Biserica condusă de piaţă - Partea a 2-a
Gary E. Gilley
David Wells deplânge starea bisericii noii paradigme: "O mare parte a ei e plină de stratageme, dispozitive, artificii şi tactici de marketing, încercând fără ruşine să se adapteze la lumea noastră postmodernă, seacă şi orbită de păcat... Prea puţin ni se vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu. Iar fără viziunea oricărei realităţi a acestei sfinţenii, Evanghelia devine un lucru banal, viaţa îşi pierde profunzimea, Dumnezeu este transformat într-un produs ce trebuie vândut, credinţa devine o activitate recreaţională ce trebuie îndeplinită, iar Biserica se transformă într-un club al unor oameni cu aceleaşi gusturi" (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, p. 180). Grave acuzaţii; să fie oare adevărate?
Retorica standard folosită de bisericile noii paradigme este că în acestea se învaţă acelaşi mesaj, aceeaşi Evanghelie ca în bisericile evanghelice mai tradiţionale, diferenţa constând doar în metodologia şi filozofia slujirii. Lee Strobel (fost pastor învăţător la Willow Creek Community Church) scrie: "Obiecţiile aduse [la adresa bisericii conduse de piaţă] se referă în general la metoda folosită pentru comunicarea Evangheliei, nu la mesajul în sine, în consecinţă suntem liberi să folosim creativitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru a prezenta mesajul lui Hristos în moduri noi, relevante pentru audienţa noastră ţintă" (Înăuntrul minţii lui Harry şi Mary, care nu merg la biserică [Inside the Mind of Unchurched Harry and Marry], de Lee Strobel, p. 168). Lucrurile pur şi simplu nu stau aşa. Deşi unele metode ne deranjează, mesajul transmis este cel care ne îngrijorează cu adevărat. În partea a 4-a a acestei serii vom demonstra că, deşi bisericile noii paradigme şi-au îmbrăcat Evanghelia în roba evanghelicalismului conservator, aceasta este în realitate o mascaradă, un costum care maschează un mesaj al Evangheliei ce ar fi fost de nerecunoscut cu doar câţiva ani în urmă. Deocamdată trebuie să examinăm metodologiile pentru care bisericile noii paradigme au devenit faimoase: strategiile lor conduse de piaţă. Până la urmă, faptul că bisericile noii paradigme sunt cunoscute ca fiind "conduse de piaţă" nu e lipsit de temei. Am ales să nu folosim această etichetă în exclusivitate pentru că aceste biserici sunt unice şi în alte privinţe, însă abordarea lor condusă de piaţă este cu siguranţă caracteristica lor distinctivă.
Ce este o biserică condusă de piaţă?
Unora din biserica condusă de piaţă nu le place acest nume. Ar prefera mai degrabă "condusă de scopuri" (după titlul cărţii influente a lui Rick Warren, Biserica condusă de scopuri[The Purpose-Driven Church], sau "sensibilă la căutători" (după Bill Hybels). Însă alţii, cum ar fi George Barna (cel mai respectat cercetător de marketing al evanghelicilor) nu ezită să spună lucrurilor pe nume. În lucrări precum Promovarea bisericii prin marketing [Marketing the Church] şi Ghid pas cu pas pentru promovarea Bisericii prin marketing [A Step-by-Step Guide to Church Marketing], Barna schiţează pentru pastorii care nu au avut privilegiul să fie absolvenţii unui curs de marketing (Ghid pas cu pas pentru promovarea Bisericii prin marketing, p. 15), cum trebuie făcut acest lucru în biserică. Referitor la dezbaterea din cercurile evanghelice cu privire la marketing, Barna declară că aceasta s-a încheiat şi experţii în marketing au câştigat (p. 13-14).
Dacă e adevărat (iar cineva care vizitează biserici din toată ţara, de la liberale la conservatoare, şi observă imitarea principiilor de marketing, va trebui să fie de acord că Barna are argumente puternice), ce s-a câştigat mai exact (sau s-a pierdut, depinde de unghiul din care priveşti)?
