Jertfa perfectă
R.C. Sproul
Continuăm acum cu studiul nostru asupra documentului care celebrează unitatea evanghelică în Evanghelie. Până în acest moment ne-am uitat la primele şapte din cele optsprezece afirmaţii şi negaţii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia către a opta afirmaţie şi negaţie:
Afirmăm că ispăşirea lui Cristos, prin care, în ascultarea Sa, a oferit o jertfă perfectă, împăcând pe Tatăl, plătind pentru păcatele noastre şi satisfăcând dreptatea divină în folosul nostru, conform planului etern al lui Dumnezeu, este un element esenţial al Evangheliei.
Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.
Însuşi apostolul Pavel, în redarea celui mai scurt rezumat al Evangheliei, a spus că este hotărât să nu predice nimic altceva decât pe Cristos şi El răstignit. (1Corinteni 2:2) În centrul veştii bune a mesajului Noului Testament stă mesajul crucii, în care Cristos a efectuat o lucrare de împăcare între Dumnezeu şi toţi cei care îşi pun încrederea în Cristos. Şi ispăşirea este o plată pentru păcat. Aceasta este o plată care nu este făcută de noi individual, pentru că noi nu suntem capabili să-I oferim niciun fel de jertfă lui Dumnezeu, care să satisfacă toate condiţiile dreptăţii Lui. Lucrul care face ispăşirea necesară este caracterul lui Dumnezeu absolut drept. Şi Dumnezeu este atât de drept încât nu trece păcatul cu vederea, ci mai degrabă nu doreşte să renunţe la devotamentul faţă de integritatea şi neprihănirea Sa. Motivul pentru care Evanghelia este veste bună, aşa cum am menţionat mai devreme, este pentru că răspunde celei mai semnificative dileme pe care o fiinţă umană o va întâlni vreodată. Şi aceasta din cauză că suntem păcătoşi, nu suntem drepţi, nu suntem neprihăniţi şi Dumnezeu rămâne neschimbat şi pentru eternitate drept şi neprihănit. Întrebarea evidentă este: cum poate o fiinţă umană nedreaptă să spere vreodată a supravieţui judecăţii unui Dumnezeu drept şi sfânt? Ei bine, soluţia la această problemă este găsită în planul etern al Lui Dumnezeu de a asigura o cale de salvare pentru poporul Lui, în aşa fel încât păcatele lor să fie acoperite dar şi dreptatea Lui să fie satisfăcută. Dumnezeu nu-Şi negociază neprihănirea. Şi în Evanghelie, aşa cum declară Pavel în Romani, Dumnezeu se revelează pe Sine ca drept şi ca Cel ce-i îndreptăţeşte pe cei fără Dumnezeu (Romani 3:26). Şi, bineînţeles, lucrarea culminantă pe care o are aici în vedere este moartea lui Cristos pe cruce, prin care El a oferit ispăşire poporului Său. Acum, ni se spune că această ispăşire oferită în ascultare de Cristos este jertfa perfectă care îl satisface pe Tatăl – prin plata pentru păcatele noastre şi satisfacerea dreptăţii divine.
