Cum ar trebui atunci să trăim?
de James Montgomery Boice
(Romani 12:1)
Sunt anumite cuvinte pe care nu-mi place să le folosesc atunci când vorbesc despre creştinism, iar unul dintre ele este cuvântul "paradox". Am un motiv foarte întemeiat pentru aceasta. În minţile celor mai mulţi oameni, paradoxul se referă la afirmaţii care se contrazic reciproc şi sunt, prin urmare, false. Iar creştinismul nu e fals. Creştinismul e adevărat. De aceea nu-mi place să folosesc un cuvânt care poate produce confuzie. Dar dacă vă veţi uita cu atenţie în dicţionar şi veţi căuta diversele definiţii date pentru cuvântul "paradox", veţi descoperi că una dintre ele este aceasta: "O afirmaţie care pare să se contrazică şi totuşi să fie de fapt adevărată." Dacă avem în vedere această definiţie, atunci putem spune că există unele paradoxuri în creştinism. Unul dintre ele este Trinitatea. Vorbim despre un singur Dumnezeu şi totuşi spunem că Dumnezeu există în trei persoane. Ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl dar nu greşim rugându-ne lui Dumnezeu Fiul. Dumnezeu Duhul Sfânt. Nici unul dintre noi nu putem pretinde că înţelegem toate aceste lucruri, deşi ne putem referi la ele din punct de vedere teologic. Biserica a petrecut mult timp analizând aceste lucruri în primele secole ale istoriei ei. Dar oricine pretinde că le înţelege pe deplin ori că le poate explica dă dovadă de lipsă de înţelepciune. Trinitatea, ca multe alte lucruri despre Dumnezeul nostru, ne depăşeşte.
Există un mare paradox, sau un aparent paradox, în viaţa creştină. Paradoxul este acesta: Noi trebuie să murim ca să putem trăi. Îl găsim în multe locuri din Biblie. Fără să mă gândesc prea mult, îmi vin în minte cel puţin şase versete. Este subînţeles şi în alte pasaje. Dar învăţătura fundamentală este cu siguranţă de la Isus Hristos. Priviţi ce a spus Isus Hristos despre cei ce vor să fie ucenicii Lui. E vorba de pasajul clasic din Luca 9.
"Apoi a zis tuturor: ,,Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi, şi să Mă urmeze.""
A-ţi lua crucea însemna să porneşti de bună voie spre locul de execuţie. De aceea e foarte clar la ce se referă El aici. Dar în caz că totuşi cineva n-a înţeles, El lămureşte lucrurile în propoziţia următoare.
"Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va mântui."
Despre exact acelaşi lucru vorbeşte şi Pavel la începutul capitolului al 12-lea din Romani. El se foloseşte de acest exemplu al jertfei. Ne spune să ne aducem trupurile ca jertfe vii. Dar ce vrea să ne spună de fapt este că trebuie să murim faţă de noi înşine ca să putem trăi pentru Dumnezeu. Observaţi cum spune el acest lucru:
"Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească."
În contextul cultural al acelor zile, jertfa era adusă întotdeauna înaintea preotului iar preotul o omora. Dar, atunci când Pavel spune aduceţi trupurile voastre ca jertfe vii, el spune de fapt că trebuie să muriţi faţă de voi înşivă ca să puteţi aparţine lui Dumnezeu. Dar el mai spune, în mod paradoxal, că de-abia după ce veţi face aşa veţi trăi cu adevărat. Aceasta e imaginea care şochează. Trăim doar dacă murim. Punct! Iar paradoxul respectiv funcţionează şi în sens invers. Dacă încercaţi să trăiţi, în sensul că vreţi să trăiţi pentru voi înşivă, dacă credeţi că toate lucrurile pe care le aveţi sunt pentru voi să vă bucuraţi de ele şi să extrageţi câtă satisfacţie puteţi din această viaţă, ei bine aceasta e calea sigură către moarte. Iar lumea în care trăim e dovada permanentă că acest lucru e adevărat.