Barna defineşte marketingul ca fiind "un termen larg care cuprinde toate activităţile ce duc la un schimb de bunuri de aceeaşi valoare între două părţi de comun acord." Barna continuă şi oferă presupuse exemple de marketing din Scriptură, inclusiv exemple de promovare a Evangheliei prin marketing (cf. pp. 20,23,77). Din nefericire, pentru a-şi susţine strategia de marketing cu versete din Scriptură, el trebuie să denatureze semnificaţia acestora. De exemplu, Barnaba este oferit ca exemplu de strategie de marketing (p. 23). Barna scrie: "Barnaba a reuşit să rezolve cu succes o problemă de marketing sau de 'relaţii publice' atunci când a îndepărtat teama primilor ucenici de Pavel, convingându-i pe aceştia că Pavel nu mai era persecutorul Bisericii" (Fapte 9:26,27) (p. 23). De asemenea, şi Isus Îşi datorează renumele marketingului, spune Barna (p. 23), pentru că reclama prin viu grai, de la om la om este "cea mai eficientă metodă de reclamă din lume". După definiţia lui, orice proclamare a oricărui mesaj creştin este un act de marketing. El ne spune apoi că toate bisericile folosesc strategii de marketing, însă unele nu îşi dau seama de acest lucru; bisericile noii paradigme au dus pur şi simplu marketingul la un nou nivel. Însă filozofia de marketing este o abordare foarte diferită de metodele folosite în Scriptură pentru răspândirea Evangheliei, după cum sper să demonstrez în aceste articole, însă haideţi să privim acum la definiţia marketingului pe care ne-o oferă Barna. Conform acestei definiţii, poate fi Evanghelia promovată prin marketing? Este Evanghelia "un schimb de bunuri de aceeaşi valoare între două părţi de comun acord"? Haideţi să vedem. Evanghelia este oferită prin har (o favoare nemeritată) şi primită prin credinţă. În această tranzacţie Dumnezeu ne primeşte pe noi, noi Îl primim pe El (bunuri de aceeaşi valoare?). În această tranzacţie noi primim neprihănirea lui Hristos, El ia păcatele noastre asupra Lui (bunuri de aceeaşi valoare?). Procesul de piaţă este distrus începând chiar cu definiţia acestuia, atunci când "produsul" este Hristos.
Dar este oare Hristos produsul aceste abordări conduse de piaţă? Barna ar spune că da, însă observaţi explicaţia lui: "Slujirea, în esenţă, are acelaşi obiectiv ca şi marketingul - să împlinească nevoile oamenilor. Slujirea creştină, prin definiţie, împlineşte nevoile reale ale oamenilor oferindu-le soluţii biblice pentru circumstanţele vieţii" (p. 21). Deşi nu afirmă acest lucru, sunt sigur că, dacă ar fi întrebat, Barna ar spune că noi împlinim nevoile reale ale oamenilor aducându-L înaintea lor pe Hristos (reţineţi, vă rog, că "slujirea", pentru bisericile noii paradigme, care au devenit centre evanghelistice, înseamnă eforturile lor de a-L aduce pe Harry, care nu merge la Biserică, la Hristos). Însă este oare scopul Evangheliei acela de a împlini nevoile pe care le simt oamenii? Acesta e motivul pentru care a venit Hristos? Vom studia acest subiect mai în detaliu în următorul articol, însă în acest punct trebuie cel puţin să protestăm în faţa unei astfel de înţelegeri a Evangheliei.