Uneori este nevoie să ne oprim şi să explicăm unele cuvinte. În trecut, cu alte ocazii am dat definiţia cuvântului „împăcare” (găsit în Evrei 2:17, 1Ioan 2:2, 1Ioan 4:10) şi am făcut distincţia faţă de un alt cuvânt folosit în Noul Testament, cuvântul „ispăşire.” Diferenţa fundamentală dintre ispăşire şi împăcare poate fi definită în termeni liniari. Voi desena două linii pe tabla mea invizibilă. Una este verticală. Cealaltă este orizontală. Termenul „ispăşire” – „expiaţie” – are prefixul „ex” care înseamnă „din” sau „de la”, are de-a face cu îndepărtarea păcatelor noastre de la noi. Privind înapoi la scenariul Vechiului Testament referitor la Ziua Ispăşirii (Levitic 23:27) observăm că în jertfă era implicat mai mult de un animal. De fapt erau câteva. Acele animale erau sacrificate de preot pentru purificarea personală, înainte ca acesta să poată oferi jertfa substituitivă de ispăşire lui Dumnezeu. Şi dacă vreţi, de asemenea, „ţapul ispăşitor” (Levitic 16:10). Vă amintiţi cum preotul îşi punea mâinile pe spatele ţapului şi apoi ţapul era trimis în pustie, departe de tabără, departe de prezenţa lui Dumnezeu – simbolizând îndepărtarea păcatelor poporului din prezenţa lui Dumnezeu, sau, cum spunem noi, iertarea de păcate. Noi folosim termenul „a remite” în multe feluri. Când primeşti o factură, se poate să vezi la baza ei cuvintele „plată remitentă” într-un fel sau altul, şi înseamnă să o trimiţi înapoi sau să o retrimiţi cuiva. Şi mai vorbim despre absolvirea cancerului. Asta înseamnă că dispare, că este îndepărtat. Şi lucrul la care ne referim aici prin termenul „ispăşire” este îndepărtarea, după cum foloseşte Biblia expresia „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” (Psalmul 103:12)
Deci, îndepărtarea păcatelor noastre este îndeplinită pentru că Dumnezeu în mod legal transferă vina şi păcatele noastre din contul nostru în al lui Cristos, care este Cel ce ne poartă păcatele. Nu din întâmplare Isaia 53 joacă un rol atât de crucial în înţelegerea apostolică nou-testamentală a crucii, pentru că acolo vedem imaginea slujitorului lui Dumnezeu care poartă nelegiuirea poporului Său. Şi îi face plăcere Domnului să-L strivească şi să-L pedepsească punând asupra Lui păcatele noastre (Isaia 53:10). Aceasta este partea ispăşirii în care păcatele noastre sunt transferate din contul nostru asupra lui Cristos.
Acum, pe cruce, unde Cristos se oferă pe sine ca jertfă perfectă în locul nostru, El ia asupra Lui ceea ce ni se cuvenea nouă. Noul Testament ne aminteşte că pedeapsa Vechiului Testament pentru încălcarea legii şi violarea înţelegerii noastre cu Dumnezeu este situarea sub blestemul lui Dumnezeu. Astfel încât, dacă am înfrunta judecata noi înşine, am fi expuşi la măsura completă a mâniei lui Dumnezeu, care este blestemul său asupra răutăţii. Pavel ne spune în Galateni că Isus Cristos ia asupra Lui blestemul pe care noi îl merităm şi El face aceasta ca înlocuitorul nostru. Astfel încât blestemul pe care tu sau eu îl merităm este purtat în locul nostru de către Isus. Iată ce vrem să spunem prin ispăşire înlocuitoare. Ispăşirea este efectuată. Preţul este plătit de un înlocuitor, de către o altă persoană decât cea vinovată.
În trecut, când am privit la doctrina ispăşirii, am discutat despre problema pe care o avem înaintea lui Dumnezeu prin datoria noastră. Privind dintr-o perspectivă legală, toţi au păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi au atras asupra lor o datorie (o datorie morală) faţă de perfecţiunea Lui. Şi suntem, după cum ne spune Noul Testament, nişte datornici care nu-şi pot achita datoriile. Şi există o diferenţă între ceea ce numim noi o „datorie financiară” şi o „datorie morală.” O „datorie financiară” este acel tip de datorie pe care ne-o asumăm atunci când datorăm bani oamenilor. Acesta este modul în care ne referim de regulă la datorii. De obicei ne referim la obligaţii financiare prin care datorăm cuiva bani. Când rostim rugăciunea Tatăl Nostru şi spunem „Iartă-ne nouă greşelile [datoriile] noastre precum şi noi iertăm greşiţilor [datornicilor] noştri”, nu ne referim la datorii financiare. Vorbim despre datorii morale.
Acum, ilustraţia mea preferată, pe care probabil aţi mai auzit-o, este povestea unui băiat care intră într-un magazin de îngheţată şi merge la casă. Şi eu privesc această scenă. Copilul cere două conuri de îngheţată de ciocolată. Vânzătoarea îi pregăteşte îngheţata şi i-o întinde spunând: „Te costă doi dolari.” Şi deodată observ privirea îngrozită de pe faţa copilului în timp ce îşi introduce mâna în buzunar şi scoate doar o bancnotă de un dolar spunând: „Dar mama mi-a dat doar un dolar.” Deci el nu are destui bani pentru a plăti îngheţata – datoria sa. Şi eu privesc această scenă şi, cum ar face oricine, mă îndrept spre vânzătoare şi îi spun: „Uite, el îţi datorează un dolar, lasă-mă să plătesc eu.” Şi îi înmânez bancnota. Acum, întrebarea care se pune: este vânzătoarea obligată să accepte această plată prin substituire? Da. Eu ofer un mijloc legal de plată – banii – în folosul copilului. Şi vânzătoarea trebuie să primească această plată pentru că datoria a fost plătită. Nu contează cine plăteşte datoria atâta timp cât ea este plătită în numele persoanei. Nicio problemă.
