Dar dacă păcătuiesc?

de James Montgomery Boice


În ultimele săptămâni am privit împreună la istoria lui Iosif şi a ispitirii sale de către nevasta lui Potifar. În primul nostru studiu am văzut natura şi puterea ispitei, iar în al doilea studiu am văzut secretul vieţii sale spirituale, care l-a ajutat pe Iosif să nu păcătuiască.
Când citim o povestire ca aceasta, ne simţim încurajaţi. Avem aici istoria unei mari victorii. O victorie care, fără îndoială, e înregistrată atât în cer cât şi pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu pe care îl avem înaintea noastră pentru studiu. Dar când citim povestirea nu ne limităm la simpla lectură a unei mari victorii, pentru care ne bucurăm şi prin care suntem încurajaţi. O citim ca pe o relatare exactă din punct de vedere istoric a unui lucru ce s-a petrecut în viaţa unui om credincios care trăia într-o lume stricată. De fapt, e vorba de un om nu chiar atât de diferit de noi, care trăia într-o lume nu chiar atât de diferită de lumea în care trăim noi. Drept urmare, ajungem inevitabil să ne comparăm cu el. Uneori comparaţia ne e favorabilă. Privim în urmă la vieţile noastre şi recunoaştem că, în calitatea noastră de creştini, au fost momente în care, prin harul lui Dumnezeu, am putut fi biruitori, aşa cum a fost şi Iosif. Dar alteori, din păcate, comparaţia nu ne e favorabilă.. Privim în urmă la vieţile noastre şi ne amintim de acele momente în care nu am fost ca Iosif. El a rezistat ispitei, iar noi ne amintim ocaziile când am cedat. Întotdeauna există tentaţia, când ne amintim de acele ocazii, să ne spunem că din acest motiv istoria lui Iosif nu e relevantă pentru noi. Astfel că, dacă ne putem identifica cu el în victoria sa, e în regulă, dar dacă am căzut, nu ştiu cum se face dar toată istoria lui n-are nimic de-a face cu situaţia noastră. Şi ne trezim uneori cu un gând, venit fără îndoială de la diavol, care ne spune că prin urmare putem la fel de bine să continuăm să păcătuim. Pentru că, până la urmă, noi am pierdut bătălia şi de-acum nu mai putem face nimic în privinţa aceasta.

Din cauza acestui mod de gândire, aş vrea să întrerup studiul principal din Genesa 39 şi să trec la Psalmul 51, care ne arată răspunsul Regelui David la o situaţie asemănătoare cu cele pe care ni le amintim din vieţile noastre. Avem aici cazul unui om care, spre deosebire de Iosif, nu a rezistat ci a căzut. Marele Rege David, preacurvind cu Bet-Şeba. Să vedem, prin urmare, modul în care a răspuns el acestei situaţii şi, mai presus de toate, felul în care şi-a mărturisit păcatul şi a fost ridicat de Dumnezeu, poate fi aplicat la fiecare dintre noi într-un mod cât se poate de personal.

Acest psalm ne este prezentat ca fiind compus de David, când profetul Natan a venit la el după ce David a preacurvit cu Bet-Şeba. Când Doamna Potifar l-a ispitit pe Iosif, Iosif a fugit din faţa ispitei şi a evitat capcana. David a făcut exact invers. Ni se spune că David se găsea odată în Ierusalim, pe acoperişul palatului său, când a privit peste drum la o altă clădire în care a văzut-o pe Bet-Şeba scăldându-se. David s-a simţit atras de ea aşa că a trimis pe cineva să se intereseze cine era femeia. În momentul în care a aflat că era nevasta lui Urie Hetitul, David ar fi trebuit să renunţe să se mai gândească la ea. Dar în loc să renunţe el a făcut exact contrariul lucrului făcut de Iosif. El a invitat-o pe Bat-Şeba la palat şi a preacurvit cu ea. Când a aflat că Bet-Şeba a rămas însărcinată în urma relaţiei lor, mai întâi l-a adus pe Urie înapoi şi l-a trimis să stea cu nevastă-sa, ca să creadă că copilul e al lui. Dar Urie, care avea un puternic simţ al datoriei sale de soldat şi care ştia că locul lui era împreună cu oştirea Domnului pe câmpul de luptă, a refuzat să se ducă acasă şi a dormit la poarta palatului. Atunci David n-a mai avut ce face şi l-a trimis înapoi la luptă, cu mesajul ca Urie să fie trimis în prima linie iar soldaţii care luptă alături de el să se retragă, astfel încât Urie se fie ucis. David nu l-a ucis personal pe Urie, dar cu siguranţă a făcut-o indirect, aşa că era vinovat nu doar pentru primul păcat, preacurvia, ci şi pentru crima cu care a încercat să îşi acopere păcatul.

