O inimă tăiată împrejur
(Levitic 26:40-46, Romani 2:17-3:8)
Dr. Kim Riddlebarger
În capitolele de început din Romani, Pavel zugrăveşte o imagine foarte sumbră a condiţiei umane. Apostolul a arătat deja că Neamurile se găsesc sub condamnarea lui Dumnezeu, pentru că ele încearcă să înăbuşe adevărul lui Dumnezeu prin fapte nelegiuite; au schimbat adevărul despre Dumnezeu pentru o minciună şi refuză să I se închine lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui să o facă. Din acest motiv, Dumnezeu a lăsat Neamurile în voia lor, iar acestea au alunecat pe o spirală descendentă, din ce în ce mai abruptă, spre adâncimile păcatului omenesc descrise în Romani 1 versetele 18-32.
În Romani 2:1-16 Pavel îşi îndreptă acum privirea spre evreii care priveau cu dispreţ la felul de viaţă al Neamurilor, în tot acest timp făcând şi ei exact aceleaşi lucruri pentru care condamnau Neamurile.
Iar apoi, din a doua jumătate a lui Romani 2 şi până în Romani 3:8, Pavel continuă să se concentreze asupra evreilor care nu au reuşit să slujească drept ghid Neamurilor şi care cred că, fiindcă au Legea şi semnul tăierii împrejur, vor fi scutiţi de judecata viitoare a lui Dumnezeu. Dacă problemele cu care se confruntă Biserica din Roma au de-a face cu natura Evangheliei şi cu rolul pe care evreii şi Neamurile îl vor juca în viitorul istoriei răscumpărării, atunci Pavel trebuie să arate clar gravitatea păcatului omenesc ca un decor în faţa căruia să prezinte îndurarea lui Dumnezeu în Isus Hristos, aşa cum este ea descoperită în Evanghelie.
Astfel, îndreptându-se spre Neamuri în capitolul 1, Pavel arată că Neamurile înăbuşă adevărul despre Dumnezeu în nelegiuire. Drept consecinţă a refuzului lor de a-L recunoaşte pe Dumnezeu, în versetele 28-32 Pavel prezintă un catalog de păcate. Când a terminat, nimeni nu mai poate rămâne în picioare. Dar Neamurile nu stau singure sub condamnarea lui Dumnezeu; în aceeaşi situaţie se găseşte şi poporul lui Pavel, poporul evreu. În Romani 2:1 Pavel îşi schimbă direcţia şi îndreaptă reflectorul cerinţelor neprihănite ale lui Dumnezeu, prezentate în Lege, asupra lui Israel. Deşi evreii recunosc păcatele Neamurilor, ei nu reuşesc să recunoască faptul că şi ei fac exact aceleaşi lucruri de care acuză Neamurile. Pentru a demasca ipocrizia şi pentru a demonstra că evreii sunt la fel de păcătoşi ca Neamurile, în Romani 2:6 Pavel le aminteşte cititorilor săi unul din principiile fundamentale ale întregii revelaţii biblice, şi anume că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele pe care le-a făcut. Apostolul arată clar acest lucru în versetele 7-10, unde ne spune că toţi cei ce stăruiesc în facerea binelui vor câştiga viaţa veşnică, în timp ce aceia care continuă să facă răul vor suferi o pierdere veşnică. Însă, privind înapoi la aceste cuvinte din Romani 2:6-10 prin perspectiva textului din Romani 3:9-20 unde Pavel rezumă tratarea subiectului păcătoşeniei umane, este clar că pentru Pavel nimeni nu a făcut binele, nici măcar unul. Toţi s-au îndepărtat, evrei sau Neamuri. Nimeni nu este neprihănit, nici măcar unul. Toţi s-au abătut. Dacă Dumnezeu trebuie să răsplătească fiecăruia după faptele lui, binecuvântare pentru ascultare şi blestem pentru neascultare, atunci întreaga rasă umană este condamnată. Noi toţi ne-am îndepărtat.
