Putere prin rugăciune
Edward McKendree Bounds
Capitolul 18
Rugăciunea pentru predicator
"Dacă unii credincioşi care se plâng de predicatorii lor ar spune şi ar arăta mai puţine lucruri înaintea oamenilor şi s-ar duce în schimb înaintea lui Dumnezeu să strige din toate puterile pentru ei, rugăciunile lor smerite, fierbinţi şi neîntrerupte ar însemna mult mai mult pe calea succesului, pentru că ar lua cu asalt şi ar mişca cerul."
- Jonathan Edwards -
Obiceiul de a te ruga în mod deosebit pentru predicator nu se mai practică, sau este privit cu neîncredere. Aflăm uneori că s-a pus la cale rugăciunea în public pentru predicator ca să-i discrediteze lucrarea, ca o declaraţie publică a celor ce vor să arate lipsa ei de eficacitate. Practica aceasta supără lăudăroşia pregătirii şi a mulţumirii de sine, dar tocmai acestea ar trebui lovite şi mustrate într-o lucrare care este atât de superficială încât le îngăduie să existe. Cât despre predicator, rugăciunea nu este doar o simplă obligaţie a slujbei, a profesiei lui, un privilegiu, ci o necesitate. Aerul nu este mai necesar plămânilor ca rugăciunea pentru predicator; iar rugăciunea pentru el şi slujba lui, e o necesitate absolută. Predicatorul trebuie să se roage, şi pentru predicator trebuie să se înalţe rugăciuni; cele două propoziţii se unesc într-o legătură care nu trebuie să cunoască divorţul niciodată. Ca să facă faţă răspunderii înfricoşătoare şi să dobândească succesul suprem în marea lui lucrare, sunt necesare toate rugăciunile pe care el le poate înălţa şi toate rugile pe care ceilalţi le înalţă pentru el. Adevăratul predicator pe lângă cultivarea spiritului rugăciunii în el însuşi, tânjeşte după rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu.
Cu cât cineva este mai sfânt, cu atât mai mult preţuieşte rugăciunea; cu atât mai clar observă cum Dumnezeu însuşi apleacă urechea la rugăciune şi se descoperă sufletului în măsura în care doreşte fierbinte şi stăruitor după Dumnezeu. Niciodată mântuirea nu-şi găseşte cale spre inima care nu se roagă. Duhul Sfânt nu locuieşte niciodată într-un duh care nu se roagă; Hristos nu ştie nimic despre creştinii care nu se roagă. Evanghelia nu poate fi răspândită de un predicator care nu se roagă. Darurile, talentele, educaţia, elogvenţa, chemarea divină, nu pot anula necesitatea rugăciunii; ele pot doar mări nevoia ca predicatorul să se roage şi poporul să înalţe rugăciuni pentru el. Cu cât ochii predicatorului se deschid mai mult să vadă natura, răspunderea şi greutăţile slujbei sale, cu atât mai mult va vedea şi va simţi nevoia de rugăciune, dacă este un predicator adevărat. Şi nu numai nevoia crescândă de a se ruga el însuşi, ci şi aceea de a chema pe alţii să-l ajute prin rugăciunile lor.
În acest sens Pavel este un exemplu minunat. Dacă cineva putea răspândi Evanghelia în virtutea forţei personale, prin puterea minţii, prin cultură, printr-un har personal, printr-o încredinţare apostolică din partea Domnului şi o chemare cu totul deosebită, omul acesta era Pavel. El este un exemplu extraordinar şi în ceea ce priveşte faptul că pentru a avea un succes deplin, predicatorul apostolic adevărat trebuie să fie sprijinit şi de rugăciunile altor oameni. El cere, râvneşte, se roagă cu toată pasiunea ca să primească ajutorul tuturor sfinţilor lui Dumnezeu. El a ştiut şi a cunoscut faptul că pe tărâmul spiritual ca şi în afară de el, puterea constă în unitate, că adunarea şi concentrarea credinţei, a dorinţelor şi rugăciunii, creşte forţa spirituală până ce ajunge o putere care biruie şi căreia nu i se poate opune nimic. Frânturile de rugă puse una lângă alta, sunt ca picăturile de apă care alcătuiesc oceanul ce nu se teme de nici un dig. Deci Pavel cu înţelegerea deplină şi clară a dinamicii spirituale, hotărât să facă o lucrare tot aşa de puternică, de veşnică şi de neînfrântă ca oceanul, adună toate frânturile izolate de rugăciune şi le îndreaptă spre lucrarea lui. Oare soluţia reuşitei extraordinare a lui Pavel în lucru prin rezultate ce au impresionat Biserica şi lumea nu constă tocmai în faptul că a reuşit să concentreze asupra lui şi asupra lucrării mai multă rugăciune decât alţii?
