Unde priveşte mai întâi Dumnezeu
de Sinclair Ferguson
Cine eşti tu în spatele uşilor închise? Acest test în trei părţi dezvăluie adevăratul indice al spiritualităţii tale.
Este posibil să fi auzit aceste cuvinte (sau o versiune a lor) rostite înainte: „Cum este un om în secret, în responsabilităţile personale, aşa este el în ochii lui Dumnezeu şi deloc mai mult.” Versiunea cea mai frecvent citată este atribuită tânărului scoţian Robert Murray McCheyne. Însă alţi învăţaţi ai căii creştine au împărtăşit aceste sentimente. Le-au împrumutat probabil fără să-şi dea seama unii de la alţii; mai probabil este că ei toţi au învăţat aceleaşi lecţii pe calea cea grea – prin experienţă personală. Oricum toţi au ajuns să vadă aceleaşi trei elemente ca fiind vitale pentru trăirea creştină adecvată.
În primul rând, ei au aflat că ceea ce sunt cu adevărat ca şi creştini devine clar în ascuns, nu în public. Nu atât de mult slujirea vizibilă cât viaţa mea devoţională ascunsă este indicele spiritualităţii mele. Aceasta nu înseamnă să se desconsidere viaţa mea publică, ci să se ancoreze în realitatea profunzimii părtăşiei personale cu Dumnezeu. Pot vorbi sau mă pot ruga cu zel şi elocvenţă în public. Pot apărea înaintea altora stăpân pe mine însumi, când sunt în public. Dar ce se întâmplă când închid uşa după mine şi numai Tatăl mă vede?
Este oare neînsemnat faptul că în Predica de pe Munte Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi în privinţa ipocriziei înaintea oamenilor şi i-a încurajat să fie transparenţi înaintea lui Dumnezeu? Cât de uşor suntem înşelaţi în cultura noastră astfel încât să credem că ceea ce contează realmente este ce se vede în public. Cât de ciudat li s-ar fi părut apostolilor faptul că serviciile de închinare, la care putem atât de uşor să fim spectatori vizibili, sunt cu mult mai mult frecventate decât întâlnirile noastre de rugăciune (cu ochii închişi). Se va spulbera vreodată himera succesului nostru vizibil?
Din când în când statisticile arată cât de mare este discrepanţa între imaginea pe care o prezentăm ca evanghelici şi realitatea, pe care o mascăm. Nu exercităm întotdeauna o „credinţă sinceră” (1Tim. 1:5 – credinţă nefăţarnică, credinţă care nu are nevoie de masca actorului). Viaţa are un mod de a smulge masca pentru a dezvălui ce este acolo cu adevărat. Întocmai cum abuzul sau neatenţia faţă de trup se dezvăluie într-o vârstă mai înaintată, la fel este cu abuzul duhului. Se manifestă inevitabil în caracterul deformat, nedisciplinat sau imatur. Tatăl are un mod de a ne răsplăti în public – un mod sau altul (Matei 6:5-6). De aceea, trăieşte bine în secret, fii modelat de Scriptură. Învaţă să te rogi, controlează-ţi gândurile prin harul lui Dumnezeu.
În al doilea rând, aceşti maeştri din trecut au învăţat că viaţa creştină nu este trăită pe baza sentimentelor noastre, ci prin împlinirea îndatoririlor. Sfinţirea nu este o condiţie bazată pe sentimente, ci supunerea voinţelor noastre în faţa voii lui Dumnezeu. Evanghelismul secolului al XX-lea a fost atât de sensibil la erezia „Boy Scout Christianity” („Promit să fac ce-mi stă în putinţă, să-mi fac datoria...” – aceasta este o parafrazare a mottoului Boy Scouts) care a redus Evanghelia creştină la un Cristos pe jumătate (Mântuitor, dar nu Domn) şi o mântuire pe jumătate (binecuvântări, dar nu îndatoriri). Cât de nesăbuiţi am fost când atât de mult din Noul Testament listează îndatoririle specifice care decurg din relaţia noastră cu Isus Cristos.
Un studiu atent doar al câtorva pasaje din Epistole va îndepărta urma gândirii că datoria este străină trăirii creştine. Aruncaţi o privire la Romani 12:1-15, Galateni 5:13-6:10, Efeseni 4:1-6:20, Filimon 1:2-9, Coloseni 3:1-4:6, 1Tesaloniceni 4:1-5:28, 2Tesaloniceni 2:13-15, Iacov 1:19-5:20 şi 1Petru 1:13-5:11. Fără îndoială vreun cercetător erudit a luat în calcul numărul imperativelor („Faceţi aşa şi aşa!”) din Noul Testament. Fiecare dintre ele contează şi toate sunt urmarea harului lui Dumnezeu.
Ne temem noi că îndeplinirea îndatoririlor noastre va distruge harul lui Dumnezeu? Priviţi la soţia casnică, atât de ocupată, a cărei viaţă întreagă este condusă de mulţimea responsabilităţilor ei. Pe când soţul ei intră în lumea lui (deseori provocatoare şi captivantă), ea pregăteşte mesele de prânz, duce copiii la şcoală, face cumpărături, curăţenie, spală, calcă, repară, prepară mâncarea, face curat şi duce copiii la culcare. Şi de ce? Din îndatorire. Iubirea pentru Dumnezeu şi datoria sunt două părţi ale aceluiaşi lucru. Cât de nesăbuiţi am fost să le separăm şi să considerăm „datoria” drept o lucrare dezagreabilă. Este esenţa asemănării cu Cristos (Ioan 4:34). Prin urmare, cunoaşte-ţi îndatoririle creştine şi du-le la îndeplinire.
În al treilea rând, aceşti maeştri au învăţat să trăiască în mod vizibil, chiar în secret; ei ştiau că trăiau coram Deo (înaintea lui Dumnezeu). Acest singur principiu este suficient să transforme întreaga viaţă şi să ne scape de toată înşelăciunea – personală, a lui Dumnezeu şi a altora. Nimic nu este ascuns de ochii Celui cu care avem de-a face (Evrei 4:13). A captat acest gând suficient mintea mea? A început el să predomine în orice acţiune a mea producând calitatea transparenţei în viaţa mea? Este singurul mod cert de a te bucura de eliberarea de sub presiunea lumii, care încearcă să te conformeze modelului ei, şi de a învinge teama de oameni. Cei care-l fac scopul lor de a avea o conştiinţă curată, fără nicio pată înaintea lui Dumnezeu, sunt oamenii liberi ai lui Cristos. Prin urmare, trăieşte-ţi toată viaţa ca în prezenţa lui Dumnezeu.
Aşadar, aici sunt trei lucruri care oferă o măsură bună a nivelului spiritual la care mă aflu: Cum sunt cu adevărat în secret? Cum reacţionez la cuvântul „datorie”? Trăiesc conştientizând cât de vizibilă este viaţa mea înaintea lui Dumnezeu?
John Owen sugerează faptul că eşecul de a te ocupa de aceste probleme ale inimii este ca lăsarea „unei molii într-o haină, să roadă şi să distrugă firele ei de aţă întreţesute, astfel încât, deşi întreaga croială se menţine, este uşor ruptă în bucăţi.” Într-adevăr o comparaţie înţeleaptă!
Tradus de Lacrisa Novac