Aceasta e o mare învăţătură, fundamentală. E primul principiu pe care Pavel îl dezvoltă şi care va fi explicat în aceste ultime capitole din Romani, pe măsură ce va continua să vorbească despre viaţa creştină. Şi din moment ce e o învăţătură atât de fundamentală (e principiul de bază al trăirii vieţii creştine), ce trebuie noi să facem este să examinăm bazele acestui fundament. Cum se face că Pavel pune pe primul loc acest principiu al jertfei de sine, chiar în primul verset al părţii practice din scrisoarea sa?
Temelia este aceasta: Noi nu suntem ai noştri ci aparţinem lui Isus Hristos, dacă suntem cu adevărat creştini. Dacă nu suntem ai noştri, Îi aparţinem Lui, trebuie să murim faţă de noi înşine ca să Îl putem sluji. Daţi-mi voie să vă arăt câteva pasaje în care acest lucru este afirmat cu claritate. Pavel, atunci când le scria corintenilor, a explicat aceasta în capitolul 6, versetele 19 şi 20:
"Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ."
Iar un capitol mai târziu, în capitolul 7 versetul 23, el spune din nou:
"Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Nu vă faceţi dar robi oamenilor." (Adică sclavi culturii în care trăiţi.)
Poate că în acest punct, observând că el vorbeşte despre un preţ, vom spune: "Dar care este preţul cu care am fost cumpăraţi?" Ei bine, Apostolul Petru a răspuns foarte clar acestei întrebări în prima sa scrisoare. Probabil cunoaşteţi şi aceste verste. 1 Petru 1:18,19.
"Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană."
Cuvântul folosit de Petru ca să descrie ce a făcut Isus pentru noi este "răscumpărare". Am fost răscumpăraţi cu preţul sângelui lui Isus. Răscumpărarea este un termen comercial. Înseamnă să cumperi încă o dată, pentru că începe cu prefixul "răs". Înseamnă să cumperi din nou sau să scoţi ceva de pe piaţă, astfel încât obiectul cumpărat să nu mai trebuiască să ajungă din nou în piaţă. E adevărat, nu înţelegem prea bine aceasta dacă ne gândim doar la obiecte. Dar când vă veţi aminti că în lumea antică o mare parte a comerţului era reprezentată de comerţul cu sclavi, începe să se facă lumină. Pentru că imaginea inclusă în acel cuvânt "răscumpărare" este o imagine a sclaviei. Tu şi cu mine suntem sclavi. Suntem sclavii păcatului în starea noastră naturală şi sclavii lumii care licitează pentru noi cu toate lucrurile ei de preţ. Şi cred că nu exagerez spunând, folosind terminologia noastră, că oamenii îşi vând sufletele pentru lucrurile pe care le oferă lumea.
Lumea oferă faimă. Oamenii din zilele noastre fac orice ca să fie renumiţi. Compromis, păcat, înşelăciune, chiar şi crimă uneori, doar ca să fie faimoşi. Lumea oferă bogăţie. Milioane de oameni cred că banii sunt cel mai important lucru în viaţă şi câtă vreme îi ai vei fi în siguranţă. Banii cumpără orice. Lumea oferă putere. Multor oameni în zilele noastre le place să-şi exercite puterea. Lumea oferă plăcere. Mulţi au pierdut aproape tot ce aveau valoros doar ca să-şi facă pe plac.
Dar acum, în mijlocul acestui imens Târg al Deşertăciunilor, în această piaţă a păcatului vine Domnul Isus Hristos. Domnul Isus Hristos licitează plătind cu preţul sângelui Său pentru păcătoşi ca tine şi ca mine. Iar Dumnezeu, care controlează licitaţia, la fel cum controlează toate celelalte lucruri, când aude această ofertă spune: "Vândut Domnului Isus Hristos pentru preţul sângelui Său." Astfel tu devii al Lui. Despre aceasta vorbeşte Petru. Am fost răscumpăraţi, nu cu argint sau cu aur, nu cu bogăţie, nu cu toate lucrurile pe care le oferă lumea, ci cu sângele lui Isus Hristos. Iar pentru că nu există nici un lucru mai valoros decât acesta cu care să poată licita cineva, nimic nu e mai preţios decât viaţa lui Dumnezeu, Tatăl spune: "Vândut pentru preţul sângelui lui Isus." Vedeţi, în acest fel devenim ai lui. Îi aparţinem. În acel punct începe viaţa creştină. Începe cu această recunoaştere şi tot ce urmează curge din ea.