Evanghelia nu înseamnă să-i aducem pe oameni la Hristos pentru a li se împlini nevoile. Conform Scripturii, Evanghelia este vestea bună că păcătoşilor pierduţi li se pot ierta păcatele şi pot primi în schimb neprihănirea lui Hristos. Aceasta este nevoia reală a omenirii, nevoia pentru care a murit Hristos. Biserica noii paradigme nu are nici o problemă să admită că adevărata nevoie a lui Harry este mântuirea de păcat. Însă ei nu cred că Harry va răspunde unei astfel de Evanghelii până când nu o vom ambala într-o ofertă atrăgătoare. Nevoile pe care le simte Harry, spun ei, constituie spărtura în fortăreaţă prin care putem ajunge la el pentru ca adevărata lui nevoie spirituală să poată fi împlinită. Conform cercetărilor lor de marketing, Harry nu e interesat de adevăr (Înăuntrul minţii lui Harry şi Mary, care nu merg la biserică, de Lee Strobel, p. 56); de aceea, el nu reacţionează pozitiv la "Aşa vorbeşte Domnul" (ibid., p. 50). Harry nu e interesat nici de viitor (inclusiv de cer) (ibid., p. 57); de aceea, încercarea de abordare prin care îl facem interesat de destinul lui veşnic este zadarnică. Lucrul de care e interesat Harry este să se simtă bine, să aibă o imagine bună despre propria persoană. El întreabă: "Ce mă poate ajuta să scap de durere?" (ibid., p. 56); el e interesat de "căsătoria lui, prieteniile lui, cariera lui, vindecarea rănilor din trecut, şi aşa mai departe" (ibid., pp. 58, 59). La rândul ei, Mary, care nu merge nici ea la biserică, e atrasă de acele biserici în care "femeile au acces la conducere şi influenţă" (ibid., p. 76) (adică o abordare egalitaristă). Dacă vrem să atingem această generaţie, trebuie să "promovăm" Evanghelia ca fiind ceva care dă rezultate (adică înlătură durerea şi aduce fericirea).
"Cele mai eficace mesaje pentru căutători sunt acelea care se adresează nevoilor pe care le simt ei" (ibid., pp. 213-214). Totuşi, această abordare nu este luată din Scriptură, este luată din cercetările de marketing şi din ultimele tendinţe ale psihologiei populare. Nimeni nu neagă că există multe beneficii pentru viaţa creştină, însă aceste beneficii nu trebuie confundate cu Evanghelia. Evanghelia nu are de-a face cu ajutarea lui Harry să-şi formeze o imagine mai bună în legătură cu propria persoană sau cu circumstanţele vieţii; ea are de-a face cu răzvrătirea lui împotriva unui Dumnezeu sfânt, care îl va condamna în cele din urmă la iad dacă nu se pocăieşte şi nu se încrede în Hristos pentru iertarea păcatelor. Deosebirea dintre abordarea condusă de piaţă şi abordarea biblică constă în mare parte în înţelegerea acestei diferenţe fundamentale.
Evaluarea pieţei
Ţinând cont de faptul evident că metodologia condusă de piaţă dă rezultate (aproape toate bisericile mari şi cu creştere rapidă din America au urcat în trenul mişcării conduse de piaţă) şi admiţând că suntem oameni pragmatici, care ne închinăm la picioarele zeiţei succesului, ce defecte grave am putea găsi în această mişcare? Iată câteva lucruri pe care trebuie să le luăm în considerare.
Mare e bine, mică e rău; sau Unde au plecat toţi oamenii?
