Mici şi nevinovaţi?
Sinclair Ferguson
"Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor,
mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor."
Psalmul 58:3
La sfârşitul fiecărei zile, când copiii noştri erau mici, adesea îi priveam pe ascuns cum dormeau: întinşi în pat, respirând ritmic, aproape imperceptibil, relaxaţi, împăcaţi, bucurându-se de "somnul inocenţei." Dar bărbaţii - în special dacă sunt taţi - privesc la înfăţişarea exterioară. Cum rămâne însă cu inima, la care priveşte Dumnezeu?
Dacă ne punem ochelarii biblici vom vedea o realitate mult mai sinistră: copiii noştri pot fi neştiutori şi naivi, dar inocenţi n-au fost niciodată. La fel ca noi înşine, şi ei sunt vinovaţi şi depravaţi. Aşa cum scria cândva Robert Murray McCheyne, sămânţa fiecărui păcat cunoscut este plantată deja în inimile lor.
Adevărul este nu doar că, dacă lucrurile merg prost, copiii noştri se pot pierde din punct de vedere spiritual şi moral; de fapt, impulsul în această direcţie este sădit deja în inimile lor. Tot ce mai lipseşte pentru a se ajunge la roade tragice este ca ei să-şi exprime în voie dorinţele inimilor lor. Pentru că, în sensul în care teologia Reformei a folosit termenul, copiii noştri sunt deja depravaţi total; adică, aşa cum a spus-o Louis Berkhof, "...corupţia înnăscută se răspândeşte în fiecare parte a ... naturii, în toate facultăţile şi puterile sufletului şi trupului; şi nu există absolut nimic bun din punct de vedere spiritual ... în păcătos, doar stricăciune" (Teologia Sistematică, p. 247).
Depravarea totală a copiilor noştri este o doctrină a credinţei, o înţelegere biblică. Instinctul nostru firesc este să ne gândim la copiii nou-născuţi ca la nişte tabulae rasae morale şi spirituale, nişte foi albe pe care poate fi scrisă o viaţă de succes. E drept, s-ar putea ca în curând pagina să se păteze puţin (accidentalele izbucniri temperamentale!), dar fundalul este încă alb în esenţă, nu-i aşa?
Nu e aşa, conform Scripturii: cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor şi spun minciuni încă de la naştere, insistă psalmistul. Chiar dacă noi considerăm că aceste cuvinte îi descriu doar pe unii ("cei răi" formează o categorie specifică în psalmi), ar fi un lucru neînţelept din partea noastră să minimalizăm ce ne spune David: roada există deja în rădăcină. Noi păcătuim pentru că natura noastră de bază este deformată.
Iar acest lucru este la fel de adevărat în ce-l priveşte pe David, ca şi în cazul "celor stricaţi". Aceasta a fost descoperirea care l-a năucit atunci când Natan l-a demascat după adulterul său cu Bat-Şeba şi uciderea lui Urie.
Nu e vorba aici de o scuză prin care să se dezvinovăţească; e o mărturisire a păcatului. Păcatul lui David nu a fost o anomalie într-o viaţă bună în rest, ci o revelaţie a unei boli de inimă congenitale.
Cum e posibil aşa ceva? Pavel explică acest lucru prin unitatea rasei umane în Adam. Păcatul a intrat în lume prin el, iar următoarea a venit moartea. Toţi au păcătuit în Adam, capul reprezentativ pentru întreaga omenire.
Dovada în acest sens o vedem în modul în care moartea s-a răspândit asupra tuturora şi a domnit peste ei. Pavel adaugă: "chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam" (Rom. 5:14), adică cei ce n-au primit revelaţia specială, verbală, a voii lui Dumnezeu.
Poate că Pavel nu se gândeşte aici în exclusivitate la copii; dar nici o altă categorie de persoane nu ilustrează mai clar această teribilă consecinţă a căderii decât copiii care mor înainte să fie capabili măcar să înţeleagă poruncile lui Dumnezeu.