Acum, înainte de a trece mai departe, daţi-mi voie să subliniez un lucru important în legătură cu aceasta. Ne găsim în partea practică a scrisorii şi vorbim despre răscumpărare, dar răscumpărarea a fost explicată în partea doctrinară a scrisorii. De fapt, mult mai devreme, în capitolul al treilea. Avem deci o ilustraţie a lucrului despre care vorbeam săptămâna trecută. Spuneam că nu poţi avea o aplicaţie fără doctrină. Nu poţi avea etică fără Evanghelie. Vorbeam despre jertfa de sine ca bază a vieţii creştine, dar chiar primul lucru pe care trebuie să îl spunem în acest sens este acela că o aducem pentru că am fost răscumpăraţi. Aşa că nu putem avea viaţă creştină fără Evanghelie.
Răscumpărarea din păcat prin Isus Hristos nu e singura doctrină fundamentală care stă la baza acestui subiect al jertfei de sine. A doua este aceasta. Am murit faţă de trecut devenind făpturi noi în Isus Hristos. Pavel a arătat foarte clar acest lucru în Romani 6. Unii dintre voi vă amintiţi de zilele în care studiam Romani 6 şi vă amintiţi cum spunea Pavel:
"Am murit faţă de păcat, şi pentru că am murit faţă de păcat nu mai putem trăi în el." Aşa spunea versetul doi al acelui capitol. "Prin urmare, în loc să oferim mădularele trupurilor noastre păcatului ca nişte unelte ale nelegiuirii..." (acesta e limbajul folosit de el) "...aşa cum obişnuiam să facem, dimpotrivă, trebuie acum să ne oferim lui Dumnezeu ca unii care am fost aduşi din moarte la viaţă şi să-I oferim mădularele trupurilor noastre ca pe nişte unelte ale neprihănirii."
Moartea faţă de păcat nu înseamnă că e de datoria mea să mor faţă de păcat. Nu înseamnă că mi se porunceşte să mor faţă de păcat. Nu înseamnă că trebuie să consider păcatul ca o forţă moartă înăuntrul meu. Nu înseamnă că sunt mort faţă de păcat câtă vreme am controlul asupra lui. Nu înseamnă că păcatul a fost smuls din mine. Nu înseamnă că sunt insensibil faţă de păcat atunci când mă consider mort faţă de el. Ce ne învaţă Pavel aici este că noi am murit deja faţă de păcat în sensul că nu mai putem să ne întoarcem la vechile noastre vieţi. Prin urmare, fiindcă acest lucru e adevărat, putem să continuăm să ne îndeplinim sarcina de a trăi viaţa creştină. În alte cuvinte, trebuie să ne luăm gândul de la păcat şi să ne prezentăm în schimb trupurile noastre ca jertfe vii înaintea lui Dumnezeu. Deci, aceasta e a doua doctrină fundamentală.