Cele mai multe biserici din America sunt mici. 50% din biserici au în medie mai puţin de 75 participanţi în orice duminică şi doar 5% atrag mai mult de 350, conform sondajelor lui Barna. Aceste statistici nu pot fi contrazise; problema e cu interpretarea lor. Experţii în creşterea bisericii folosesc aceste numere pentru a dovedi că biserica şi-a pierdut relevanţa - nu mai are un impact semnificativ asupra societăţii. Oare aşa stau lucrurile cu adevărat? David Wells ne împărtăşeşte din gândurile sale: "Cu un secol în urmă, în 1890... o biserică protestantă avea în medie 91,5 membri, dintre care nu toţi participau la întrunirile de duminica; un secol mai înainte, în 1776, o biserică metodistă avea în medie 75,7 membri. Se pare că bisericile noastre de azi au aproximativ aceeaşi mărime pe care au avut-o întotdeauna, în medie, iar presupunerea că experimentăm acum o reducere drastică trebuie demonstrată cu claritate înainte de a-i permite să devină premisa pentru strategii noi şi radicale" (Dumnezeu în pustie [God in the Wasteland], de David Wells, p. 78). De fapt, prezenţa la serviciile bisericii în 1937 era în medie de 41% din populaţie, iar în 1988 era de 42% (apropiată de 50% la sfârşitul anilor 1950 şi 43% în 1999, conform revistei Creştinismul Azi [Christianity Today], 10 iulie 2000, p. 20), ceea ce-l face pe Wells să comenteze: "Eforturile lui Barna de a face din megabiserici standardul de normalitate ca apoi să argumenteze că bisericile de mărimi obişnuite sunt nişte eşecuri, sunt pur şi simplu nejustificate şi îndreptate într-o direcţie greşită" (Dumnezeu în pustie, p. 79).
Nu e nevoie să fii matematician ca să înţelegi că procentul americanilor care merg la biserică a rămas constant, şi totuşi aproape săptămânal apar noi megabiserici, apoi bisericile gigant sunt populate în mare parte cu oameni provenind din biserici mici. La fel cum lanţul de magazine Wal-mart elimină magazinele mici de familie iar lanţurile de restaurante şi magazinele de alimente fac acelaşi lucru în domeniile lor de activitate, tot aşa megabisericile au acelaşi efect negativ asupra bisericilor mici. Însă mai mare nu înseamnă în mod necesar mai bun, iar după ce toate numerele sunt înregistrate, descoperim că participarea medie la serviciile bisericii (din punct de vedere procentual) nu a crescut, în ciuda metodelor la care fac reclamă aceste megabiserici.
Cine are nevoie de Dumnezeu când avem programe?
E adevărat, putem cade în capcana simplificării excesive, însă atunci când se pune atâta accent pe metodologiile de marketing, puţin loc mai rămâne, sau mai e nevoie, pentru Dumnezeu. Poate că unul din exemplele cele mai strigătoare la cer ale încrederii în sine a marketingului este afirmaţia că mântuirea sufletelor are un preţ. Barna sugerează că o biserică îşi poate stabili ca obiectiv "să aducă 50 de oameni la Hristos în acest an, printr-un program cu cheltuieli sub 5000 de dolari" (Barna, p. 170). Deci, putem aduce oameni la Hristos cheltuind cam 100 de dolari de persoană. Devine discutabilă nevoia de rugăciune şi încredere în Dumnezeul suveran, când putem aprecia din punct de vedere statistic cât costă să aducem un suflet la Domnul. În apărarea lui Barna, această strategie "suflet/dolar" nu e nouă. Atât Charles Finney cât şi Billy Sunday au estimat cât costă să câştigi un suflet, preţul adus de ei era undeva între 2 şi 3 dolari de persoană - un chilipir în comparaţie cu cel din zilele noastre. Însă, desigur, dacă ţinem cont de inflaţie, se pare că încă poţi câştiga un suflet destul de ieftin.
Luaţi cazul consultantului în creşterea bisericii care susţine cu îndrăzneală că "între 5 şi 10 milioane de adulţi pot fi aduşi înapoi în biserică într-o lună, dacă bisericile adoptă trei schimbări simple: 1. Faceţi reclamă, 2. Informaţi oamenii cu privire la "beneficiile produsului", şi 3. Fiţi drăguţi cu oamenii (Vezi "La masă cu diavolul [Dining with the Devil], de Os Guinness, p. 38). Credinţa în omnipotenţa tehnicilor de marketing schimbă natura bisericii.
