcut parte din acest grup.
Evanghelia e pentru credincioşi
Treptat, de-a lungul timpului şi dintr-un adânc sentiment al nevoii, am ajuns să-mi dau seama că Evanghelia e şi pentru cei credincioşi. Când în sfârşit am fost conştient de acest lucru, în fiecare dimineaţă deschideam Scriptura la versete ca cel din Isaia 53:6, "Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor", apoi spuneam: "Doamne, m-am rătăcit. Mi-am văzut de drumul meu, dar Tu ai aruncat tot păcatul meu asupra lui Hristos şi din acest motiv mă apropii de Tine şi mă simt acceptat înaintea Ta."
Am ajuns să înţeleg că afirmaţia lui Pavel din Galateni 2:20, "Viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine" a fost făcută în contextul îndreptăţirii (vezi versetele 15-21). Cu toate acestea, Pavel vorbea la timpul prezent: "viaţa pe care o trăiesc acum..." Din cauza contextului, mi-am dat seama că Pavel nu vorbea despre sfinţire, ci despre îndreptăţirea lui. Pentru Pavel, deci, îndreptăţirea (a fi declarat neprihănit de către Dumnezeu pe baza neprihănirii lui Hristos) nu era doar o experienţă din trecut ci şi o realitate în prezent.
Pavel a trăit fiecare zi prin credinţa în sângele vărsat şi în neprihănirea lui Hristos. În fiecare zi el a privit doar la Hristos pentru acceptarea înaintea Tatălui. A crezut, la fel ca Petru (vezi 1 Petru 2:4-5), că şi cele mai bune fapte ale noastre - jertfele noastre spirituale - sunt acceptabile înaintea lui Dumnezeu doar prin Isus Hristos. Poate că nimeni, în afară de Isus, nu a fost un ucenic mai devotat, atât în viaţă cât şi în slujire, decât a fost Apostolul Pavel. Şi totuşi, el nu a privit la propria performanţă ci la "performanţa" lui Hristos ca singura bază a acceptării sale înaintea lui Dumnezeu.
Am învăţat deci că creştinii trebuie să audă Evanghelia pe tot parcursul vieţii lor, pentru că Evanghelia e cea care continuă să ne reamintească faptul că acceptarea noastră zilnică înaintea Tatălui nu se bazează pe ceea ce noi facem pentru Dumnezeu, ci pe ce a făcut Hristos pentru noi prin viaţa Lui fără de păcat şi prin moartea Lui în care a purtat păcatul nostru. Am început să înţeleg că stăm astăzi înaintea lui Dumnezeu la fel de neprihăniţi cum am putea deveni vreodată, chiar şi în ceruri, pentru că El ne-a îmbrăcat cu neprihănirea Fiului Său. De aceea, nu trebuie să obţin o anumită performanţă ca să fiu acceptat de Dumnezeu. Acum sunt liber să Îl ascult şi să Îi slujesc pentru că sunt deja acceptat în Hristos (vezi Romani 8:1). Ceea ce mă motivează acum nu este vina, ci recunoştinţa.
Cu toate acestea, chiar şi atunci când înţelegem că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe lucrarea lui Hristos, avem tendinţa naturală să revenim la modul de gândire bazat pe performanţă. Ca urmare a acestui lucru, trebuie ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Ca să folosesc o expresie a regretatului Jack Miller, trebuie "să ne predicăm nouă înşine Evanghelia, în fiecare zi." Pentru mine, asta înseamnă să mă întorc neîncetat la versete ca Isaia 53:6, Galateni 2:20, şi Romani 8:1. Înseamnă să repet frecvent cuvintele unui vechi imn, "Nădejdea mea se bazează doar pe sângele şi neprihănirea lui Isus."
Nu o "credinţă uşoară"
Dar această idee că acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos, nu pe performanţa noastră, nu duce oare la un fel de "credinţă uşoară"? În forma ei cea mai simplă, e ca şi cum am spune: "Pentru că L-am rugat pe Hristos să fie Mântuitorul meu, acum sunt în drum spre cer, indiferent cum trăiesc. Nu contează dacă îmi continui stilul de viaţă păcătos. Dumnezeu mă iubeşte şi mă va accepta oricum."