Acum, a treia este ea însăşi un paradox. Şi anume, murind faţă de dorinţele proprii ca să Îl slujim pe Hristos învăţăm de fapt să trăim. Nu cred că acest lucru e greu de înţeles. Când vorbim despre moartea faţă de dorinţele proprii, ştim ce înseamnă acest lucru. Înseamnă să ne punem pe noi înşine mai în spate, ca să putem în primul rând să-L slujim pe Dumnezeu şi să îndeplinim dorinţele Lui pentru noi iar în al doilea rând să îi putem sluji pe ceilalţi oameni. Este exact imaginea lui Isus Hristos, care nu S-a gândit la dorinţele proprii ci a devenit o jertfă pentru noi murind pe cruce, şi care, în acea măreaţă demonstraţie din camera de sus, S-a dezbrăcat, S-a încins cu un ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor. Despre asta e vorba aici. Nu cred că ne e greu să înţelegem acest lucru. Mai mult, nu cred că ne e greu să înţelegem promisiunea. E foarte clar ce spune Biblia aici. Biblia spune că dacă vei trăi în acest fel, ei bine, vei fi o persoană împlinită. Vei fi fericit. Problema nu e că nu înţelegem. Problema e să credem. Nu o credem cu adevărat. Sau poate, vedeţi, fiindcă suntem creştini nu vrem să rostim aceste cuvinte, că nu credem Cuvântul lui Dumnezeu. Poate îl credem într-un sens general, atunci când se aplică la altcineva. Dar cu siguranţă nu credem că se aplică la noi, în împrejurările dificile în care trăim. Credem că dacă am face aşa, am fi nefericiţi, şi noi nu vrem să fim nefericiţi, aşa că nu facem acest lucru.
Vreau să vă gândiţi la asta. Vorbim aici despre modul în care noi privim la aceste lucruri în contrast cu modul în care Dumnezeu ni le descrie, iar întrebarea e următoarea: pe cine vom crede? Ne vom crede pe noi înşine, sprijiniţi de lume, bineînţeles. Totul în jurul nostru sprijină modul în care lumea judecă viaţa. Sau Îl vom crede pe Isus Hristos? Îl menţionez pe Isus Hristos în particular din cauza felului în care a vorbit despre aceste lucruri în Predica de pe Munte. Vedeţi, chiar la începutul Predicii de pe Munte, în secţiunea pe care noi o numim Fericirile, Domnul Isus Hristos a explicat cum poate o persoană să fie fericită.. Unele din traducerile Bibliei folosesc chiar aceste cuvinte: "Fericit este omul care..." Cuvântul din original este însă mai puternic decât cel folosit aici. De aceea eu prefer cuvântul "binecuvântat". Înseamnă că binecuvântarea lui Dumnezeu va fi peste oamenii care trăiesc în aceste fel. Aceasta implică cel puţin fericirea şi împlinirea, iar tocmai despre ele vorbeşte Isus. Observaţi ce spune El. Daţi-mi voie să vă amintesc învăţăturile Sale.
"Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
"Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângăiaţi!
"Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
"Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
"Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
"Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
"Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
"Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!"
Noi numim aceste cuvinte Fericirile, adică felul în care binecuvântarea lui Dumnezeu va fi peste tine în viaţa ta. Dar lumea nu gândeşte în acest fel. Conceptele după care se ghidează lumea sunt exact contrare celor de mai sus.
Daţi-mi voie să prezint astfel lucrurile. Gândiţi-vă la o persoană care se gândeşte la bogăţie. Un astfel de om crede că dacă ar avea suficienţi bani, ar fi fericit. De aceea îşi propune să câştige 100.000 de dolari, şi reuşeşte să îi obţină. Nu e uşor să faci aşa ceva în zilele noastre, dar unii reuşesc. Deci obţine acei bani, şi totuşi încă nu e fericit. Atunci spune: "Vezi, am nevoie de ceva mai mult. O sută de mii de dolari se pot pierde foarte uşor în zilele noastre. Poate că dacă aş avea 200.000..." Aşa că merge în direcţia asta şi, după ce îi obţine, vrea un milion, şi aşa mai departe. Dar fericit tot nu e. Pe vremea lui, John D. Rockefeller a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni care au trăit vreodată, iar cineva l-a întrebat odată: "Domnule Rockefeller, cât de mulţi bani trebuie să ai ca să fie suficienţi?" Rockefeller a răspuns cu înţelepciune şi cu umor: "Puţin mai mult." Un milionar din Texas spunea: "Credeam că banii pot cumpăra fericirea. Am fost crunt dezamăgit."