Consumatorul e rege
Premisa tuturor tehnicilor de marketing este aceea că consumatorului trebuie să i se facă pe plac; el trebuie să rămână mulţumit; trebuie să i se dea ce doreşte, sau a fost programat să creadă că doreşte, dacă vrem să avem succes. Această premisă funcţionează foarte bine la McDonald's, de exemplu, dar poate fi aplicată şi în cazul bisericii? Cu siguranţă că poate, însă nu cumva biserica şi, mai important, mesajul Evangheliei sunt transformate şi denaturate în decursul acestui proces? Ascultaţi ce spune Wells: "Adevărul este că, deşi suntem capabili să promovăm biserica prin marketing, nu putem face acelaşi lucru cu Hristos, cu Evanghelia, cu caracterul creştin, cu sensul vieţii. Biserica poate oferi îngrijire pe timpul zilei pentru părinţii obosiţi, stimulare intelectuală pentru generaţia obişnuită cu jocurile video, sentimentul familiei pentru cei singuri şi lipsiţi - şi, într-adevăr, o mulţime de oameni vin la biserică exact pentru aceste motive. Însă nici Hristos şi nici adevărul Lui nu poate fi promovat apelând la interesele consumatorului, pentru că premisa tuturor tehnicilor de marketing este aceea că nevoile consumatorului sunt suverane, clientul are întotdeauna dreptate, iar tocmai acest lucru spune Evanghelia că nu e adevărat" (Wells, p. 82).
Chiar şi revista The New Yorker, renumită pentru comentariile sale la adresa culturii populare, vede o problemă în predicarea condusă de audienţă din zilele noastre: "Predicatorul, în loc să privească la lume, se uită la opinia publică, încercând să descopere ce ar dori publicul să audă. Apoi încearcă să reproducă aceste lucruri, aducându-şi produsul într-o piaţă în care şi alţii încearcă să facă la fel. Publicul, apelând la cultura noastră ca să afle despre lume, nu descoperă decât reflectarea propriei imagini. Între timp, lumea neexaminată pluteşte în derivă înspre viitor" (Citat din Guinness, p. 59).
Ce se întâmplă însă dacă consumatorul se schimbă?
Merită să medităm la următoarele două citate: "Cine se căsătoreşte cu spiritul acestui veac, în curând va rămâne văduv." "Pentru a fi relevant, trebuie să spui lucruri care sunt veşnice" (Guinness, p. 63). Ce se întâmplă dacă consumatorul capricios îşi schimbă interesele, sau dezvoltă noi dorinţe, aşa cum inevitabil o va face? Oare pastorul modern din zilele noastre se va trezi călcat în picioare de turma de mâine? Pentru a evita o astfel de tragedie, trebuie să se ţină la zi cu ultimele tehnici de marketing? Va deveni sclavul sondajelor şi statisticilor? Cum va afecta acest lucru felul în care foloseşte Scriptura? Nu trebuie să avem un glob de cristal care să ne ajute să răspundem acestor întrebări; tot ce trebuie să facem este să privim în urmă. Biserica a luptat întotdeauna, şi adesea a pierdut lupta cu generaţia ei. Există numeroase paralele cu situaţia din zilele noastre. De exemplu, Controversa Declinului [Downgrade Controversy] din timpul lui Spurgeon a dus în cele din urmă la liberalizarea bisericilor evanghelice din Anglia. Chiar şi în America putem privi la schimbările de la începutul secolului al 19-lea provocate de mişcarea de trezire, cunoscută mai bine sub numele de finneyism (de la predicatorul evanghelist Charles Finney). Guinness consideră aceste lucruri ca fiind precedente importante, pentru că schimbarea din vremurile noastre "nu este o trecere de la calvinism la arminianism, ci de la teologie la experienţă, de la adevăr la tehnică, de la elite la populism, de la accentul pus pe 'slujirea lui Dumnezeu' la 'asistarea eului' în cadrul slujirii lui Dumnezeu" (Guinness, p. 27). Încă mai avem printre noi pe unii care au experimentat marea luptă dintre fundamentalism şi modernism din prima jumătate a secolului trecut, în care nume mari ale bisericii au fost tentate să curteze spiritul veacului. Mişcarea a fost atât de populară încât aproape fiecare grupare religioasă majoră din America s-a căsătorit în cele din urmă cu spiritul veacului şi s-a îndepărtat de creştinismul biblic. În acel moment s-au format noile grupări fundamentaliste, cu bisericile, şcolile şi asociaţiile lor. Rezultatele sunt previzibile.
