Isus: Singurul Mântuitor

R. C. Sproul


Continuăm acum cu expunerea documentului elaborat de liderii evanghelici într-un efort de a reinstaura unitatea între evanghelici în ceea ce priveşte semnificaţia Evangheliei. Şi privim la articolele de afirmaţie şi negaţie. Astăzi am ajuns la articolul patru.

Afirmăm că Isus Cristos este singura cale pentru mântuire, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire.

Negăm faptul că cineva poate fi mântuit în orice alt fel decât prin Isus Cristos şi Evanghelia Sa. Biblia nu oferă nicio speranţă ca închinătorii sinceri ai altor religii să fie mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

Nu-mi pot imagina o afirmaţie care s-ar confrunta cu mai multă rezistenţă din partea publicului american decât aceasta, pentru că este atât de îngustă şi absolut ne-americană. Drept vorbind, ea înfige un topor la rădăcina pluralismului şi a relativismului. Am fost luaţi cu asalt de ideea că nu contează ceea ce crezi atâta timp cât eşti sincer. Şi că ar exista mai multe căi ce conduc spre cer, iar Dumnezeu nu este atât de îngust încât să ceară o supunere strictă faţă de o cale şi un mijlocitor anume.
Dar, bineînţeles, la acest punct autorii documentului nu încearcă să-şi declare propriul fanatism sau propria îngustime, ci încearcă să fie credincioşi învăţăturii clare a Bibliei şi, nu în ultimul rând, învăţăturii lui Isus Însuşi, care le-a spus ucenicilor Săi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” O altă referinţă din Noul Testament, vitală pentru înţelegerea acestei afirmaţii (că Isus Cristos este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi omenire), se află în prima scrisoare a lui Pavel către Timotei, în capitolul 2, versetul cinci:

„Căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită.”

Aici apostolul afirmă unicitatea lui Cristos. Şi termenii acestei unicităţi, menţionaţi în mod special în acest text, se concentrează asupra rolului lui Cristos ca mijlocitor. Există puţină ambiguitate în acest text în ceea ce priveşte declaraţia apostolului când spune că există un mijlocitor între Dumnezeu şi omenire – omul Isus Cristos. Ceea ce este ciudat în legătură cu această declaraţie este că pe întreg parcursul istoriei biblice, în special în Vechiul Testament, sunt menţionaţi câţiva oameni care au avut un rol de mijlocitor. Un mijlocitor este unul care „stă la mijloc”, cineva care stă la mijloc între două părţi/persoane, de obicei între două părţi ce sunt înstrăinate sau sunt implicate într-o anume dispută. Vechiul Testament, de exemplu, îl priveşte pe Moise drept mijlocitorul vechiului legământ. El reprezenta poporul Israel în discuţiile sale cu Dumnezeu şi el era de asemenea purtătorul de cuvânt al poporului. În perioada vechi-testamentară profeţii aveau o funcţie de mijlocire, erau mesagerii lui Dumnezeu pentru oameni. Ei stăteau între oameni şi Dumnezeu; şi astfel Dumnezeu vorbea şi Se descoperea profeţilor. În calitate de intermediari profeţii le spuneau oamenilor: „Astfel vorbeşte Domnul.” De asemenea, şi preoţii Israelului, în preoţia aaronică vechi-testamentară, au avut rolul de intermediari prin faptul că vorbeau cu Dumnezeu pentru oameni. Ei erau mijlocitori pentru popor. Chiar şi împăratul Israelului era văzut ca un fel de mediator, pentru că el nu domnea prin puterea proprie, ci acesta era privit ca reprezentantul lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Şi de aceea el era responsabil înaintea lui Dumnezeu de domnia sa în dreptate, conform legii împăraţilor în Vechiul Testament.