Fraţilor din Roma el le scrie: "Vă îndemn dar fraţilor pentru Domnul nostru Isus Hristos şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu, pentru mine" (Romani 15:30). Efesenilor le spune: "Faceţi în toată vremea prin Duhul tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi rugăciune pentru toţi sfinţii şi pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei" (Efeseni 6:18-19). Celor din Colose le accentuează: "Rugaţi-vă totodată şi pentru noi, ca Dumnezeu să ne deschidă o uşă pentru Cuvânt, ca să putem vesti taina lui Hristos, pentru care iată mă găsesc în lanţuri: ca s-o fac cunoscut aşa cum trebuie să vorbesc despre ea" (Coloseni 4:3-4). Tesalonicenilor le porunceşte cu tărie: "Fraţilor, rugaţi-vă pentru noi" (I Tesaloniceni 5:25), iar la biserica din Corint face apel scriindu-le: "Voi înşivă ne veţi ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunile multora, să fie pentru mulţi un prilej de mulţumiri lui Dumnezeu pentru noi" (2 Corinteni 1:11). Aceasta trebuia să facă parte din lucrarea lor; ei trebuiau să înalţe mâna de ajutor a rugăciunii. Ca un îndemn de încheiere către biserica din Tesalonic cu privire la importanţa şi necesitatea rugăciunilor, Pavel scrie: "Încolo fraţilor, rugaţi-vă pentru noi ca, Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie proslăvit cum este la voi şi să fim izbăviţi de oamenii nechibzuiţi şi răi" (2 Tesaloniceni 3:1-2). Lui Filimon îi cere să-i pregătească un loc de găzduire pentru că Pavel urma să-i fie musafir, ca urmare a rugăciunilor lui (Filimon 22).
Atitudinea lui Pavel în această problemă, ilustrează umilinţa şi pătrunderea lui adâncă în taina forţelor spirituale care pot ajuta la răspândirea Evangheliei. Mai mult el dă o lecţie valabilă tuturor timpurilor, arătând că pentru a putea avea reuşită în lucrare, el atârna aşa de mult de rugăciunile sfinţilor. Deci dacă Pavel avea nevoie de rugăciunile lor, cu cât mai mare este nevoia astăzi ca rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu să se concentreze asupra lucrării lor.
Pavel nu a avut impresia că insistenţa aceasta cu privire la rugăciune îi va scădea demnitatea, îi va micşora influenţa sau va reduce valoarea sfinţeniei sale. Şi ce-i păsa lui dacă aceasta s-ar fi întâmplat? El avea nevoie de rugăciunile lor, chiar dacă demnitatea lui dispărea, dacă influenţa se năruia şi dacă reputaţia lui se întuneca.
El era chemat şi încredinţat ca cel mai mare dintre apostoli şi fără rugăciunile lor, toată îmbrăcămintea lui n-ar fi fost desăvârşită. El a scris scrisori în toate părţile, îndemnându-i fierbinte să se roage pentru el.
Te rogi tu pentru predicatorul tău? Te rogi tu pentru el în cămăruţă? Rugăciunile în public au o valoare cu totul neînsemnată dacă nu se întemeiază pe cele din cămăruţă şi dacă nu sunt continuarea lor. Cei ce se roagă sunt pentru predicator ce au fost Aron şi Hur pentru Moise. Ei îi sprijină braţele şi decid soarta bătăliei, care se dă cu atâta furie împrejurul lor.
Îndemnul şi scopul apostolilor era să pună biserica să se roage. Ei n-au trecut cu vederea harul unei dărnicii de bună voie şi cu bucurie. Ei nu erau neştiutori în ceea ce priveşte locul pe care îl are în viaţa spirituală activitatea religioasă şi lucrul; dar nici una şi nici chiar toate la un loc nu s-au bucurat în îndemnul apostolic de preţuirea şi importanţa acordată rugăciunii. Ca să întărească necesitatea şi obligaţia foarte importantă a rugăciunii, ei s-au slujit de îndemnurile cele mai sfinte şi mai fierbinţi, de vorbirile cele mai calde, de cuvintele cele mai înţelepte şi înălţătoare.
"Puneţi pe toţi sfinţii de pretutindeni să se roage", aceasta este ţinta trudei apostolilor şi cheia izbânzii lor. Isus s-a luptat să înfăptuiască lucrul acesta în timpul lucrării Sale personale pe pământ. Când se uita la ogoarele coapte şi la pământul ce pierea din lipsă de lucrători, L-a cuprins o milă fără margini şi oprindu-Se din rugăciune, El a încercat să trezească în ucenici simţurile cu privire la nevoia de rugăciune, care erau adormite în ei, îndemnându-i: "...rugaţi dar pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său " (Luca10:2). În scopul acesta le-a spus o pildă, învăţându-i că trebuie să se roage întotdeauna şi neîncetat.