Origen, în secolul al treilea, învăţa că "Creştinii sunt liberi să 'jefuiască egiptenii' însă li se interzice 'să-şi facă un viţel de aur' din pradă" (Guinness, pp. 30, 31). Uşor de zis, însă, după cum a demonstrat istoria, aproape imposibil de făcut.
Michael Horton rezumă corect lucrurile, spunând: "În cele din urmă, vom descoperi că am transformat în întregime părtăşia sfinţilor. Nu a fost nevoie să aruncăm Biblia peste bord, aşa cum au făcut moderniştii de la începutul secolului. Nu a fost nevoie să spunem că Scriptura nu a reuşit să ofere răspunsuri lumii moderne, sau să împlinească nevoile oamenilor contemporani, aşa cum au spus liberalii. Tot ce a trebuit să facem a fost să permitem lumii să definească biserica, în loc să lăsăm Cuvântul să o definească" (Viitoarea criză evanghelică [The Coming Evangelical Crisis], editată de John H. Armstrong, "Recuperarea firului cu plumb [Recovering the Plumb Line]" de Michael S. Horton, p. 254).
Rezumat
Atunci când vorbim despre promovarea bisericii prin marketing nu ne referim la lucruri cum ar fi reclamele pentru evenimentele bisericii, asigurarea excelenţei în cadrul programului bisericii, o atitudine prietenoasă faţă de vizitatori, sau asigurarea de suficiente locuri de parcare. Nimeni nu neagă importanţa şi valoarea acestor lucruri. Marketingul, aşa cum e definit de bisericile noii paradigme, merge mult mai departe, pentru că punctul lui central este focalizat asupra a ceea ce consumatorul (Harry care nu merge la biserică) vrea şi crede că are nevoie, în loc să fie concentrat asupra a ceea ce Dumnezeu vrea şi ce spune El că are nevoie Harry. În alte cuvinte, bisericile conduse de piaţă sunt zidite pe temelia sondajelor de opinie, a studiilor şi a ultimelor tehnici, în loc să fie zidite pe Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a promova o biserică prin tehnici de marketing în faţa celor nemântuiţi, consumatorului trebuie să i se ofere ce acesta doreşte.
Din moment ce consumatorii nemântuiţi nu-L doresc pe Dumnezeu, sau lucrurile lui Dumnezeu, ei trebuie să fie ademeniţi cu altceva. Astfel, apare tentaţia ca biserica să se schimbe, sau cel puţin să ascundă ce este în realitate, pentru a-l putea atrage pe Harry care nu merge la biserică. În plus, biserica este ispitită să-şi modifice mesajul pentru a-l face să corespundă lucrurilor pe care Harry vrea să le audă şi de care crede că are nevoie. Rezultatul final este o Evanghelie orientată către nevoile ascultătorului, care face apel la natura căzută a lui Harry în efortul de a-l ademeni să vină la Hristos, Cel care poate împlini orice nevoi, astfel încât Harry să se simtă împlinit şi să aibă o părere mai bună despre propria persoană. Însă "Pot oare bisericile să-şi ascundă cu adevărat identitatea fără să-şi piardă caracterul religios? Poate biserica să-i considere pe oameni consumatori fără să uite în mod inevitabil că aceştia sunt păcătoşi? Poate biserica să promoveze Evanghelia ca pe un produs fără să uite că cei ce o cumpără trebuie să se pocăiască? Poate biserica să se promoveze pe sine fără să uite că ea nu îşi aparţine ci este a lui Hristos? Poate biserica să urmărească succesul pe piaţă fără să-şi piardă credincioşia biblică?" (Pierderea virtuţii [Losing Our Virtue], de David Wells, p. 202). Cred că răspunsurile la aceste întrebări sunt evidente.
Tradus de Florin Vidu