Deci, de ce spune apostolul Pavel că este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni – omul Isus Cristos? Ei bine, el nu ne spune de ce, deci trebuie să ghicesc şi să speculez. Un lucru pe care l-am putea spune în acest moment este că depinde de însemnătatea cuvântului „este.” Şi că el vorbeşte la timpul prezent. Şi poate că tot ce are în vedere apostolul aici este că la momentul când scrie, este numai un mijlocitor existent, şi anume Isus, pentru că toţi ceilalţi oameni sunt predecesori din timpurile vechi. Dar mă îndoiesc foarte mult că aceasta avea în vedere Pavel. Cred că noi trebuie să înţelegem unicitatea slujbei lui Cristos de mijlocitor prin prisma rolului de mediere pe care L-a avut şi care a fost, într-adevăr, absolut unic. Şi această unicitate nu stă numai în lucrarea Sa de mijlocire, ci în lucrarea Sa de mijlocire datorită persoanei Sale; Isus Cristos şi numai Isus Cristos a fost „Dumnezeu om”, Dumnezeu încarnat, Dumnezeu cu noi. Şi astfel, ceea ce face Dumnezeu pentru a aduce împăcare şi răscumpărare între părţile înstrăinate – Dumnezeu şi omenire – este că Dumnezeu ia asupra Lui Însuşi forma unei fiinţe umane. Şi în omul Cristos, Cristos stă în mijloc pentru a aduce reconcilierea între oameni şi Tatăl Său. Şi în această lucrare de mijlocire, în special lucrarea de ispăşire, Cristos şi numai Cristos are calificările să facă ceea ce este necesar în ultimă instanţă pentru a aduce împăcarea.
Ne amintim de Sfântul Anselm la începuturile istoriei Bisericii, care a scris o cărticică în limba latină intitulată „Cur Deus Homo”, care înseamnă „De ce a devenit Dumnezeu Om?” şi în care Anselm a explicat în detaliu de ce a fost necesar pentru mântuirea noastră ca mijlocitorul nostru să fie o persoană ce poseda şi divinitate şi umanitate.

Ce face credinţa creştină unică şi diferită de toate celelalte religii ale lumii? Răspunsul este simplu. Este Cristos. Nimeni nu mai are un mijlocitor divin şi uman. Nicio altă religie nu are o ispăşire care poate acoperi ruptura dintre Dumnezeu şi om. Niciun alt conducător al lumii sau lider religios nu a înviat vreodată din morţi. Confucius a avut înţelepciune dar el a murit. Mahomed este mort. Buda este mort. Şi aşa mai departe. Numai Cristos a avut puterea de a împăca Dumnezeu şi omul. Şi una dintre celelalte calităţi pe care El le-a avut spre deosebire de toţi ceilalţi a fost lipsa de păcat, la care ne vom referi mai târziu în acest document.
Din nou, motivul afirmaţiei că Isus Cristos este singura cale de mântuire este pentru că numai El, în persoana Sa, are calităţile necesare pentru înfăptuirea acestei lucrări de mijlocire, ce trebuie împlinită pentru a aduce împăcarea.

