Proclamarea Evangheliei

R. C. Sproul


Astăzi ajungem la concluzia studiului nostru pe baza recentului document elaborat privind esenţa Evangheliei, care este o celebrare evanghelică. Am privit atent a doua parte a acestui document – lista articolelor de afirmaţie şi negaţie. Sunt optsprezece astfel de articole încorporate în acest document. Şi astăzi am ajuns la ultimul articol, cel cu numărul optsprezece, care spune astfel:

Afirmăm că Isus Cristos le porunceşte urmaşilor Săi să vestească Evanghelia tuturor persoanelor în viaţă evanghelizând pe oricine oriunde, şi să ucenicizeze credincioşii în părtăşia bisericii. Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include dovada mărturiei personale, a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.

Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.

Conţinutul acestui articol conclusiv este oarecum lung. Ceea ce vrea să atingă acest document este o puternică reafirmare a marii trimiteri. Marea trimitere este mandatul lui Cristos pentru ucenicii Săi şi pentru Biserica Sa, mandat pe care l-a dat chiar înainte de înălţare, când le-a poruncit ucenicilor să meargă în toată lumea, să predice Evanghelia fiecărei fiinţe vii şi să facă ucenici din toate triburile, popoarele, limbile şi naţiunile. Şi aceasta a definit sarcina misionară a Bisericii chiar din primul secol.

Am avut recent o discuţie cu o misionară ce-a lucrat într-o parte îndepărtată a lumii, slujind unui grup de oameni care nu au văzut niciodată o persoană albă şi care aveau o cultură primitivă şi aşa mai departe. Aceşti oameni nu avuseseră niciun contact cu lumea exterioară. Această persoană a lucrat cu acest trib câţiva ani. Şi când în sfârşit au ajuns la o înţelegere a Evangheliei, mulţi au fost convertiţi la creştinism, inclusiv conducătorul satului. La un moment dat, acest conducător a întrebat-o pe misionară cu cât timp în urmă a trăit Isus pe pământ. Şi femeia a încercat să găsească o modalitate de a-i explica în limba poporului respectiv marele interval de 2000 de ani, dar nu a găsit niciun fel în care să se poată exprima. Ei au discutat despre câte luni şi generaţii sunt şi aşa mai departe. Şi atunci şeful tribului a luat nişte beţişoare şi a reprezentat câte o generaţie cu un beţişor întrebând-o: „A trăit Isus în timpul generaţiei mele?” Şi misionara a spus: „Nu.” Apoi a pus al doilea beţişor: „Ei bine, a trăit în timpul vieţii tatălui meu?” „Nu.” Al treilea beţişor: „A trăit în generaţia bunicului meu?” „Nu.” Şi cu fiecare beţişor pe care îl punea pe pământ privirea lui era tot mai tulburată.
Şi astfel, după ce a obţinut o mare cantitate de beţe înşirate pe pământ, până la primul secol, omul s-a supărat şi i-a spus: „Dacă Isus a trăit cu atât de mult timp în urmă, de ce noi auzim despre El doar acum?” Bineînţeles, singurul răspuns pe care îl putem da la o astfel de întrebare este că noi nu am fost atât de consecvenţi faţă de marea trimitere a lui Isus Cristos precum ar fi trebuit. De fapt, astăzi sunt încă mulţi oameni pe glob care nu au auzit numele Isus Cristos niciodată. De fapt, astăzi se stabileşte un record în lume. Sunt mai mulţi oameni care mor astăzi, în această zi din istoria omenirii, fără să fi auzit Evanghelia lui Cristos, decât în orice altă zi din istorie. Şi recordul care se stabileşte astăzi îl întrece pe cel de ieri. Şi cel de astăzi va fi întrecut mâine, pentru că suntem la un punct în istorie în care expansiunea populaţiei se realizează într-un ritm mai rapid decât cel al evanghelizării şi al activităţii misionare a Bisericii de a predica Evanghelia oricărei fiinţe vii. Şi poate că nu există o generaţie cu o mai mare lipsă de scuză pentru a nu îndeplini marea trimitere decât a noastră, pentru că lumea a devenit mult mai mică decât a fost vreodată în trecut ţinând cont de mijloacele moderne de-a călători şi de posibilităţile ce ne stau azi la dispoziţie. Din nou, prima afirmaţie este o reamintire a faptului că Isus Cristos le porunceşte urmaşilor Lui să proclame Evanghelia tuturor persoanelor vii, evanghelizând pe oricine oriunde.

