Cealaltă faţă a monedei
R.C. Sproul
Îmi amintesc de o scenă din piesa MacBeth a lui Shakespeare, în care vrăjitoarele se adună şi declară: "Dublă, dublă, caznă şi năpastă. Foc şi clocot în căldare." Nu ştiu de ce aceste cuvinte îmi revin întotdeauna în minte atunci când mă gândesc la una din controversele care însoţesc fiecare discuţie despre doctrina predestinării şi alegerii. Mă refer la problema aşa-numitei "duble predestinări". Dublă, dublă, caznă şi năpastă. Dublă predestinare.
Iată întrebarea. E predestinarea dublă în sensul, că are un revers, o parte ascunsă? E un lucru să ne gândim la minunea harului şi îndurării lui Dumnezeu în care El scoate tăciuni din foc şi, într-un mod unilateral şi monergistic, invadează viaţa păcătosului aducând în siguranţă acea persoană acasă în cer, aşa cum a făcut Isus atunci când l-a oprit pe Saul în drum spre Damasc şi l-a mântuit acolo în deşert. Dar trebuie să ne punem întrebarea: Cum rămâne cu cei ce nu primesc acel dar? Cum rămâne cu cei ce nu primesc regenerarea? De ce n-a apărut Dumnezeu înaintea lui Caiafa sau înaintea lui Pontius Pilat în acelaşi fel plin de îndurare în care Hristos S-a arătat lui Saul din Tars?
Aceasta e întrebarea. Cum rămâne cu cei ce nu sunt aleşi? Răspunsurile au fost diverse. Unii argumentează că predestinarea e singulară, în sensul că din veşnicie Dumnezeu a ales să intervină în vieţile unor oameni pentru a-i aduce la credinţă printr-un act special de har. Dar totuşi, celorlalţi oameni, care nu sunt incluşi în această categorie a aleşilor sau a celor predestinaţi, li se oferă posibilitatea să fie mântuiţi. În alte cuvinte, nu trebuie să fii ales ca să fii mântuit. Toţi cei aleşi vor fi cu siguranţă mântuiţi. Dar dacă nu faci parte dintre cei aleşi, asta nu înseamnă că nu vei fi mântuit. Încă ai posibilitatea să răspunzi Evangheliei, dacă vrei s-o faci.
Îmi amintesc de un incident care a avut loc pe când eram la seminar (am menţionat întâmplarea mai devreme, într-un alt context). Cursul era predat de preşedintele seminarului. S-a întâmplat să fie un seminar presbiterian. Din punct de vedere istoric, Biserica Presbiteriană a luptat în linia întâi a celor ce afirmau doctrina augustiniană a predestinării. În timpul acestei ore, unul dintre studenţi l-a întrebat pe preşedintele seminarului, "Credeţi în predestinare?" Profesorul s-a supărat brusc şi a răspuns tăios: "Nu, nu cred." Apoi şi-a manifestat ostilitatea, spunând: "Nu cred într-un Dumnezeu care îi aduce pe unii oameni în Împărăţia lui Dumnezeu împotriva voinţei lor, deşi aceştia se zbat şi ţipă că nu vor să fie acolo, iar în acelaşi timp îi împiedică pe alţii să intre în Împărăţie, deşi aceştia vor cu adevărat să fie acolo."
Am fost uimit la culme. Aş fi fost uimit dacă unul dintre studenţi ar fi venit cu o astfel de caricatură îngrozitoare a doctrinei biblice, dar nu m-aş fi aşteptat ca un preşedinte al unui seminar presbiterian să aibă o înţelegere atât de distorsionată a acestei doctrine. El credea că doctrina afirmă că Dumnezeu îi forţează pe oameni să intre în Împărăţia Lui ţipând şi zbătându-se, împotriva voinţei lor.
Doctrina augustiniană a alegerii spune aşa: Nimeni nu-L vrea pe Hristos. Nimeni nu vrea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Inima e de deznădăjduit de rea. Întocmirile gândurilor din inima omului sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu, nici unul măcar, spune Apostolul. Deci, dacă am fi lăsaţi în voia dorinţelor noastre şi în voia propriilor noastre înclinaţii, nici unul dintre noi nu am alege să venim la Hristos.