Din nou, au fost persoane care m-au întrebat: „De ce este Dumnezeu atât de îngust încât să ofere un singur mântuitor?” Întrebarea care se pune este: De ce ne-ar oferi Dumnezeu un mântuitor? De ce nu ne-ar condamna pur şi simplu şi de ce nu Şi-ar exercita dreptatea dându-ne ceea ce merităm? De ce trece Dumnezeu prin toată osteneala, în adâncimile şi bogăţiile harului Său, pentru a ne da un mijlocitor care va sta în locul nostru, care va primi judecata pe care o merităm şi care ne va da neprihănirea de care avem nevoie aşa de disperat? De ce nu are doi sau trei, nu ştiu. Dar ceea ce este uimitor pentru mine e că El s-a deranjat să o facă. Şi cred că oamenii trebuie să fie atenţi, în special creştinii care ignoră cam uşor unicitatea lui Cristos spunând „Păi, ştii, nu contează ce crezi. Poţi să crezi în această religie sau în cealaltă” şi aşa mai departe. Dumnezeu este gelos pentru Fiul Său. Isus este singurul Său Fiu preaiubit. În Noul Testament Dumnezeu vorbeşte de trei ori aşa încât să fie auzit. Şi în fiecare din aceste ocazii El anunţă din cer câte ceva referitor la identitatea Fiului Său. „Acesta este Fiul Meu, de El să ascultaţi.” Şi dacă oamenii substituie poziţia pe care I-a dat-o Dumnezeu lui Cristos din veşnicie, în care El singur este vrednic să primească slavă şi cinste, stăpânire şi putere şi dacă Dumnezeu le declară tuturor oamenilor de pretutindeni să accepte şi să-L onoreze pe Cristos, Dumnezeu nu va accepta un locţiitor. Iar tu spui: „Ei bine, nu contează. Eu pot să-l urmez şi pe Buda”, care de fapt a fost un ateu. În orice caz, problema aici este de natură biblică şi are de-a face cu singurul Dumnezeu adevărat. Observaţi că atunci când Pavel afirmă că există un singur mijlocitor, el prefaţează aceasta spunând că este numai un singur Dumnezeu. Şi aceeaşi unicitate a fost declarată de-a lungul Vechiului Testament, unde Dumnezeu a dezaprobat cu fermitate idolatria. Şi chiar prima poruncă a fost o poruncă de exclusivitate: „Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.” Şi închinarea la Baal, închinarea la Dagon, închinarea la alte deităţi păgâne nu primeşte recomandarea lui Dumnezeu ci condamnarea lui Dumnezeu. Lui nu Îi era plăcută religia falsă, ci a văzut în aceasta o răzvrătire sistematică împotriva propriei Sale glorii.
Şi astfel Pavel pune toate acestea la un loc. Există numai un singur Dumnezeu şi Dumnezeu are doar un Fiu. Şi există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi omenire. Acum, aceasta este foarte dificil de acceptat pentru oamenii care au fost scufundaţi în pluralism. Dar ei vor trebui să se certe cu Cristos şi cu apostolii Săi asupra acestei probleme. Biblia nu oferă nicio speranţă închinătorilor sinceri ai altor religii că vor fi mântuiţi fără credinţă personală în Isus Cristos.

Printre cei care practică alte religii ale lumii există oameni care cred că pot fi mântuiţi de Cristos argumentând că ei, de fapt, se închină Lui în ignoranţă dând închinarea lor la ceva sau cineva. Şi oricui este închinător sincer, sau religios sincer, Dumnezeu îi va aplica beneficiile lucrării lui Cristos. Ceea ce afirmă de fapt această negaţie este: „Nu, nu numai că Cristos este necesar, ci credinţa personală în Cristos este necesară ca o obligaţie că Dumnezeu conduce lumea”. Pavel, când le-a vorbit grecilor în mijlocul Areopagului, a spus: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască...” Şi apoi continuă spunând: „că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” Deci, există cerinţa universală ca oamenii să profeseze credinţa în Cristos.

Haideţi să privim, acum, la articolul cinci.

Afirmăm că Biserica este condusă de Dumnezeu şi are astfel obligaţia divină de a predica Evanghelia fiecărei persoane.

Negăm faptul că o clasă sau un grup specific de persoane, oricare ar fi identitatea sa etnică sau culturală, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei. Intenţia lui Dumnezeu este o Biserică globală alcătuită din oameni din orice trib, limbă sau naţiune.

Partea pozitivă a articolului cinci este afirmaţia misiunii bisericii. Misiunea bisericii este definită, în analiza finală, nu de către biserică sau de către comitetul conducător al bisericii. Misiunea bisericii este definită de Domnul bisericii. Şi El defineşte misiunea noastră şi porunceşte ca biserica să se angajeze în evanghelizare. Evanghelizarea nu este niciodată o opţiune pentru biserică. Misiunile nu sunt niciodată o opţiune pentru biserică, dacă biserica este supusă Domnului şi capului bisericii. Pentru că bisericii i se porunceşte să predice Evanghelia fiecărei persoane.