Există astăzi o reacţie împotriva întregii activităţi evanghelice – este înţeleasă ca prozelitism. Oamenii cred că fiecare ar trebui să-şi vadă de treaba lui şi că nu ar trebui să încerce a-i influenţa pe alţii în a-şi părăsi religia în care se află în acel moment ca să-L primească pe Isus Cristos. De fapt, în multe biserici din zilele noastre, care sunt angajate în evanghelizare, aici, în Statele Unite, se presupune tacit că anumiţi oameni sau anumite grupuri, fie ele grupuri etnice sau religioase, sunt în afara razei de evanghelizare, pentru că, dacă începi o evanghelizare între musulmani sau budişti, în vecinătate sau în comunitatea evreiască din cartier, te expui la atâta ostilitate încât evanghelizarea se transformă într-un conflict de idei ce poate rezulta în lucruri mai serioase, dacă există vreun alt fel de conflict mai serios decât acesta. Şi astfel mulţi dintre noi sunt foarte pasivi sau foarte restrictivi în evanghelizarea bisericii noastre şi nu îndeplinim mandatul de a predica Evanghelia tuturor oamenilor, de pretutindeni. Şi nu numai că eşuăm în privinţa marii trimiteri la nivel internaţional, dar chiar la nivel local, acolo unde trăim.

Porunca este „să vestim Evanghelia tuturor persoanelor în viaţă evanghelizând pe oricine oriunde; şi să ucenicizăm credincioşii în părtăşia bisericii.”
Acum, această frază există aici cu un motiv. Mandatul marii trimiteri nu este doar de a proclama ci şi de a educa sau uceniciza. În însărcinarea dată de Domnul Isus ni se spune să predicăm Evanghelia şi să facem ucenici. Un ucenic este o persoană care învaţă, în termeni biblici. Şi un ucenic este un student. Şi aceasta înseamnă că, după ce oamenii răspund la Evanghelie, ei trebuie să fie angajaţi în ceva mai mult decât părtăşia bisericii sau chiar închinarea bisericii. Ei trebuie să fie chemaţi la o implicare adâncă în exerciţiu educaţional şi operarea bisericii. Pentru că biserica există nu numai pentru a proclama, ci de asemenea pentru a întări convertiţii la Cristos într-o înţelegere adâncă a lucrurilor lui Dumnezeu. În Bbserica primară se făcea distincţie între cele educaţionale, instrucţionale şi ceea ce se numea proclamare. Biserica primară evangheliza şi cei ce răspundeau la evanghelizare erau aduşi în staulul bisericii; şi aceasta începea creşterea şi ucenicizarea lor ca studenţi şi urmaşi ai lui Cristos.

Afirmaţia continuă apoi: „Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include dovada mărturiei personale, a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.”

Întâi, daţi-mi voie să spun câteva cuvinte despre această secţiune a articolului optsprezece. Observăm aici menţionate diferite moduri de a depune mărturie pentru Cristos. Am mai spus-o şi în alte emisiuni, o voi spune acum din nou în acest context: în Noul Testament se face deosebire între evanghelism şi mărturie. Şi am un motiv când spun aceasta. Jargonul creştinilor de azi tinde să folosească expresia „a depune mărturie” ca un sinonim pentru verbul a „evangheliza”, ca şi cum cuvintele s-ar putea înlocui. A depune mărturie pentru Cristos înseamnă a atrage atenţia către El în multe şi diferite feluri. O facem prin exemplul pe care îl dăm când căutăm să avem o viaţă evlavioasă. Căutăm să depunem mărturie sau să facem cunoscută prezenţa lui Isus Cristos prin fapte şi prin acte de milă, hrănindu-i pe cei flămânzi, oferindu-le adăpost celor fără casă şi prin tot felul de acte de caritate. Toate acestea sunt moduri de a depune mărturie. Dar ele nu constituie evanghelizare. Evanghelizarea este o formă a mărturiei. Tot evanghelismul depune mărturie despre Isus Cristos, deci tot evanghelismul înseamnă a mărturisi. Dar nu toate mărturiile constituie evanghelism. Există multe moduri în care depunem mărturie despre domnia lui Cristos. Unul dintre ele, putem spune chiar cel mai important, este proclamarea Evangheliei.