Gândind într-un mod asemănător, prin afirmaţia că acceptarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu se bazează doar pe lucrarea lui Hristos pot înţelege că de fapt nu contează cum trăiesc în prezent. Dacă Isus a făcut deja în locul meu tot ce trebuia făcut, de ce să mai trec atunci prin tot efortul şi suferinţa rezolvării problemei păcatului în viaţa mea? De ce să mai îmi bat capul cu disciplinele spirituale şi de ce să îmi mai folosesc energia fizică şi emoţională ca să-L slujesc pe Dumnezeu în această viaţă pământească, dacă totul depinde de Hristos?
Apostolul Pavel a anticipat o astfel de "credinţă uşoară" în Romani 6:1, când a scris: "Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?" Răspunsul lui din Romani 6:2, "Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?" răspunde la întrebarea "De ce să îmi mai fac griji?" Pavel nu răspunde "Cum puteţi fi atât de nerecunoscători încât să gândiţi în felul acesta?" Nu, în schimb el spune, în esenţă, "Voi nu înţelegeţi Evanghelia. Nu vă daţi seama că aţi murit faţă de păcat, şi, dacă aţi murit faţă de păcat, vă e imposibil să continuaţi să mai trăiţi în el?" (vezi Romani 6:3-14).
Noi am murit faţă de păcat
Ajungem acum la o mare întrebare. Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că noi am murit faţă de păcat? E destul de limpede că nu se referă la faptul că noi am murit faţă de înfăptuirea zilnică a păcatului. Dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci nici o persoană cinstită nu ar pretinde să fie îndreptăţită pentru că cu toţii păcătuim zilnic. Nici unul dintre noi nu Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră şi nici unul dintre noi nu ne iubim cu adevărat aproapele ca pe noi înşine (vezi Matei 22:35-40). Nici nu vrea să spună că am murit faţă de păcat în sensul că nu mai răspundem la ispitele păcatului, aşa cum au învăţat unii. Dacă acest lucru ar fi adevărat, sfatul lui Petru să ne ferim de poftele firii pământeşti ar fi lipsit de sens (vezi 1 Petru 2:11). Ce vrea să spună atunci Pavel?
Unii comentatori biblici cred că Pavel se referă doar la faptul că noi am murit faţă de pedeapsa păcatului. Altfel spus, din cauza unirii noastre cu Hristos, atunci când Hristos a murit faţă de pedeapsa păcatului, am murit şi noi faţă de pedeapsa păcatului. Ei bine, cu siguranţă înseamnă acest lucru, dar mai înseamnă şi mult mai mult. Înseamnă şi că am murit faţă de domnia păcatului.
Ce este domnia păcatului? În Romani 5:21, Pavel vorbeşte despre stăpânirea păcatului. Iar în Coloseni 1:13, el vorbeşte despre puterea întunericului. Când Adam a păcătuit în Grădină, noi toţi am păcătuit prin legătura noastră legală cu el (vezi Romani 5:12-21). Adică, din cauza identificării noastre cu Adam, noi toţi am suferit consecinţa păcatului său. Iar o parte a acestei consecinţe este să te naşti în această lume sub domnia sau stăpânirea păcatului. Pavel descrie ce înseamnă să fii sub domnia păcatului în Efeseni 2:1-3. El spune că noi eram morţi din punct de vedere spiritual; umblam pe căile lumii şi ale diavolului; trăiam în poftele naturii noastre păcătoase şi eram, din fire, obiecte ale mâniei lui Dumnezeu.