Unul dintre marile scandaluri din istoria creştinătăţii este împotrivirea cu care biserica a răspuns la această poruncă. Rămân încă multe, multe milioane de oameni în această lume care nu au auzit niciodată de Isus Cristos. De fapt, în ziua de astăzi, în timp ce vă vorbesc, se stabileşte un record. Astăzi, vor muri mai mulţi oameni pe planeta pământ fără să fi auzit vreodată de Isus Cristos decât au murit în orice altă zi din istoria omenirii. Şi recordul pe care îl stabilim astăzi îl întrece pe cel care a fost stabilit ieri. Şi recordul pe care îl stabilim astăzi va fi întrecut mâine. Pentru că noi suntem în punctul în care creşterea populaţiei şi explozia extinderii populaţiei lumii se accelerează într-un ritm mai rapid decât face faţă iniţiativa misionară a bisericii. Şi noi pur şi simplu nu am îndeplinit „marea trimitere”. Nu am făcut ceea ce suntem obligaţi, ca şi biserică, să facem. Pentru că ni se porunceşte să ne asigurăm că Evanghelia este predicată fiecărei persoane.

Găsesc interesantă negaţia. „Negăm că vreo clasă sau grup specific, indiferent de identitatea sa culturală sau etnică, pot fi ignorate sau trecute cu vederea în predicarea Evangheliei...” Ce înseamnă aceasta? Noi cunoaştem expresia „Cine se seamănă se adună.” Istoricii sociali, sociologii, antropologii au observat că există o anume identitate socio-economică a fiecărei denominaţiuni protestante din America. Denominaţiunile noastre nu urmăresc linii teologice pe cât urmăresc linii de demarcaţie socio-economică. Sau linii etnice, de cultură. Olandezii merg într-o direcţie. Germanii merg în altă direcţie. Şi aşa mai departe. Noi avem tendinţa să mergem în acea direcţie. Şi avem tendinţa să ne orientăm evanghelizarea spre oameni ca noi. Noi nu vrem să includem grupurile minoritare. Şi ceea ce spune această negaţie este că noi nu trebuie să fim exclusivişti în aceasta. Ci noi trebuie să predicăm Evanghelia la oameni din orice mediu, din orice grup etnic. Şi nu numai atât, ci din fiecare grup religios. Uneori ne implicăm în evanghelizări interculturale dar nu vrem să evanghelizăm musulmanii sau nu vrem să evanghelizăm oameni care sunt implicaţi în alte religii ale lumii, pentru că într-un fel ne imaginăm că ei trebuie excluşi din misiunea de evanghelizare a bisericii.
Nu. Porunca lui Dumnezeu pentru poporul lui Dumnezeu este să predice Evanghelia la oameni de orice limbă, fiecărei naţiuni, fiecărui trib, fiecărei persoane, fără deosebire. Aceasta este o îndatorire teribilă. Şi una în care am fost, mă tem, foarte neglijenţi în a o îndeplini.

Comentariu de încheiere

Poate astăzi ai fost în vreun fel preocupat sau tulburat sau ai simţit o alarmă când m-ai auzit vorbind în termeni atât de înguşti despre exclusivitatea lui Cristos şi a credinţei creştine. Şi dacă te regăseşti în acest caz, permite-mi să te rog simplu să te gândeşti la aceasta. Gândeşte-te la consecinţele pe care le-ar avea punerea liderilor altor religii pe aceeaşi scară sau la acelaşi nivel cu Cristos. Într-un fel, nu există o insultă mai mare decât să-L menţionăm pe Cristos în aceeaşi categorie cu Mohamed, de exemplu. Dacă, într-adevăr, Cristos este cine pretinde că este, nu există altcineva care să se apropie măcar de El. De fapt, dacă este adevărat că sunt multe căi de a ajunge la Dumnezeu, atunci aş putea trage concluzia că una din ele nu este Cristos. Pentru că nu-mi pot imagina una dintre căile spre Dumnezeu declarând lumii că El este singura cale spre Dumnezeu.
Celălalt lucru la care aş vrea să te gândeşti serios este acesta: dacă s-ar întâmpla să mori în această noapte şi să stai în faţa lui Dumnezeu spunându-i De ce ai fost atât de îngust? De ce ne-ai dat doar un Mântuitor? ce crezi că ţi-ar spune Dumnezeu? De fapt, nu-mi pot imagina vreo persoană care ar putea sta vreodată în faţa lui Dumnezeu sugerându-I că El nu a făcut destul având în vedere ceea ce a făcut pentru noi în Cristos Isus.

Tradus de Cristian Coţovan


Cuprins | Mântuire