Da, Dumnezeu intră într-adevăr şi ne regenerează pe când noi suntem încă morţi în greşelile şi fărădelegile noastre. Dar care e rostul regenerării? Care e scopul trezirii la viaţă? De ce are loc renaşterea? Naşterea din nou nu îi forţează pe oamenii care nu vor să vină la Hristos să o facă. Dimpotrivă, regenerarea schimbă dispoziţia inimii - astfel încât, dacă înainte nu-L vroiam pe Hristos, acum Îl vrem. Dumnezeu, Duhul Sfânt creează acea dorinţă în inimă. Într-un fel, El ne face să-L dorim pe Hristos, pentru ca apoi să-L alegem, şi Îl alegem pe Hristos pentru că Îl dorim pe Hristos. Îl dorim pe Hristos pentru că Dumnezeu, lucrând prin Duhul Său Sfânt, a creat în inimile noastre această dorinţă după Hristos.
A doua parte a denaturării preşedintelui a fost aceea că Dumnezeu îi ţine departe de Împărăţie pe cei ce doresc cu disperare să intre în ea. Adevărul este însă că nimeni nu doreşte cu disperare să intre. Toţi fugim de Dumnezeu şi nu Dumnezeu este Cel ce le spune oamenilor: "Dacă vrei să vii la Hristos, nu-ţi este permis să o faci, pentru că nu eşti pe listă." De fapt, dacă vrei să vii la Hristos, la Hristosul biblic, dacă acea dorinţă e reală, aceasta e cea mai sigură dovadă pe care o poţi avea că te numeri printre cei aleşi, cu siguranţă nu eşti dintre cei respinşi.
De cealaltă parte însă există problema dublei predestinări, care se referă nu doar la partea pozitivă a medaliei, care e alegerea, ci şi la partea negativă a medaliei, pe care o numim respingerea. Respingerea. Respingerea e exact opusul alegerii. Respinsul e cel ce nu a fost ales, cel ce nu primeşte binefacerile harului mântuitor. Cred că argumentul dublei predestinări se bazează în mare măsură pe confuzie şi pe o gravă neînţelegere. Trebuie să spun că, dacă nu credem că Dumnezeu predestinează şi îi alege pe toţi cei din lume pentru mântuire (dacă nu suntem universalişti), dacă credem câtuşi de puţin în predestinare, şi dacă suntem particularişti, dacă spunem că nu toţi sunt predestinaţi pentru mântuire, atunci nu avem altă opţiune decât să afirmăm un fel de dublă predestinare. Căci dacă există unii oameni care sunt aleşi pentru mântuire şi nu toţi oamenii primesc acest dar, atunci e evident că există unii care nu sunt aleşi. Dacă aşa stau lucrurile, dacă nu sunt toţi aleşi, atunci avem două categorii - cei aleşi şi cei nealeşi. Câtă vreme avem două categorii, avem un fel de dublă predestinare.
Întrebarea e, cum înţelegem această doctrină a dublei predestinări. Există diferite feluri de dublă predestinare. Unul se numeşte "poziţia simetrică a predestinării". Poziţia simetrică. Ştiţi ce înseamnă a fi simetric. Ştiţi ce e simetria. Un lucru simetric este proporţionat şi echilibrat. Poziţia simetrică a predestinării învaţă că Dumnezeu lucrează în acelaşi fel în vieţile celor respinşi ca şi în vieţile celor aleşi. În ce-i priveşte pe cei aleşi, prin puterea Sa şi prin intermediul Duhului Sfânt El în mod unilateral creează credinţă în inimile celor aleşi. El le invadează sufletele, le aduce la viaţă. Îi re-creează, îi regenerează şi produce credinţa mântuitoare în sufletul lor. În acelaşi fel, conform acestei poziţii simetrice a alegerii, Dumnezeu, în cazul celor ne-aleşi sau în cazul celor respinşi, creează răutate în sufletele lor şi îi forţează direct şi imediat să respingă Evanghelia, pentru că nu-i vrea în Împărăţia Lui. Pe de o parte, Dumnezeu îi forţează pe oameni să păcătuiască, prin intervenţia Sa directă prin care creează răutate în inimile lor. Această poziţie este câteodată numită "doctrina finalităţii egale". Finalitate egală. Final înseamnă sfârşit, încheiere. Finalitatea egală înseamnă că Dumnezeu lucrează la fel de fundamental în inimile celor respinşi pentru a crea rău acolo, la fel cum lucrează în inimile credincioşilor pentru a crea acolo credinţă pentru cei aleşi. Evident, destinele celor respinşi şi a celor aleşi au o finalitate egală, pentru că în final unii ajung în iad iar ceilalţi ajung în cer. Dar finalitatea egală înseamnă mai mult decât destinaţia finală, ea descrie mai degrabă modul în care Dumnezeu lucrează în inimile celor respinşi.