Pavel dezvoltă mai pe larg acest principiu binecuvântare-blestem în Romani 2:13, unde scrie: "Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi." Dacă evreii ascultă de Lege, vor fi socotiţi neprihăniţi. Prin urmare, dacă evreii nu ascultă de poruncile care le-au fost date, ei nu vor fi socotiţi cu nimic mai neprihăniţi decât Neamurile. Parcă auzim deja ascultătorii sau cititorii evrei ai lui Pavel întrebând: "Bine, dacă noi trebuie să ţinem Legea ca să fim neprihăniţi, cum rămâne cu Neamurile care nu au Legea? Cum vor fi ele îndreptăţite? Ce standard va aplica Dumnezeu în cazul lor?" Deşi Neamurile n-au făcut niciodată parte din legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel pe Muntele Sinai, astfel că Neamurile n-au primit de la Dumnezeu tablele de piatră ale Legii, cu toate acestea Neamurile au totuşi Legea lui Dumnezeu scrisă pe inimile lor, şi asta din cauză că toţi bărbaţii şi toate femeile sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, fiind astfel sub legământul faptelor pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Adam în numele întregii rase umane. Chiar dacă unii oameni încearcă să înăbuşe adevărul despre Dumnezeu prin faptele lor nelegiuite, ei ştiu că faptele lor sunt rele şi că Dumnezeu are tot dreptul să-i condamne. Acesta e motivul pentru care Neamurile inventează tot felul de religii false care să-i ajute să înlăture din mintea lor faptul că vine o zi a judecăţii.
Ajungem astfel la ultima parte a capitolului 2 din Romani, versetele 17-29 şi primele 8 versete din Romani 3. După ce Pavel îşi încheie pledoaria împotriva evreilor, el continuă şi citează în următoarea secţiune o listă lungă de pasaje din Vechiul Testament, în Romani 3:9-20, care demonstrează în mod hotărâtor că atât evreii cât şi Neamurile se găsesc sub păcat. Dacă n-ar fi îndurarea lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu ar merita mântuirea. Cu toţii merităm condamnarea lui Dumnezeu. Dar, după ce vine cu vestea rea despre păcatul omenesc, începând cu Romani 3:21 el prezintă cu mare putere şi claritate vestea bună a Evangheliei, în care se descoperă o neprihănire de la Dumnezeu. Apostolul va demonstra că Dumnezeu salvează păcătoşii în Persoana Fiului Său prin predicarea Evangheliei, în care se descoperă puterea lui Dumnezeu şi prin care toţi cei ce se încred în Isus Hristos vor fi izbăviţi de ziua mâniei. Astfel, pentru a începe să parcurgem textul nostru din această dimineaţă, Romani 2 versetul 17 până la Romani 3:8, începem cu versetele 17-20 unde Pavel se ocupă de sentimentul fals de încredere pe care îl aveau evreii în Legea lui Dumnezeu, o încredere care în realitate nu era nimic altceva decât ipocrizie.
În versetul 17, Pavel îi identifică pentru prima dată specific pe evrei pe nume, deşi e clar că a vorbit despre ei încă de la începutul capitolului 2. E foarte probabil că în toate aceste versete Pavel să folosească referitor la pretenţiile evreilor exact acelaşi limbaj pe care aceştia îl foloseau atunci când se lăudau cu superioritatea lor faţă de Neamuri. Acest lucru e evident din felul în care Pavel îşi prezintă cazul începând cu versetul 17: "Tu, care te numeşti Iudeu, care te rezemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău..."
Situaţia indicată de limbajul lui Pavel implică cel puţin faptul că evreii se laudă sau se mândresc înaintea Neamurilor că ei sunt poporul lui Dumnezeu, pentru că lor le-a dat Dumnezeu Legea Sa. Haideţi să clarificăm aici un lucru. Pavel nu spune că a fi poporul ales al lui Dumnezeu sau a avea Legea este un lucru rău. De fapt, nu e un lucru rău nici să te lauzi cu ce a făcut Dumnezeu. Dar e un lucru rău să te lauzi cu aceste lucruri bazându-te pe falsa presupunere că, deoarece evreii au fost aleşi de Dumnezeu şi au primit Legea, ei sunt scutiţi cumva de judecata lui Dumnezeu. Primirea Legii nu e acelaşi lucru cu ascultarea de Lege.
Această temă a demascării ipocriziei evreilor continuă în versetul 18, unde Pavel scrie: "... care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege;..." Pavel adaugă acum încă două trăsături distinctive ale unui evreu, cu care evreii se mândreau înaintea Neamurilor. Prima dintre acestea este cunoaşterea voii lui Dumnezeu care, desigur, este descoperită în Lege. A doua trăsătură distinctivă este înrudită îndeaproape cu prima. Deoarece evreul cunoaşte poruncile lui Dumnezeu, prin urmare evreul trebuie să cunoască ce e superior, adică ce e cel mai bun. Iar Pavel prezintă cinci binecuvântări în versetele 17-18 de care evreii s-au bucurat în istoria lor şi cu care ei se laudă, însă în versetele 19-20 Pavel arată patru domenii în care evreii ar trebui să fie exemple pentru Neamuri, dar nu sunt. Astfel, Pavel întreabă: "...tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului..." Atunci, sugerează implicit Pavel, ar trebui să te mai gândeşti o dată.