De ce se întâmplă acest lucru? În definitiv, moartea nu vine din "cauze naturale", ci pentru că Adam, reprezentantul nostru, ne-a tras după el, într-un mod dezastruos, în căderea lui. Aşa îşi învăţau copiii înaintaşii noştri, cu înţelepciune: "Prin căderea lui Adam, noi toţi am păcătuit."
Prin neascultarea lui, noi toţi am fost consideraţi păcătoşi. Ca rezultat al relaţiei noastre naturale cu el, toţi suntem părtaşi la depravarea lui, chiar de la începutul existenţei noastre. Suntem viciaţi încă de la concepţie. Nici unul dintre noi nu are o naştere "normală".
Nu va trece mult până când acest lucru se va manifesta în mii de feluri: oare toate izbucnirile noastre temperamentale sunt exprimări ale disconfortului fizic? Nu suntem oare şocaţi să vedem încăpăţânarea de care dau dovadă copiii? Nu cumva nu punem pe seama lui Dumnezeu fiecare dovadă a formării unui caracter frumos? Oare ne cunoaştem chiar atât de puţin inimile încât credem că acel caracter frumos se formează aşa datorită nouă?
Într-o lume în derivă pe o mare a confuziei părinteşti morale şi spirituale, doctrina depravării totale a copiilor noştri este de fapt o ancoră importantă şi practică. Părinţii care îi înţeleg semnificaţia recunosc înţelepciunea divină a învăţării poruncilor lui Dumnezeu, chiar dacă ele sunt prezentate în mare măsură într-o formă negativă. Dumnezeu le-a scris pentru păcătoşi. Aceşti părinţi mai recunosc şi importanţa învăţării Legii lui Dumnezeu în contextul harului lui Dumnezeu în Hristos şi prin Duhul Sfânt. Împreună cu Augustin, noi ştim că Dumnezeu va asigura mijloacele prin care putem împlini poruncile Sale.
Dumnezeu nu ne-a dat îngeri, ci păcătoşi, ca să îi instruim să devină sfinţi. Pentru că situaţia e complicată şi mai mult de faptul că şi părinţii sunt păcătoşi, avem nevoie să ne bazăm constant pe învăţătura şi directivele Scripturii. Chiar dacă acesta e un subiect de sine stătător, iată câteva îndrumări simple în acest sens.
Recunoaşteţi că copiii voştri sunt versiuni miniaturale ale voastre. Învăţaţi să gândiţi în termeni ca Adam şi Hristos, păcat şi har. Acest lucru vă va ajuta să înţelegeţi de ce Dumnezeu vi-a dat porunca să nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri.
În creşterea copiilor, nu comiteţi păcatul idolatrizării copilului (în care singura poruncă este "niciodată să nu spui nu"), nici al propriei idolatrizări ("el/ea îmi va reflecta slava"). Dimpotrivă, prin harul promis de Dumnezeu, transformaţi un păcătos într-un sfânt.
Luaţi în serios promisiunea Cuvântului lui Dumnezeu că El va fi Dumnezeul vostru şi Dumnezeul copiilor voştri. Dar, dacă credeţi în botezul copiilor mici, nu faceţi greşeala să presupuneţi că copiii legământului nu mai au nevoie să se pocăiască şi să creadă Evanghelia. Pentru că prin botez noi recunoaştem nevoia curăţirii prin regenerare şi ne punem copiii într-un legământ pentru întreaga viaţă prin care ei se fac responsabili să se pocăiască de păcat şi să creadă în Hristos.
Atunci când apare un păcat dureros, nu uitaţi niciodată că există mai mult har în Hristos decât există păcat în inima voastră şi a copilului vostru la un loc. În Hristos există un drum înapoi din ţara îndepărtată a unui stil de viaţă chiar şi pentru copiii care şi-au arătat pe deplin depravarea inimii. Aşa a descoperit Monica după ani şi ani în care s-a rugat pentru fiul său, Augustin.
În definitiv, "Şi aşa eraţi unii din voi!" (1 Cor. 6:11), şi n-aţi găsit oare har în Hristos?
Tradus de Florin Vidu