Dar de ce spunem aceasta? Este important, pentru că mulţi oameni spun: „Ei bine, evanghelizarea mea constă în exemplul meu. Eu nu-L proclam niciodată pe Isus Cristos în cuvinte. Eu Îl proclam pe Isus Cristos cu viaţa mea.” Ce poate spune viaţa ta despre conţinutul Evangheliei? Oamenii ar putea privi la tine de acum şi până în veacul următor şi totuşi să nu ştie nimic despre ispăşirea lui Cristos, nimic despre învierea lui Cristos, nimic despre doctrina justificării doar prin credinţă. Cum poate vedea cineva toate acestea doar privind la viaţa ta? Exemplul tău evlavios poate provoca interesul cuiva şi acesta te va întreba de ce trăieşti în felul acesta. S-ar putea ivi ocazia ca tu să-i explici Evanghelia acestei persoane. Dar simplul tău exemplu nu va comunica Evanghelia oamenilor. Şi uneori noi folosim aceasta ca pe o scuză pentru a rămâne tăcuţi şi a nu proclama Evanghelia oamenilor. Poate spui: „Ei bine, nu îmi voi impune vederile mele în mod verbal. Voi aştepta până când ei vor răspunde la exemplul meu strălucit.” Slăbiciunea acestui argument este aceea că puţini dintre noi suntem atât de avansaţi în sfinţirea noastră încât oamenii să facă o cărare la uşa casei noastre, să bată la uşă întrebându-ne: „Ce te face pe tine atât de special? Ce ai tu şi eu nu? Spune-mi cum pot obţine acest lucru.” De fapt, cu cât se uită mai atent la noi, cu atât se întreabă mai mult dacă noi credem măcar Evanghelia.

Articolul continuă apoi: „Un martor adevărat şi credincios al lui Cristos include (de exemplu) dovada mărturiei personale, (mărturia unei) a unei vieţi evlavioase şi a faptelor de milă, caritate faţă de aproapele său, fără de care predicarea Evangheliei apare inconsistentă.”

Evident, dacă nu dovedesc nicio preocupare faţă de cele mai simple nevoi zilnice ale aproapelui meu, dacă tot ceea ce fac este să îi predic despre Isus, predicarea mea va părea inconsistentă pentru el. Amintiţi-vă, prin predicare Dumnezeu a ales să mântuiască lumea şi Evanghelia este cea pe care o foloseşte Dumnezeu ca putere a Sa pentru a-i aduce pe oameni la Cristos. Şi El ar putea alege să folosească chiar şi această proclamare, în ciuda caracterului unidimensional pe care i-l dau eu. Dar, în acelaşi timp, suntem avertizaţi în Noul Testament de către Iacov (de exemplu), când acesta scrie poporului său, atunci când spune în capitolul doi al epistolei sale: „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?” În mijlocul acestei discuţii critice, în capitolul doi al cărţii Iacov, el spune aceasta: „Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi le zice: Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă! fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?”
Ce fel de mărturie este aceasta dacă noi doar le spunem oamenilor: „Încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”? Aceasta este o mărturie goală. Şi acesta este textul biblic ce stă la baza gândului exprimat aici, în articolul cu numărul optsprezece.

Când ajungem la negaţie citim astfel: „Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.”
Cred că cei mai mulţi dintre noi putem vedea cum modul nostru inconsistent de viaţă nu constituie evanghelism. Cred că unii dintre noi consideră că biserica trebuie să fie angajată în satisfacerea nevoilor trupeşti ale oamenilor în materie de hrană, îmbrăcăminte, alinare, slujbă, acte de caritate de acest fel. Dar noi putem oferi hrană, îmbrăcăminte şi adăpost unei persoane pentru o veşnicie şi, totuşi, persoana aceea să nu cunoască Evanghelia. Ea ar putea spune: „Hei, acestor oameni le pasă de mine şi îmi dovedesc aceasta şi îmi demonstrează dragostea lui Dumnezeu.” Dar din nou, prin acestea nu se comunică niciun conţinut al Evangheliei, nu prin faptul că înmânăm cuiva o pâine. Noi trebuie să le oferim pâinea. Noi trebuie să le oferim paharul cu apă rece. Dar în acest pahar cu apă rece nu există informaţii despre persoana şi lucrarea lui Cristos. Ei tot nu vor cunoaşte Evanghelia.