Primul dintre aceste domenii se referă la faptul că evreii sunt convinşi că, deoarece ei au Legea, ei sunt o călăuză pentru cei orbi, adică pentru Neamurile care nu au Legea. Evreul este convins de acest lucru. Mai mult, evreul este convins că el oferă lumină pentru cei ce trăiesc în întuneric şi este capabil să-i înveţe pe cei neştiutori, a căror gândire este la nivelul unor copii, despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu. În cuvinte simple, asta înseamnă că evreul posedă în poruncile primite însăşi întruchiparea voii lui Dumnezeu şi a adevărului despre aceste lucruri.
De aceea, dacă noi ca şi făpturi create vrem să ştim ce cere Dumnezeu de la noi, trebuie să privim pur şi simplu la Lege. Dumnezeu nu Şi-a ascuns voia Sa de noi. El a publicat-o pe table de piatră, dar a întipărit-o şi pe inimile noastre. Asta înseamnă că noi nu trebuie să depindem de cei care ne spun că ei cunosc care este voia lui Dumnezeu pentru vieţile noastre sau care pretind că au primit descoperiri secrete de la Dumnezeu. Dumnezeu ne-a spus în Cuvântul Său tot ce trebuie să cunoaştem.
În ciuda tuturor acestor privilegii pe care Dumnezeu le-a dat lui Israel, evreii au devenit mândri de faptul că ei posedă aceste lucruri, spre deosebire de Neamurile care nu le au. Evreul este mândru pentru că el nu trăieşte în întuneric, la fel ca Neamurile. E mândru pentru că el cunoaşte voia lui Dumnezeu şi pentru că această voie a fost descoperită lui Israel sub forma celor Zece Porunci. Evreul a fost cruţat într-adevăr de această spirală mereu descendentă înspre adâncimile din ce în ce mai mari ale păcatului, pe care alunecă Neamurile. Dar evreul a uitat că nu e meritul lui că are toate aceste lucruri. Evreul le are pentru că le-a primit în dar de la Dumnezeu, şi prin urmare Legea şi cunoaşterea voii lui Dumnezeu nu sunt lucruri cu care evreul se poate lăuda. Ele sunt binecuvântări de la Dumnezeu şi trebuie primite cu recunoştinţă, în smerenie. Mai mult, aceste lucruri sunt binecuvântări care aduc împreună cu ele o mai mare responsabilitate, aşa cum se vede din faptul că cei ce se laudă cu ele încalcă în realitate chiar poruncile pe care le-au primit de la Dumnezeu.
Din acest motiv, în versetele 21-24 Pavel renunţă la structura propoziţiei folosite anterior - această structură de tipul "dacă" "atunci" - ca să se ocupe acum de faptul că evreii au falimentat lamentabil să trăiască la nivelul poruncilor pe care Dumnezeu li le-a dat. Pavel pune acum o serie de întrebări foarte precise, începând cu versetele 21-22, care dezvăluie faptul că evreul nu a trăit la nivelul cerinţelor care le-au fost încredinţate.
Cum te poţi lăuda cu Legea, dacă tu însuţi n-o împlineşti? Pavel întreabă: "tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: "Să nu furi" furi? Tu care zici: "Să nu preacurveşti" preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?"
Prima întrebare pe care o ridică Pavel aici ţinteşte chiar esenţa relaţiei pe care ar trebui Israel să o aibă cu Neamurile. Din moment ce evreilor li s-a încredinţat voia lui Dumnezeu sub forma celor Zece Porunci, Israel trebuie să slujească drept învăţător pentru popoarele dintre Neamuri. De aceea, Pavel îi întreabă direct pe evrei: "Voi, cei ce învăţaţi pe alţii, aţi învăţat voi oare aceste lucruri?" A doua întrebare se referă la furt. "Aceia dintre voi care predică împotriva hoţiei, voi înşivă furaţi?" Cuvântul "a fura" se referă la acţiunile unui hoţ sau bandit care se furişează. De aceea, referinţa la furt include probabil toate formele de necinste. Iar a treia întrebare are de-a face cu adulterul, care era interzis printre evrei dar era practicat pe scară largă în lumea greco-romană. De aceea, Pavel întreabă: "Voi, evreii îi condamnaţi pe cei dintre Neamuri care au amante, dar voi înşivă vă luaţi amante?" A patra întrebare vine într-un fel ca o mică surpriză. Cum rămâne cu idolatria, pe care Legea o condamnă şi care era lucrul cel mai condamnat de către evrei în felul de viaţă al Neamurilor? E interesant că Pavel nu îi întreabă pe evrei dacă şi ei se închină la idoli în felul Neamurilor. Evreii nu făceau acest lucru şi nu l-ar fi făcut niciodată. Însă Pavel îi întreabă pe evrei dacă jefuiesc temple. Se referă probabil la faptul că despre anumiţi evrei se ştia că produc şi vând Neamurilor obiecte de închinare la idoli, realizând astfel câştiguri destul de mari. Dar e în joc aici un principiu mult mai mare. A condamna practicile păgâne ale Neamurilor, câştigându-ţi în acelaşi timp existenţa sprijinind aceste practici era pentru Pavel un act de ipocrizie făţişă, la care se referă atunci când vorbeşte despre jefuirea templelor, în sensul neacordării închinării care I se cuvine de drept lui Dumnezeu.