Această sclavie faţă de domnia păcatului este deci parte a pedepsei datorate vinovăţiei noastre de păcat. Cu toate acestea, prin unirea noastră cu Hristos în moartea lui, vina noastră datorată atât păcatelor lui Adam cât şi propriilor noastre păcate personale a fost înlăturată. Pentru că am murit împreună cu Hristos faţă de vina păcatului, am murit, ca o consecinţă, şi faţă de domnia păcatului. Nu mai putem continua în păcat ca un mod dominant de viaţă pentru că stăpânirea păcatului asupra noastră a fost înlăturată odată pentru totdeauna.
Această moarte faţă de domnia păcatului asupra noastră este cunoscută în teologie ca sfinţire definitivă. Ea se referă la ruptura decisivă, sau separarea de păcat ca putere conducătoare în viaţa credinciosului. Este un moment bine precizat în timp, care are loc concomitent cu îndreptăţirea. Este schimbarea fundamentală lucrată în noi de acţiunea monergistică a Duhului Sfânt (adică a Duhului Sfânt acţionând singur, fără permisiunea sau asistenţa omului) atunci când ne eliberează din împărăţia întunericului şi ne transferă în Împărăţia lui Hristos. Ruptura definitivă faţă de domnia păcatului apare în viaţa fiecăruia care crede în Hristos ca Mântuitor. Nu există îndreptăţire fără sfinţire definitivă. Amândouă vin ca un rezultat al lucrării lui Hristos pentru noi.
Consideraţi-vă morţi faţă de păcat
Deci suntem liberi atât de vina păcatului cât şi de sub domnia lui. Dar la ce ne foloseşte oare să ştim acest lucru? Cum ne poate ajuta practic să urmărim sfinţirea bazându-ne pe Evanghelie? Aici ne ajută îndrumările lui Pavel din Romani 6:11: "Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru."
Este important să înţelegem ce spune Pavel aici, pentru că nu ne spune să facem ceva ci să credem ceva. Trebuie să credem că suntem morţi prin Hristos atât faţă de pedeapsa păcatului cât şi faţă de domnia lui. Dar acest lucru nu îl facem să devină realitate atunci când îl credem. Noi suntem pur şi simplu morţi faţă de păcat, indiferent dacă credem această afirmaţie sau nu. Dar efectele practice ale morţii noastre faţă de păcat pot fi realizate doar atunci când credem că e adevărată.
Adevărul este că noi suntem vinovaţi, dar Dumnezeu nu ne mai acuză, pentru că vinovăţia a fost deja purtată de Hristos ca înlocuitor al nostru. Sentinţa a fost executată. Pedeapsa a fost plătită. Noi am murit faţă de păcat, atât faţă de vina lui cât şi faţă de domnia lui. De aceea Pavel poate scrie, "Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" (Romani 4:8)
Dar se ridică întrebarea: "Dacă eu am murit faţă de domnia păcatului, de ce încă mai există această luptă cu obiceiurile păcătoase din viaţa mea?" Răspunsul la această întrebare se găseşte în cuvântul "luptă". Necredincioşii nu se luptă cu păcatul. Ei pot încerca să învingă un obicei dăunător, dar nu consideră acel obicei drept un păcat. Ei nu au sentimentul păcatului împotriva unui Dumnezeu sfânt. Credincioşii, pe de altă parte, se luptă cu păcatul ca păcat. Noi considerăm cuvintele, gândurile şi faptele păcătoase ca păcate împotriva lui Dumnezeu; şi ne simţim vinovaţi din cauza aceasta. De aceea trebuie să ne întoarcem încontinuu la Evanghelie. Dacă ne considerăm morţi faţă de păcat înseamnă că noi credem Evanghelia.
Dar asta nu înseamnă că doar credem Evanghelia şi ne mulţumim să trăim în păcatul nostru. Categoric nu! Întoarceţi-vă din nou la cuvintele lui Pavel din Romani 6:1-2. Noi am murit atât faţă de vina păcatului cât şi faţă de domnia lui. Deşi păcatul ne declară război (de aici vine lupta noastră), el nu mai poate domni peste noi. Şi aceasta e o parte a Evangheliei. Dar succesul luptei noastre cu păcatul începe atunci când credem în adâncul inimilor noastre că, indiferent de eşecurile şi de lupta noastră, noi am murit faţă de vina păcatului. Trebuie să credem că, oricât de des am cădea, pentru noi nu mai există condamnare (Romani 8:1).