Alţii cred că puterea pavează drumul spre fericire. Dacă ai putere, îi controlezi pe ceilalţi oameni. Iar puterea în ziua de azi, cred ei, se obţine în procesul politic, aşa că îşi propun să obţină un post politic. Candidează pentru un post local şi îl câştigă. În curând încep să se gândească la un loc în Congres. Îl obţin şi pe acesta. Dacă au suficienţi bani, candidează pentru un loc în Senat şi poate, dacă împrejurările le sunt favorabile şi totul merge bine, pun ochii pe cel mai înalt post pe care îl pot obţine. Vor să devină preşedintele Statelor Unite. Dar puterea nu aduce fericirea.
Cred că în ziua de azi cea mai promovată este eliberarea sexuală. Iată o femeie care crede acest lucru. Ajunge să trăiască un stil de viaţă imoral împreună cu ceilalţi necăsătoriţi, pentru care viaţa e o succesiune de petreceri de vineri seara, de ieşiri la sfârşit de săptămână şi o succesiune de parteneri de sex. Dar nici ea nu îşi atinge scopul. Cu câţiva ani în urmă postul de televiziune CBS a prezentat un program în care examina acest stil de viaţă în California. Au vorbit cu şase astfel de femei. Şi toate au spus acelaşi lucru. Concluzia era următoarea: "Ni s-a spus că aşa se trăieşte dacă vrei să te distrezi, dar tot ce vor bărbaţii e să se culce cu tine. Am avut destul din asta ca să ne ajungă o viaţă întreagă."
Aceasta e întrebarea. Această filosofie, "eu mai întâi", duce oare la fericire? Oare plăcerea personală să fie răspunsul? Răspunsul e "nu". Nu trebuie să fii un geniu ca să vezi prin această faţadă. Deşi, aşa cum am mai spus, trebuie să priveşti cu atenţie, pentru că lumea face tot ce-i stă în putere ca să o deghizeze. E o promisiune goală. Chiar mai rău de-atât. În primul capitol din Romani, Pavel o numeşte minciună, şi totuşi mulţi oameni o cred. Deci, ce vreau să spun eu este: Trezeşte-te şi ascultă-l pe Pavel când îţi spune: "Tu eşti creştin." Ţie îţi scrie aceste cuvinte. El spune:
"Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfa vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită."
Dumnezeu nu minte. Cuvântul lui Dumnezeu poate fi crezut şi, dacă mergi pe drumul Lui, vei descoperi că voia Lui e bună, plăcută şi desăvârşită, dacă te vei supune ei.
Ajungem acum la al patrulea punct. Al patrulea punct nu e o afirmaţie a vreunui lucru pe care Dumnezeu l-a făcut pentru noi, nici măcar nu e un principiu. Mai degrabă, e ceva ce noi trebuie să facem. Suntem chemaţi să facem ceva. Ce trebuie să facem, Pavel o spune foarte clar, este să oferim trupurile noastre lui Dumnezeu ca jertfe vii. Daţi-mi voie să o spun altfel. Mai devreme în scrisoarea sa, el vorbea despre ascultarea care vine prin credinţă. Despre ea vorbeşte şi aici. El spunea:
"Prin El şi pentru Numele Lui am primit harul şi apostolia..." Pavel vorbeşte despre el şi despre ceilalţi apostoli. "...să chemăm oamenii din toate Neamurile..." Adică din lume şi din felul de gândire al lumii. "...la ascultarea credinţei."
Rodul primelor capitole se găseşte în aplicaţia din a doua parte. Credinţa e motivul pentru care avem ascultarea, iar ascultarea vine din supunerea faţă de voia lui Dumnezeu pentru noi şi faţă de Domnul Isus Hristos care ne-a răscumpărat.