Dar hai să presupunem că situaţia este diferită. Eu stau în magazin şi băiatul intră în magazin iar vânzătoarea este în bucătăria din spate. Şi băiatul aleargă în spatele casei şi fură două conuri cu îngheţată şi începe să alerge spre uşă. În acel moment, vânzătoarea îl prinde de haină şi spune: „Stai o clipă, tinere. Ce crezi că faci?” Şi ea cheamă poliţia pentru că băiatul a furat îngheţată. Poliţistul vine şi vânzătoarea îi explică faptul că l-a surprins pe acest băiat furând îngheţată. Şi eu privesc toate acestea şi le spun: „Staţi o clipă. Hei, luaţi-o încet! Eu am doi dolari. Daţi-mi voie să plătesc aceşti doi dolari pentru îngheţata luată de copil şi haideţi să uităm toată povestea.” Este vânzătoarea sau proprietarul magazinului obligat să accepte această plată acum? Nu. Pentru că ceea ce avem aici nu este o simplă datorie financiară ci şi o datorie morală care, dacă un înlocuitor se oferă să plătească consecinţele sau pedeapsa pentru datoria morală, cel care a fost ofensat ar putea sau nu, în funcţie de discreţia sa, să accepte plata înlocuitoare.
Acesta este motivul pentru care vorbim despre harul lui Dumnezeu. Tatăl acceptă jertfa şi sacrificiul oferite de către Fiul Său. Şi ni se spune că în ispăşirea lui Cristos, dreptatea lui Dumnezeu este împăcată, sau satisfăcută. Şi când mă întorc la tabla mea cu linia verticală şi cea orizontală, linia orizontală se referă la ispăşire – eliminarea sau îndepărtarea păcatelor noastre de la noi. Împăcarea are de-a face cu relaţia noastră cu Dumnezeu, în care ispăşirea lui Cristos satisface cerinţele lui Dumnezeu spre împăcarea lui Dumnezeu, să spunem, şi-I permite lui Dumnezeu, apoi, să extindă beneficiile răscumpărării tuturor celor ce sunt reprezentaţi de Acela care realizează împăcarea, adică de Isus.
Au existat multe teorii asupra ispăşirii în istoria bisericii care au căutat să nege că a existat o astfel de tranzacţie cosmică, ce a implicat o satisfacere şi o substituire în ispăşire. Unii au redus ispăşirea la un simplu exemplu de act eroic, al unui sacrificiu uman de sine sau o lecţie pe care Dumnezeu o dă omenirii prin care ilustrează că El ia în serios păcatul şi neprihănirea, dar că nu are loc de fapt nicio tranzacţie legală.
În a opta negaţie aceste vederi alternative sau eretice ale ispăşirii sunt respinse complet. Aceasta spune:
Negăm că orice opinie asupra ispăşirii, care respinge satisfacerea dreptăţii divine împlinită pentru credincioşi prin substituire, este compatibilă cu învăţătura Evangheliei.
Carl Bart a spus odată că cel mai important cuvânt din Noul Testament este grecescul huper, tradus în limba română prin trei cuvinte: „în numele cuiva.” Aceasta merge drept în centrul credinţei creştine. Proclamaţia Evangheliei este aceea că păcatele tale au fost plătite de altcineva decât de tine însuţi, adică de Domnul Isus Cristos.
În afirmaţia a noua citim:
Afirmăm că lucrarea salvatoare a lui Cristos a inclus viaţa şi moartea Lui în numele nostru. Declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.
Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.
