De unde ştim că Biblia e adevărată?
de R.C. Sproul
De unde ştim că Biblia e adevărată?
E o întrebare excelentă, pentru că mare parte din credibilitatea credinţei creştine se bazează pe veridicitatea Scripturii. Biblia este sursa noastră primordială de informaţii despre Isus şi despre toate acele lucruri pe care le îmbrăţişăm ca elemente ale credinţei noastre. Desigur, dacă Biblia nu este adevărată, atunci cei ce se declară creştini au o problemă serioasă. Eu cred că Biblia este adevărată. Cred că este Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa cum Însuşi Isus declara despre Scriptură, "Cuvântul Tău este adevărul". Dar de ce sunt convins că Biblia este adevărul?
Trebuie să punem mai întâi o întrebare mai generală. Cum ştim că un lucru e adevărat? Punem aici o întrebare tehnică în epistemologie. Cum putem testa ceva să vedem dacă este adevărat? Există un anume gen de adevăr pe care îl putem testa prin observare, experimentare, urmărire, examinare şi dovezi ştiinţifice. În ce priveşte istoria lui Isus, în măsura în care cunoaştem orice istorie, vrem să verificăm relatările Scripturii folosind acele mijloace prin care se pot testa dovezile istorice - prin arheologie, de exemplu. Există anumite elemente ale Scripturii, cum ar fi afirmaţiile istorice, care trebuie analizate folosind standardele obişnuite ale istoriografiei. Invit pe oricine să facă acest lucru - să verifice pentru a se convinge.
În al doilea rând, vrem să verificăm pretenţia de adevăr folosind testul raţiunii. Are consecvenţă logică, sau se contrazice în ceea ce afirmă? Examinăm conţinutul Scripturii să vedem dacă e coerent. Acesta e un alt test al adevărului. Unul dintre cele mai uimitoare lucruri, desigur, este acela că Biblia are literalmente mii de profeţii istorice care pot fi verificate, cazuri în care evenimentele au fost prevestite cu claritate, iar atât profeţia cât şi împlinirea ei sunt evenimente istorice consemnate. Însăşi dimensiunea împlinirii absolute a profeţiilor din scrierile Vechiului Testament ar trebuie să fie suficientă ca să convingă pe oricine că avem de-a face cu un gen de literatură supranatural.
Desigur, unii teologi au spus că, în ciuda tuturor dovezilor pe care le avem că Scriptura e adevărată, o putem accepta cu adevărat doar atunci când Duhul Sfânt lucrează în noi ca să înfrângă prejudecăţile şi ideile noastre preconcepute despre Scriptură, despre Dumnezeu. În teologie, numim acest lucru mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt. Vreau să subliniez în acest punct faptul că, atunci când Duhul Sfânt mă ajută să văd adevărul Scripturii şi să accept adevărul Scripturii, nu e din cauză că Duhul Sfânt îmi dă o înţelegere deosebită pe care nu o dă altcuiva sau îmi dă anumite informaţii speciale pe care nimeni altcineva nu le are. Tot ce face Duhul Sfânt este să îmi schimbe inima, să îmi schimbe atitudinea faţă de dovezile care există deja. Cred că Însuşi Dumnezeu a sădit în Scripturi o consecvenţă implicită care dovedeşte că acesta este Cuvântul Său.
Care a fost procesul prin care conciliile bisericii au decis care manuscrise trebuie incluse în Biblie?
Biserica s-a întrunit în diferite concilii istorice, în care reprezentanţii bisericii au examinat documentele candidate la includere. Aş putea menţiona că printre aceste documente care n-au ajuns să fie incluse se găseşte şi una din primele scrisori ale lui Clement din Roma, episcop al Romei în jurul anului 95 d.Hr. Unul din motivele pentru care scrisoarea lui Clement n-a fost inclusă în Canon a fost acela că Clement a recunoscut în lucrarea sa superioritatea scrierilor apostolilor.
Care au fost criteriile după care conciliile bisericeşti au evaluat candidatele la admiterea în Canonul bisericii? Unul a fost originea apostolică; adică, dacă s-a putut dovedi că o carte a fost scrisă de un apostol al lui Isus Hristos, acea carte a fost acceptată în Canon. De exemplu, înţelegem că Evanghelia după Matei a fost scrisă de unul din cei doisprezece ucenici, un membru al grupului apostolilor, astfel încât cartea sa a fost acceptată ca fiind canonică încă de la început. N-a fost nevoie să se aştepte până la ultimul conciliu din secolul patru pentru ca Evanghelia după Matei să fie inclusă. Lucrurile au fost clare încă din prima zi.
Mai avem şi cărţi, cum ar fi Marcu. Marcu nu a fost un apostol, dar Marcu a fost secretarul lui Petru, şi ştim că în spatele lui Marcu stătea autoritatea lui Petru, astfel încât Evanghelia după Marcu a fost acceptată foarte devreme în biserica creştină. Epistolele lui Pavel au fost acceptate încă de la început; chiar şi Petru le numeşte "Scripturi" în epistolele sale.
Un alt criteriu a fost acceptarea unei cărţi de către comunitatea bisericii primare. De asemenea, era necesară conformitatea cu acel nucleu de cărţi despre care n-a existat niciodată vreo îndoială. Cele câteva cărţi în legătură cu care au existat dezbateri au fost puse faţă în faţă cu ceea ce era deja clar stabilit că formează Scriptura.
Tradus de Florin Vidu