E interesantă imaginea mentală pe care ne-o prezintă Pavel aici. O jertfă, aşa cum am menţionat mai devreme, e ceva oferit lui Dumnezeu de către un preot. Preotul ia jertfa pe care i-a adus-o închinătorul, jertfa fiind întotdeauna un animal, o duce la altar, o omoară, îi varsă sângele, apoi arde trupul victimei. În această procedură preotul şi jertfa sunt două entităţi separate. În această minunată imagine, Pavel le combină, arătând că atât preotul cât şi jertfa sunt una. Mai mult, el spune că acea unică entitate suntem noi. Noi suntem preotul care aduce jertfa, iar jertfa care trebuie adusă suntem tot noi. Poate că îţi spui în acest moment, aceasta e o idee izbitor de nouă. Cu siguranţă trebuie să fie un model pentru ea pe undeva. Imediat ce îţi pui întrebarea dacă există vreun model pentru aceasta, răspunsul e evident. Da, e tocmai lucrul pe care l-a făcut Domnul Isus Hristos. La fel cum era Marele nostru Preot, era în acelaşi timp şi jertfa, pentru că era Marele nostru Preot care Se jertfea pentru noi. Există o diferenţă enormă între jertfa Domnului Isus Hristos pentru noi şi jertfa noastră pentru El. Moartea Lui era o jertfă de ispăşire. El era un înlocuitor pentru noi. A murit pentru păcat, pentru ca mânia lui Dumnezeu să se reverse asupra lui Isus Hristos, în loc să se reverse asupra noastră. Noi nu avem nici o contribuţie la mântuirea noastră. Iar jertfa noastră nu e în nici un fel o jertfă de ispăşire, şi totuşi se aseamănă într-o privinţă cu jertfa lui Isus Hristos: noi suntem cei care aducem jertfa iar jertfa pe care o aducem suntem noi înşine. Mai există o deosebire. Dacă veţi privi în urmă la Vechiul Testament, în special la cartea Levitic în care sunt prezentate jertfele din vechime şi modul în care trebuiau ele aduse, vă veţi aminti că există două feluri de jertfe. Sunt jertfele pentru păcat. Pe acestea le-a împlinit Isus Hristos. Ele erau profeţii, erau simboluri care indicau spre ce urma El să facă. Acestea sunt un tip de jertfe la care noi nu participăm în nici un fel. Dar mai erau şi jertfele de recunoştinţă, şi acestea erau exact ce le spune numele. Erau jertfe pe care le aducea închinătorul, nu ca jertfă pentru păcat (aceasta era adusă deja), ci pur şi simplu ca recunoştinţă pentru vreun lucru pe care l-a făcut Dumnezeu. Astfel de jertfe suntem chemaţi şi noi să aducem. Vedeţi, Dumnezeu a făcut totul pentru noi. Ne-a mântuit de păcatul nostru. Ne-a răscumpărat cu preţul propriului Său sânge. Ne-a făcut una cu El prin Duhul Sfânt. De aceea, nu putem reveni la ce am fost. Avem un destin glorios înaintea noastră. Din acest motiv şi fiindcă suntem recunoscători pentru ce a făcut El, ne aducem pe noi înşine, de bunăvoie, ca jertfe vii înaintea lui Dumnezeu. Şi totuşi, mă gândesc la cultura din zilele noastre. Mă gândesc la cuvântul "jertfă" şi îmi spun: "Ce cuvânt total nepotrivit pentru cultura noastră!" Oamenii din zilele noastre nu vor să se jertfească, dacă au fi făcut-o vreodată. Astăzi nu vrem să jertfim nici un lucru, cât ar fi el de mic. Gândim exact invers. Încercăm să adunăm lucruri. Nu vrem să renunţăm la ele. Şi totuşi, în acest fel începe viaţa creştină, indiferent dacă e compatibil cu cultura noastră sau nu. E porunca lui Dumnezeu şi dorinţa Lui pentru noi, şi de aceea e exact aşa cum spunea Pavel: bună, plăcută şi desăvârşită, chiar dacă nouă nu ni se pare aşa.
Deci, întrebarea care rămâne e următoarea: Vrei să te încrezi în Dumnezeu, să crezi că El ştie ce face? Lumea ne spune că El nu ştie ce face, că e o prostie nemăsurată să trăieşti ca un creştin, dar Dumnezeu spune că dacă mergi pe drumul lumii, vei muri (de fapt, eşti deja mort). Dacă mergi pe drumul Lui, vei trăi. Iar dacă crezi asta, vei face ce-ţi spune Pavel să faci. Îţi vei aduce trupul ca o jertfă vie înaintea lui Dumnezeu.
Tradus de Florin Vidu