Aceasta ne aduce la punctul de dublă atribuire care stă la fundaţia mântuirii noastre. Pe de o parte, vina şi păcatul nostru sunt transferate sau socotite împotriva lui Cristos şi nu împotriva noastră. Dar pe lângă aceasta, măsura completă a mântuirii noastre are loc atunci când Dumnezeu transferă în contul nostru meritul şi neprihănirea pe care Isus le-a câştigat în viaţa Sa de ascultare totală. Deci, ideea este că Evanghelia nu este doar un mesaj despre moartea lui Cristos, ci este de asemenea şi un mesaj despre viaţa Lui. Noi suntem mântuiţi la fel de mult prin viaţa lui Cristos pe cât suntem prin moartea Lui. Ambele sunt necesare. Răscumpărarea nu a fost efectuată pentru că Isus Cristos a venit pe pământ în „Vinerea Mare”, a murit şi S-a întors în cer. El a fost născut dintr-o femeie şi S-a supus pe El Însuşi fiecărui punct al legii de la începutul vieţii până la momentul morţii Sale, fiind noul Adam sau al doilea Adam. Prin eşecul întâiului Adam, care a reprezentat rasa umană, au intrat în lume moartea şi toate felurile de consecinţe catastrofale – datorită neascultării unui singur om. Tot astfel, Noul Testament vorbeşte despre ultimul Adam, prin a Cărui ascultare putem fi îndreptaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu. Deci, în moarte, judecata negativă asupra păcatului este satisfăcută şi împlinită prin ispăşirea Lui, dar în viaţa Lui, El realizează obţinerea pozitivă a meritului şi a neprihănirii.
Vedeţi, noi avem nevoie de două lucruri. Avem nevoie de ceva care va îndepărta vina noastră şi acest lucru este îndeplinit de ispăşire. Dar dacă aceasta este tot ce a făcut Cristos, am fi din nou acolo de unde am început. Ne-ar da inocenţă, dar nu ne-ar da neprihănire. Neprihănirea este ceva ce trebuie realizat. Şi noi nu o putem realiza singuri. Ideea este că Evanghelia declară că Isus Cristos a murit pentru noi şi, de asemenea, a şi trăit pentru noi. El ia vina noastră prin imputare. El ne dă meritul Său de asemenea prin imputare, după cum vom vedea în discuţiile viitoare asupra acestui fapt.
„Noi declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos, prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru, este esenţială pentru Evanghelie.”
Când ne punem credinţa în Cristos, noi nu ne punem încrederea doar în Persoana ci şi în lucrarea Lui, în ceea ce a realizat în numele nostru. A crede în Evanghelie înseamnă a pierde orice speranţă de a trăi vreodată suficient de drept prin noi înşine încât să putem satisface cerinţele dreptăţii lui Dumnezeu. Dar, a crede în Evanghelie înseamnă şi să ne încredem în ceea ce a făcut Cristos atât în viaţa Lui pentru noi cât şi prin moartea Lui.
Repet, „Negăm faptul că mântuirea noastră a fost obţinută doar sau exclusiv prin moartea lui Cristos, fără referinţă la viaţa Lui de neprihănire perfectă.”
Concluzie
În spatele termenilor clar exprimaţi ai Evangheliei, care declară că suntem îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Cristos, este presupunerea negrăită că, în analiza finală, justificarea înaintea lui Dumnezeu este prin fapte şi doar prin fapte. Ai putea zice: „Stai o clipă, ai apărat mereu cu putere doctrina justificării doar prin credinţă şi acum ne spui că justificarea este doar prin fapte.” Da, este, în acest sens. Îndreptăţirea noastră este primită prin lucrarea lui Isus Cristos. Asta vrem să spunem când afirmăm că suntem îndreptăţiţi prin credinţă. Şi aceasta pentru că avem credinţă şi ne încredem în lucrările care au fost făcute de altcineva decât noi înşine. Faptele lui Isus câştigă neprihănirea şi binecuvântarea promisiunilor lui Dumnezeu. Şi prin faptele lui bune acordul original, făcut de Dumnezeu cu omenirea, a fost împlinit. Unde Adam a eşuat în faptele sale, Cristos a fost victorios în ale Sale. Şi prin faptele sale bune noi suntem răscumpăraţi.
Eu spun oamenilor că în analiza finală vei fi judecat după fapte şi vei sta în faţa lui Dumnezeu în unul din două feluri. Fie vei sta la judecata lui Dumnezeu pe baza faptelor tale, fie pe baza faptelor lui Cristos. Dacă te vei prezenta pe baza faptelor tale, îţi garantez că vei avea parte de veşti rele. Dacă vei sta pe baza faptelor lui Cristos, vei experimenta vestea bună a Evangheliei.
Tradus de Cristian Coţovan