William Romaine, unul dintre conducătorii trezirii spirituale din Anglia secolului al 18-lea, scria: "Nici un păcat nu poate fi răstignit în inimă sau în minte dacă nu este iertat mai întâi în conştiinţă... Dacă nu îi este omorâtă vina, nu îi poate fi cucerită puterea." Ce spunea Romaine de fapt era că, dacă nu crezi că ai murit faţă de vina păcatului, nu te poţi încrede în Hristos pentru tăria de a birui puterea păcatului în viaţa ta. De aceea, locul de unde trebuie să începi să rezolvi problema păcatului este să crezi Evanghelia atunci când îţi spune că ai murit faţă de vina păcatului.
Sfinţirea progresivă
Războiul împotriva obiceiurilor păcătoase şi îmbrăcarea cu un caracter ca al lui Hristos se numeşte de obicei sfinţire. Dar pentru că termenul sfinţire definitivă este folosit pentru a descrie eliberarea bine precizată în timp de sub domnia păcatului, este folositor să vorbim despre creşterea în sfinţenie a creştinului ca sfinţire progresivă. În plus, cuvântul progresivă indică o creştere continuă în sfinţenie de-a lungul timpului. Scriitorii Noului Testament presupun această creştere (vezi 1 Cor. 6:9-11; Efes. 2:19-21; Col. 2:19; 2 Tes. 1:3), dar şi îndeamnă continuu la căutarea ei (vezi 2 Cor. 7:1; Evrei 12:14; 2 Petru 3:18). Nu există un loc în creştinismul autentic pentru creştinii care stagnează, care sunt mulţumiţi cu starea lor şi cu propria lor neprihănire. Dimpotrivă, ar trebui să căutăm să creştem în asemănarea cu Hristos până la moarte.
Această sfinţire progresivă implică întotdeauna practicarea disciplinelor spirituale, cum ar fi citirea Scripturii, rugăciunea şi părtăşia regulată cu alţi credincioşi. Ea mai implică şi omorârea faptelor păcătoase ale trupului (vezi Rom. 8:13) şi îmbrăcarea cu caracterul lui Hristos (vezi Col. 3:12-14). Şi, foarte important, ea implică o dependenţă disperată de Hristos pentru puterea de a înfăptui aceste lucruri, pentru că nu putem creşte prin propria noastră putere.
Deci sfinţirea implică efort susţinut şi dependenţă de Hristos; asta numesc eu un efort dependent. Şi acest lucru înseamnă că vom fi întotdeauna nemulţumiţi de propria performanţă. Pentru un creştin în creştere, dorinţa va depăşi întotdeauna performanţa, sau, cel puţin, performanţa aşa cum o percepem noi. Atunci ce ne va susţine în faţa acestei tensiuni dintre dorinţă şi performanţă? Răspunsul este Evanghelia. Asigurarea pe care ne-o oferă Evanghelia, că noi am murit într-adevăr faţă de vina păcatului şi că pentru noi, în Hristos Isus, nu mai există nici o condamnare, ne va motiva şi ne va susţine pe cale chiar în faţa acestei tensiuni.
Trebuie să ne concentrăm întotdeauna asupra Evangheliei, pentru că natura sfinţeniei presupune că, pe măsură ce creştem, vedem mai mult şi mai mult starea noastră de păcat. Cu toate acestea, în loc să ne descurajeze, acest fapt ne va atrage către Evanghelie. Evanghelia crezută în fiecare zi este singura motivaţie solidă să urmărim sfinţirea progresivă chiar şi atunci când nu ni se pare că există vreun progres. De aceea am folosit expresia "sfinţirea motivată de Evanghelie" şi de aceea trebuie "să ne predicăm nouă înşine Evanghelia, în fiecare zi."
Tradus de Florin Vidu