A fost o perioadă îngrozitoare. Lunile au trecut una după alta. Aproape un an mai târziu, Dumnezeu l-a trimis pe profetul Natan la David cu o pildă care l-a făcut să înţeleagă adevărul şi a descoperit vina regelui. Marele miracol în urma acelei întâlniri este acela că Dumnezeu a adus peste David o pocăinţă autentică, adâncă şi completă. Iar Psalmul 51 este rezultatul acesteia. În acest psalm David îşi mărturiseşte păcatul şi o face într-o succesiune de idei care ne descoperă calea de urmat atunci când ne găsim într-o situaţie asemănătoare sau în oricare alta, când am păcătuit. Are patru paşi. Mai întâi e mărturisirea păcatului. Apoi vine curăţirea prin credinţă şi jertfa răscumpărătoare. Pe urmă e duhul nou creat înăuntrul nostru iar ultima e comunicarea sau proclamarea harului lui Dumnezeu care a făcut posibilă o mântuire aşa de mare.

Prima parte, cea a mărturisirii, are la rândul ei două părţi. Prima e apelul iniţial la mila lui Dumnezeu, care e baza mărturisirii ce urmează, iar a doua e chiar mărturisirea. David pune mila la început deoarece recunoaşte că dacă Dumnezeu n-ar fi milostiv, n-ar mai avea ce căuta înaintea Lui. Observaţi cum o spune el. Versetul 1:

"Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare..."

De trei ori în trei rânduri ale psalmului, David subliniază mila lui Dumnezeu, ca şi cum ar spune: "Doamne, dacă nu ai milă de mine, nu mai am nici o speranţă. Nici măcar nu mă pot apropia să-mi mărturisesc păcatul."
Ascultă, dreptatea lui Dumnezeu te va trimite în iad. Aşa e drept. Tu şi cu mine nu vrem dreptatea lui Dumnezeu. Vrem mila lui Dumnezeu. Bazat pe aceasta se roagă David.
Vedeţi, mila mai face încă ceva. Mila, atunci când o înţelegem pe deplin, ne face să preţuim şi să iubim mila. Şi, mai mult decât toate, să Îl preţuim pe Cel ce e milostiv. Marele Charles Haddon Spurgeon are un bun comentariu la această parte a Psalmului 51 şi explicaţia lui demonstrează ce am spus mai devreme. Spurgeon a scris astfel:

"În vremea când Îl consideram pe Dumnezeu un tiran, mă gândeam la păcat ca la ceva nesemnificativ, dar când L-am cunoscut ca Tată al meu, atunci am plâns numai la gândul că am putut să mă împotrivesc Lui. Când credeam că Dumnezeu e aspru mi-era uşor să păcătuiesc, dar când am aflat că El e atât de blând, atât de bun, atât de plin de compasiune, m-am bătut cu pumnii în piept de durere că am putut să mă răzvrătesc împotriva Celui care m-a iubit atât de mult şi mi-a vrut binele."

Când am păcătuit şi când, prin harul lui Dumnezeu, ne-am venit în fire ca fiul risipitor într-o ţară îndepărtată, trebuie să ne amintim că Tatăl nostru, Tatăl nostru din ceruri este un Tată ceresc bun, iubitor şi milostiv.
Dacă te găseşti într-o astfel de situaţie, deschide la Psalmul 51 şi citeşte primul verset. "Ai milă de mine, Dumnezeule..." Dumnezeu e milostiv. "...în bunătatea Ta!" Dumnezeu e un Tată ceresc iubitor. "După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!"