Poziţia augustiniană a dublei predestinări e asimetrică. Nu e doctrina finalităţii egale. Trebuie să facem câteva precizări aici. Aş vrea să priviţi la tabla de aici, din sală. Am pus o mică diagramă pe tablă. De o parte a liniei am scris cuvântul "pozitiv", iar de cealaltă parte a liniei am scris din nou cuvântul "pozitiv". Sub linie, în stânga, sub cuvântul "pozitiv", am scris iarăşi cuvântul "pozitiv". Apoi, de cealaltă parte, în dreapta, de data asta scriu "negativ". Ca la o baterie - pozitiv şi negativ, pozitiv şi pozitiv. Poziţia simetrică a predestinării este ceea ce eu numesc "poziţia pozitiv-pozitiv". Pe scurt, asta înseamnă că Dumnezeu acţionează şi lucrează într-un mod pozitiv în inimile celor aleşi pentru a-i aduce la credinţă şi la mântuire. El interacţionează pozitiv şi cu inimile celor respinşi pentru a crea răutate în ele. Aceasta e poziţia finalităţii egale - poziţia simetrică a alegerii, pe care eu o resping. E un fel de dublă predestinare pe care nu cred că vrem să o avem. Daţi-mi voie să menţionez într-o scurtă paranteză, adesea atunci când oamenii pun întrebări despre dubla predestinare, la aşa ceva se gândesc. Asta înţeleg ei că înseamnă dubla predestinare. Din nou, un echilibru pozitiv-pozitiv al lucrării divine în inimile oamenilor.
Sub aceasta eu fac deosebirea dintre pozitiv şi negativ, care, după mine, este poziţia istorică, poziţia augustiniană. Pozitiv-negativ înseamnă că, în doctrina predestinării, în vieţile celor aleşi, Dumnezeu face o lucrare pozitivă, prin care El intervine ca să ne salveze de moartea spirituală, aducându-ne la viaţă şi creând viaţă şi credinţă în sufletele noastre. Altfel spus, El lucrează într-un mod pozitiv. În ce-i priveşte pe cei respinşi, sau pe cei ne-aleşi, nu putem spune că Dumnezeu coboară şi creează răutate în inimile lor, forţându-i să-L respingă pe Hristos. Mai degrabă, El trece pe lângă ei. La fel ca la Paştele din Vechiul Testament. El face ceea ce în Noul Testament este descris ca o pedeapsă divină. E genul de pedeapsă despre care vorbeşte Scriptura, de exemplu, la judecata finală, când Dumnezeu îi va abandona pe păcătoşi în voia păcatelor lor - îi va lăsa în voia înclinaţiilor lor păcătoase. Nu-i va mai opri din căile lor rele. Dumnezeu nu are nevoie să creeze necredinţă în inimile celor respinşi. Aceasta e deja acolo. Dumnezeu nu are nevoie să creeze răutate în inima necredinciosului. Aceasta e deja acolo. Amintiţi-vă că atunci când Dumnezeu alege, El alege dintr-o masă de oameni care e în totalitate căzută, în totalitate moartă în păcat şi fărădelegi. Prin harul Său, El intervine şi face o lucrare de mântuire în inimile unora, lucrare pe care n-o face pentru ceilalţi. Nu are nevoie să-i împiedice pe ceilalţi să vină la Hristos - ei se împiedică singuri pentru că ei nu doresc să vină la Hristos. Ei sunt deja despărţiţi de Dumnezeu. Sunt morţi în păcatele şi fărădelegile lor, de aceea nu putem spune că Dumnezeu îi forţează să spună nu. Ei spun nu pe baza propriilor lor dorinţe şi pe baza propriilor lor voinţe.