Această lipsă de consecvenţă dintre cuvintele şi faptele evreilor este evidentă în versetul 23, unde Pavel întreabă simplu: "Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?" Ideea subliniată de Pavel aici e foarte simplă. Voi, evreii, vă lăudaţi că aveţi poruncile, încercând să vă demonstraţi astfel superioritatea faţă de Neamuri. Dar în tot acest timp voi încălcaţi poruncile şi dezonoraţi Dumnezeul despre care spuneţi că v-a ales pe voi, nu pe Neamuri. Spuneţi un lucru dar faceţi altceva. Iar consecinţa acestei ipocrizii este prezentată tragic în versetul 24, unde Pavel se plânge: "Căci "din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri" după cum este scris." Această tendinţă a Neamurilor să hulească împotriva Dumnezeului lui Israel nu e evidentă doar din circumstanţele care existau între evrei şi Neamuri în mare parte din lumea primului secol, Pavel are chiar şi suport biblic pentru afirmaţiile sale, citând din Isaia 52:5. Starea curentă a evlaviei lui Israel (deplorabilă) a fost prezisă de profeţii lui Israel. Iar pe vremea lui Pavel, la fel ca în zilele noastre, orice formă de ipocrizie din partea poporului lui Dumnezeu constituie nu doar un obstacol în calea mărturiei Bisericii în faţa lumii şi în calea predicării Evangheliei, creştinii mai pierd şi orice poziţie de superioritate morală de pe care s-ar putea ocupa de problemele teologice şi etice ale zilei. Aceasta este starea bisericii evanghelice din America.
De aceea, ca să poată confrunta ipocrizia evreilor, e evident că Pavel trebuie să se ocupe de Lege. Însă Pavel n-a menţionat încă semnul apartenenţei în cadrul legământului, care e tăierea împrejur, sau circumcizia. De aceea, în versetele 25-29 Pavel vorbeşte acum despre semnificaţia tăierii împrejur, în special despre faptul că acest semn al legământului avraamic nu are nici o valoare despărţit de realitatea spre care indică. În versetul 25, Pavel scrie: "Tăierea împrejur, negreşit, este de folos, dacă împlineşti Legea; dar dacă tu calci Legea, tăierea ta împrejur ajunge netăiere împrejur."
Dacă evreii erau încrezători pentru că lor li s-a dat Legea, această încredere greşită era puternic susţinută de semnul legământului, şi anume tăierea împrejur. Din nou, răspunsul lui Pavel pentru evrei are perfectă logică. În lumina principiului binecuvântare-blestem, despre care am discutat în versetul 6, Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Ideea subliniată de Pavel în legătură cu tăierea împrejur este foarte simplă şi clară dacă privim la acel principiu din Romani 2:6. Dacă eşti evreu şi asculţi de Lege, atunci tăierea împrejur are o mare valoare. Este semnul care confirmă că ai respectat Legea, ai păzit poruncile lui Dumnezeu şi astfel eşti îndreptăţit. Eşti neprihănit înaintea lui Dumnezeu şi ai câştigat viaţa. Însă problema e că evreii n-au ascultat de Lege. La fel ca Neamurile, şi ei sunt păcătoşi, aşa cum se poate vedea din comportamentul lor făţarnic. În ciuda încrederii pe care şi-o pun evreii în tăierea împrejur, din moment ce evreii au încălcat Legea lui Dumnezeu, tăierea lor împrejur nu mai are acum nici o valoare. Şi astfel, marea ironie este că evreii se găsesc în aceeaşi situaţie cu Neamurile păgâne pe care le dispreţuiesc. Şi, din moment ce sunt păcătoşi, la fel ca Neamurile, Dumnezeu îi consideră ca şi cum n-ar fi fost niciodată tăiaţi împrejur.