Deci, după ce s-a apropiat de Dumnezeu bazându-se pe mila Sa, David continuă mărturisindu-şi păcatul. Versetele 3 la 5:

"Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.
Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta.
Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea."

N-ar mai trebui să subliniem faptul că păcatul trebuie mărturisit. Dar trebuie să o facem, pentru că orice mărturisire e dificilă pentru noi. Ne e greu să o facem chiar la nivel uman. Gândiţi-vă la ultimele săptămâni sau la anul trecut şi întrebaţi-vă de câte ori i-aţi spus cuiva un sincer "Îmi pare rău". Bănuiesc că nu de prea multe ori, sau poate chiar niciodată. Iar apoi, după ce v-aţi pus această întrebare, continuaţi-vă cercetarea cu încă o întrebare: De câte ori ar fi trebuit să spun "Îmi pare rău" săptămâna trecută sau anul trecut? Când veţi pune cele două statistici faţă în faţă, veţi vedea cât de foarte, foarte greu ne este, ca fiinţe umane, să recunoaştem că am greşit în vreun lucru; chiar faţă de alte fiinţe umane, la fel de păcătoase ca şi noi. Şi dacă acest lucru e adevărat în ce priveşte ezitarea noastră în a mărturisi răul făcut altor fiinţe umane, cu cât mai greu ne este să mărturisim răul făcut împotriva lui Dumnezeu? Pur şi simplu nu o facem în mod natural. Şi totuşi, trebuie să o facem, să o facem cum a făcut-o şi David. Fără reţineri. Fără să ne scuzăm păcatul. Fără să încercăm să ieşim basma curată. Fără să îl motivăm cu circumstanţe atenuante. Ci să îl mărturisim în întregime, în totalitate şi cu sinceritate, aşa cum vedem în aceste versete.
Vedeţi, noi facem adesea cum a făcut Adam. Dumnezeu a venit la Adam în grădină şi a spus: "Ce ai făcut? Ai mâncat din pomul din care ţi-am spus să nu mănânci?" Adam ştia că nu putea nega faptul consumat, dar a dat vina pe împrejurări. El a spus: "Femeia pe care Tu ai pus-o în grădină împreună cu mine, ea mi-a dat din fructul copacului şi am mâncat." Prea adesea facem şi noi la fel ca el.
David n-a făcut aşa. David şi-a mărturisit păcatul. Aceasta e semnificaţia reală a versetului 4, în care el spune: "Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit..." Din cauza aceasta păcatul e atât de înfricoşător, el este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Acesta e punctul în care Iosif şi-a încheiat protestul în discuţia cu Doamna Potifar. El a arătat că ar fi un rău făcut împotriva lui Potifar, cu siguranţă ar fi un rău împotriva ei şi în mod cert era un lucru pe care el nu-l putea face. Dar mai presus de toate, el a spus: "Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?" David a recunoscut aceasta, de aceea s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu şi şi-a mărturisit păcatul, cu sinceritate şi în întregime.
El a mai făcut ceva. Vedeţi, nu era vorba de un singur păcat, ca şi cum David ar fi spus: "Da, e adevărat. Am păcătuit în această situaţie, dar până acum am fost un om destul de bun." El n-a făcut deloc aşa ceva. Versetul 5. "Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea." Prin aceste cuvinte el spune că n-a existat nici un moment în viaţa sa în care să nu fi fost contaminat de păcat. Avea o natură păcătoasă încă înainte ca să poată vorbi. De aceea nu se apropie încercând să arate că e un om cumsecade, ci dimpotrivă. El e un păcătos. A păcătuit din nou, într-un mod înfricoşător, iar dacă va fi mântuit vreodată, va fi doar datorită milei lui Dumnezeu, cu care şi-a început mărturisirea.

Ajungem acum la a doua parte a acestui psalm, în care David vorbeşte despre curăţire. O găsim menţionată în versetul 7: "Curăţeşte-mă cu isop, şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb ca zăpada."
Prima dată când găsim menţionat isopul în Biblie este în legătură cu exodul poporului Israel din Egipt. În al 12-lea capitol din Exod veţi găsi următoarele reguli:

Duceţi-vă de luaţi un miel pentru familiile voastre, şi înjunghiaţi Paştele. Să luaţi apoi un mănunchi de isop, să-l muiaţi în sângele din strachină, şi să ungeţi pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa. Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă, şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească.