Dar cum rămâne cu modul special de mărturie care este menţionat aici în mod specific? Şi acesta este depunerea unei mărturii personale. Folosirea mărturiilor personale este o versiune foarte apreciată şi populară de evanghelizare în biserica evanghelică: oamenii se ridică în picioare în biserică duminica dimineaţa, vorbesc în particular prietenilor sau chiar necunoscuţilor într-un avion sau oriunde exprimându-şi mărturia personală. Şi mărturia personală este ceea ce li s-a întâmplat lor ca un rezultat al faptului că au devenit creştini. Cred că acesta este un element foarte important al comunicării lucrurilor lui Dumnezeu oamenilor. Mărturia personală are o valoare uriaşă. Dar trebuie să ne amintim că mărturia personală nu este Evanghelia. Dumnezeu nu a promis că mărturiile noastre personale nu se vor întoarce la El fără rezultat. Dumnezeu nu a ales puterea mărturiei noastre ca mijloc prin care El va mântui lumea. Pentru că mărturia mea personală vorbeşte indirect despre Cristos, dar în special vorbeşte despre mine într-o situaţie specifică. Şi ar putea să se potrivească cu situaţia în care se află această persoană cu care comunic sau nu. Dar Evanghelia se potriveşte oricui. Evanghelia conţine adevăr obiectiv. Şi aceasta este ceea ce suntem învăţaţi să proclamăm. Mărturia ar putea fi introducerea pentru aceasta, dar să nu ne înşelăm singuri crezând că, pentru că am împărtăşit o mărturie personală, am „împărtăşit Evanghelia cu cineva”, pentru că Evanghelia are un conţinut definitiv, pe care oamenii au nevoie să-l audă şi să-l înţeleagă.

Mă gândesc, de exemplu, la acest orb din naştere, din Noul Testament, pe care l-a vindecat Domnul Isus. Şi când l-a vindecat, fariseii s-au supărat la afirmaţia vindecării sale, i-au investigat familia şi familia a confirmat că, într-adevăr, Isus a restaurat vederea acestui om. Deci au venit la om şi l-au interogat: „Ţi-a redat într-adevăr acest om vederea? Cum a făcut-o?” „Ei bine, a amestecat pământ cu scuipat şi mi l-a pus pe ochi.” „Şi când s-a întâmplat asta?” „În ziua de sabat.” „Ei bine, a lucrat în ziua de sabat. Acest om este un răufăcător. El nu poate fi un om al lui Dumnezeu. Ce crezi că este El?” Şi el a răspuns: „Păi, cred că este un profet.” În final, ei persistă cu interogatoriul şi în cele din urmă, din frustrare, omul se pare că le spune ceva de genul: „Hei, tot ce ştiu este că am fost orb şi acum văd. Vă las pe voi să vă daţi seama ce e cu El.” El nu era un teolog. El nu cunoştea întregul conţinut al Evangheliei. Tot ce ştia era ceea ce făcuse Isus pentru el. Şi aceasta este ceva valoros, pentru că, deşi nu avem o înţelegere a întregului conţinut al Evangheliei, putem deveni un martor al lui Cristos chiar din ziua convertirii, împărtăşind altor oameni ceea ce a făcut Cristos în vieţile noastre. Dar, din nou, nu trebuie să lăsăm niciodată ca mărturia personală să devină un înlocuitor al proclamării Evangheliei înseşi.

Vă repet negaţia: „Negăm că dovada mărturiei personale, viaţa evlavioasă şi faptele de milă şi caritate faţă de aproapele nostru constituie evanghelism, separat de vestirea Evangheliei.”

Comentarii de încheiere

La încheierea acestei Celebrări evanghelice a Evangheliei, care este interdenominaţională, există o afirmaţie de dedicare, ataşată la sfârşitul documentului, care sună astfel:
„Ca şi evanghelici uniţi în Evanghelie, promitem să veghem şi să îngrijim unii de alţii, să ne rugăm şi să ne iertăm reciproc şi să stabilim legături în dragoste şi adevăr cu toţi oamenii lui Dumnezeu de pretutindeni, pentru că suntem o familie, una în Duhul Sfânt şi una în Cristos.
Secole în urmă se spunea că în lucrurile necesare trebuie să existe unitate, în lucrurile mai puţin necesare trebuie să existe libertate şi că în toate lucrurile trebuie să existe dragoste. Noi considerăm că toate aceste adevăruri ale Evangheliei sunt necesare.”

Ideea acestui angajament este următorul: deşi cei care sunt implicaţi în acest document reprezintă o mare diversitate de credinţe şi o mulţime de denominaţiuni, deşi există o recunoaştere clară că sunt tot felul de probleme teologice care ne despart încă, într-un punct sau altul, faptul asupra căruia se orientează acest document este acela care a constituit materia unităţii evanghelice de la Reformă şi până acum – Evanghelia însăşi. Acesta este punctul necesar prin care creştinii pot veni împreună în părtăşie.

Tradus de Cristian Coţovan


Cuprins | Mântuire