Iată că în sfârşit a ieşit cuvântul la suprafaţă. Pentru că nu există nici o discuţie referitoare la predestinare care nu devine, mai devreme sau mai târziu, şi aproape întotdeauna mai devreme, o discuţie despre libera voinţă. Oamenii cred că, dacă eu cred în alegere, dacă eu cred în predestinare, cumva trebuie să abandonez ideea de liber arbitru uman. Dacă doctrina augustiniană a alegerii este adevărată, se pare, nu-i aşa, că ea zdrobeşte complet libertatea voinţei. Cred că această problemă este cea mai mare cu care ne confruntăm în legătură cu doctrina predestinării. De fapt, cred că e aşa de mare şi aşa de importantă încât m-am hotărât să nu avem o lecţie separată despre subiectul liberei voinţe în cadrul acestei serii de studii despre predestinare, ci mai degrabă, la o dată ulterioară, într-un viitor nu prea îndepărtat, aş vrea să avem o întreagă serie de studii despre libera voinţă şi legătura dintre ea şi această problemă, dar şi alte probleme ale credinţei noastre. În alte cuvinte, doctrina libertăţii umane este atât de controversată şi este atât de important ca noi să înţelegem pe deplin harul lui Dumnezeu şi mântuirea noastră încât vreau să rezervăm o întreagă serie de studii pentru acest subiect.
Aşa că am să vă rog să aveţi răbdare deocamdată şi să ţineţi minte că, în poziţia pozitiv-negativ a dublei predestinări, nu Dumnezeu îi forţează pe oameni să-L respingă pe Hristos. Ei Îl resping pe Hristos datorită propriilor lor înclinaţii, datorită inimilor lor şi datorită propriilor lor voinţe. Ei nu vin la Hristos pentru că nu vor să vină la Hristos. De aceea, cred că trebuie să înţelegem această schemă pozitiv-negativ. Ea ne trimite înapoi exact în punctul în care eram acum câteva lecţii, când am văzut ce spune Pavel despre acest subiect şi am avut un mini-exemplu despre persoane alese şi ne-alese în Iacov şi Esau. E clar că Iacov a primit binecuvântarea harului lui Dumnezeu iar Esau n-a primit-o. "Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât." Iacov a primit acea binecuvântare nu pentru că a făcut ceva sau a vrut să facă ceva. Hotărârea a fost luată de Dumnezeu înainte ca vreunul din ei să se nască şi să facă vreun lucru, bun sau rău. Ca răspuns la acest exemplu de persoană aleasă şi ne-aleasă, Iacov fiind ales iar Esau nefiind ales, Pavel le aminteşte cititorilor săi de autoritatea suverană a lui Dumnezeu şi de dreptul Său de a folosi harul Său aşa cum consideră potrivit, Dumnezeu spunând: "Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă." Dubla predestinare înseamnă pur şi simplu că cei aleşi primesc îndurare, iar cei respinşi primesc dreptate. Nimeni nu primeşte nedreptate.
Gânduri la final
Una din dificultăţile pe care le avem în studiul doctrinei alegerii şi a predestinării este aceea că noi cunoaştem gândurile ascunse ale lui Dumnezeu doar în măsura în care El binevoieşte să ni le descopere în Sfânta Scriptură. Nu ştim de ce El nu alege să-I aleagă pe toţi oamenii. Ştim că nu o face. Nu ştim de ce se îndură de unii, de ce are milă de unii într-o măsură pe care n-o împarte tuturor. Dar, aşa cum remarca un teolog în istorie, "Unde Dumnezeu Îşi închide sfânta gură, eu mă opresc din cercetare." Încă o dată, poate ne irită această idee şi protestăm, deoarece înclinaţia noastră fundamentală democratică este să spunem, dacă Dumnezeu dă har unora, trebuie să dea la toţi. Dar noi nu punem întrebarea corectă. Aceasta este: "De ce dă Dumnezeu acest dar cuiva?" Nu are nici o obligaţie să mântuiască vreun păcătos - să intervină în inima unei persoane păcătoase şi să o salveze de moartea spirituală. Cel puţin, în această doctrină, Dumnezeu se îndură într-o anumită măsură. În doctrina preştiinţei, Dumnezeu îi lasă pe toţi în voia lor înăuntrul lor şi doar în exterior îi cheamă, dar nu intervine direct prin harul Său ca să schimbe ceva în inimile lor. E o poziţie foarte pesimistă, dacă o studiaţi cu atenţie.
Tradus de Florin Vidu