La aceasta se referă David. Deci, atunci când spune: "Curăţeşte-mă cu isop" el de fapt declară că numai calea jertfei e calea spre mântuire. David spune: "Nu găsesc nimic bun în mine. Nu sunt capabil să-mi ispăşesc păcatul. David recunoaşte că plata păcatului este moartea şi că merită moartea spirituală şi fizică. Dar", spune el, "Tu ai descoperit, Dumnezeule, în Legea Ta că există o metodă prin care păcătosul se poate apropia." Păcătosul poate veni pe baza unui înlocuitor nevinovat care să moară în locul lui. Sistemul jertfelor. Era simbolizat de un animal şi de sângele animalului care era dovada morţii lui. Păcătosul trebuia stropit cu acel sânge ca să poată fi mântuit. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament arăta spre Domnul Isus Hristos, Mielul fără cusur al lui Dumnezeu, care avea să Îşi verse sângele pe cruce pentru mântuirea întregului Său popor.
Pe această cale se apropie David. Ce spune David aici în acest verset este acelaşi lucru pe care îl spune şi Apostolul Ioan în prima sa epistolă, în capitolul 1, versetele 8 şi 9:

"Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios" (credincios promisiunilor Sale) "şi drept," (pentru că a asigurat un înlocuitor) "ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire."

A treia parte a acestui Psalm vorbeşte despre crearea unui duh nou înăuntru. Şi avem nevoie de aşa ceva. Avem nevoie de acest lucru în ce priveşte mântuirea, dar avem nevoie de el şi în cazul reînnoirii, după ce am păcătuit. David spune:

"Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, şi pune în mine un duh nou şi statornic. Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!"

E foarte interesant că în versetul 10 cuvântul "zideşte" în limba ebraică este puternicul cuvânt "bara". E cuvântul care apare în primul capitol din Genesa, în versetul 1 iar apoi în versetul 27. "La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul." Nu se referă la transformarea vreunui lucru care exista deja ci mai degrabă la crearea unui lucru din nimic. Din acest motiv bara este un cuvânt deosebit folosit numai de Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu poate crea ceva din nimic. Iar ce spune David prin aceste cuvinte, după părerea mea, este: "Dumnezeule, nu te rog pur şi simplu să remodelezi materialul pe care Îl ai deja la dispoziţie. Acest material, aşa cum am mărturisit deja, este contaminat de păcat. Păcatul este înăuntrul meu încă din momentul în care m-am născut. Ce am eu nevoie este un duh nou, o nouă natură.. Pe aceasta numai Tu mi-o poţi da."
Deci David, recunoscându-şi marea nevoie, se întoarce către Dumnezeu, nu numai pentru iertarea păcatului său ci şi pentru crearea unui duh nou înăuntrul lui. O viaţă nouă pe care de-acum înainte să o poată trăi pentru Dumnezeu într-un mod plăcut Lui.

Ultima parte a psalmului vorbeşte despre comunicare sau mărturisire. Pentru că, după ce a experimentat binecuvântarea lui Dumnezeu într-o aşa de mare măsură, David în mod natural se îndreaptă spre responsabilitatea pe care o are de-acum să comunice acest lucru şi altora.

"Atunci", spune David, "voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine." Versetul 15: "Doamne, deschide-mi buzele, şi gura mea va vesti lauda Ta."

Cum ajunge David în acel punct? Răspunsul îl găsim în versetul 17, unde el vorbeşte despre un duh zdrobit, o inimă zdrobită şi mâhnită. Vedeţi, câtă vreme tu şi cu mine stăm înaintea lui Dumnezeu cu un duh mândru şi o inimă împietrită, puţină slavă va ajunge la Dumnezeu pentru că, până la urmă, ne considerăm pe noi înşine capabili să realizăm tot ce-am realizat până acum. Poate acesta e motivul pentru care Dumnezeu permite să cădem în păcat, ca să ne dăm seama de materialul din care suntem făcuţi şi cât de slabi suntem. Dar, după ce cădem în păcat, aşa cum ni se întâmplă tuturor, după ce recunoaştem că nu suntem altceva decât ţărână, după ce ne întoarcem de la păcatul nostru prin harul lui Dumnezeu şi găsim curăţirea şi reînnoirea lângă acel mare izvor, atunci avem despre ce mărturisi şi pentru ce da slavă lui Dumnezeu.
Către sfârşitul vieţii Domnului Isus Hristos, a avut loc un incident în care a fost implicată o femeie, care în trecut era cunoscută de toţi ca o păcătoasă renumită, dar care acum s-a apropiat de El cu un vas cu parfum, un vas de alabastru plin cu un mir foarte scump. Ni se spune că, ştiind că El avea să moară, femeia a spart vasul şi L-a uns pe Isus pregătindu-L pentru îngropare. Acel mir, care picura pe picioarele Sale şi cu care I-a fost uns capul, era nu numai pe persoana Domnului Isus Hristos dar fireşte a ajuns şi pe ea, iar aroma lui s-a răspândit în întreaga casă. Cred că e o istorisire semnificativă. S-a răspândit în toată casa pentru că vasul a fost spart. Când tu şi cu mine venim la Dumnezeu cu inimile zdrobite, cu duhurile smerite şi mâhnite, după ce mândria ne-a fost zdrobită şi ne-am smerit, atunci acel parfum dulce al harului lui Dumnezeu se poate răspândi în jurul nostru umplând întreaga casă, locul în care ne găsim. O, de multe ori nu reuşim prea bine acest lucru în viaţa aceasta. Cred că seamănă puţin, presupun, cu acordarea instrumentelor pentru un concert.. Toate instrumentele cântă în acelaşi timp, unele sunt puţin dezacordate iar cei ce ascultă spun: "Se pare că nu reuşesc să cânte prea bine împreună." Dar o ureche antrenată înţelege că e vorba de acordarea instrumentelor şi aceasta e preludiul simfoniei. Într-o zi vom fi în prezenţa lui Dumnezeu şi vom fi simfonia Lui. Iar acolo, în prezenţa lui Dumnezeu, se va întâmpla că unul care era beţiv dar şi-a mărturisit păcatul şi a primit har să şi-l biruiască prin Isus Hristos; unul care a fost un preacurvar ca David dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; acel materialist care a tânjit şi a trăit pentru lucrurile acestei lumi dar care şi-a mărturisit păcatul şi a primit har ca să-l biruiască prin Isus Hristos; toate celelalte păcate pe care tu şi cu mine le facem şi le putem menţiona, acolo, împreună în prezenţa lui Dumnezeu, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu vom cânta laude, nu pentru ce am făcut noi ci pentru harul lui Dumnezeu. Iar câtă vreme mai suntem aici trebuie să cântăm aceeaşi cântare, pentru ca păcătoşii să se poată întoarce de la căile lor şi să-L găsească pe Isus.

Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, ne apropiem bazându-ne pe mila Ta, nu pe vreo presupusă realizare a noastră. Venim să ne mărturisim păcatul. Doamne, nu-l ascundem de Tine. Suntem vinovaţi de păcate în gândire, în vorbire şi în fapte, din momentul în care am fost concepuţi. Şi, Tatăl nostru, venim la Tine nu numai ca să le mărturism ci ca să căutăm acea curăţire care este oferită prin sângele lui Hristos, acea reînnoire care urmează prin puterea Duhului Tău Sfânt dinăuntrul nostru. Iar acum, după ce ne-am mărturisit păcatul şi am venit la Tine pentru curăţire şi reînnoire, fă ca duhul nostru să fie înălţat iar noi să fim conştienţi de marele Tău har într-o aşa măsură încât să devenim martori prin care şi alţii să poată veni să Îl cunoască pe Isus Hristos ca Mântuitor.
Te rugăm aceste lucruri în Numele lui Hristos, Mântuitorul nostru. Amin.

Tradus de Florin Vidu


Umblarea Creştinului