Să nu uităm că şi opusul acestui lucru este de asemenea adevărat, pentru că întreaga problemă depinde de principiul binecuvântare-blestem din Romani 2:6. Aşa cum prezintă Pavel situaţia în versetul 26: "Dacă deci, cel netăiat împrejur (cel dintre Neamuri) păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?" Dumnezeu îi va binecuvânta cu adevărat pe cei ce stăruiesc în facerea binelui. Îi va binecuvânta cu viaţă veşnică, indiferent dacă au primit sau nu semnul apartenenţei la legământ. Găsim acest lucru prezentat clar în prima parte a versetului 27, unde Pavel spune: "Cel netăiat împrejur din naştere, care împlineşte Legea (cel dintre Neamuri), nu te va osândi el pe tine (evreul), care o calci, cu toate că ai slova Legii şi tăierea împrejur?"
Pavel nu are de gând să-l lase pe cititorul său evreu să scape prea uşor. Cel dintre Neamuri, care ascultă de Legea lui Dumnezeu scrisă pe inima lui, îl va condamna pe evreul care încalcă Legea, chiar dacă evreul a primit toate avantajele de care cel dintre Neamuri nu a avut parte: Legea, acest cod scris, şi tăierea împrejur. Deoarece este vorba de principiul de bază al legământului, acela că Dumnezeu binecuvântează ascultarea şi blestemă neascultarea, odată ce evreul este în ochii lui Dumnezeu un călcător de Lege, el este considerat de asemenea de către Dumnezeu ca şi cum n-ar fi fost niciodată tăiat împrejur. Poate că este un cetăţean al naţiunii Israel, dar el nu e membru al adevăratului Israel, o distincţie pe care Pavel o va face în Romani 9:6. De aceea, prin urmare, posedarea Legii şi trecerea printr-o operaţie chirurgicală (tăierea împrejur) nu îl poate scuti pe evreu de judecată, deoarece evreul a păcătuit, aşa cum nici păcătosul dintre Neamuri nu va fi scutit de judecata ce urmează să vină.
Dar, dacă nu posedarea Legii şi primirea semnului tăierii împrejur îl face pe cineva un adevărat evreu şi parte din poporul lui Dumnezeu, atunci care este acel lucru? Pavel se ocupă direct de această problemă în versetele 28-30, făcând o deosebire foarte importantă între actul sau semnul exterior, tăierea împrejur, şi realitatea interioară, ceea ce este cineva cu adevărat în inima lui. Astfel, Pavel spune în versetul 28, "Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de Iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu."
Această distincţie dintre semn şi realitate nu e ceva inventat de Pavel. În Levitic 26:40-46, lecţia noastră din Vechiul Testament, Moise a vorbit despre efortul lui Israel de a se pocăi ca fiind rezultatul direct al unei inimi netăiate împrejur, adică a lipsei de încredere în puterea şi promisiunea lui Dumnezeu de a mântui păcătoşii. Astfel, realitatea, tăierea împrejur a inimii, duce la răspunsul credinţei, acela promis în semnul exterior. Însă semnul legământului fără realitatea interioară, care este o inimă tăiată împrejur, aduce doar condamnarea. Iar tocmai acesta e lucrul pe care nu-l înţelege evreul. De fapt, tăierea împrejur este atât un semn al binecuvântării cât şi o avertizare a blestemului. Promisiunea ilustrată în tăierea împrejur este aceea că, prin credinţa în promisiune, Dumnezeu Îşi va mântui poporul în mijlocul vărsării de sânge care va însoţi venirea lui Mesia, Mijlocitorul legământului. Însă tăierea împrejur este de asemenea un semn al blestemului pentru toţi cei care acceptă acest semn dar nu cred promisiunea. Pentru că, mai mult decât orice altceva, tăierea împrejur este imaginea grafică a necredinciosului şi a tuturor urmaşilor lui care sunt tăiaţi din poporul lui Dumnezeu de-a lungul generaţiilor care vor urma. Pavel spune că Dumnezeu nu e deloc impresionat de actele religioase din exterior, de înlăturarea unei anumite părţi a pielii. Aceste lucruri nu sunt meritorii, nici nu ne vor scăpa de mânia lui Dumnezeu revărsată asupra păcatelor noastre, aşa cum presupuneau în mod greşit evreii. A fi un adevărat evreu şi un moştenitor al tuturor lucrurilor bune promise lui Avraam înseamnă să crezi promisiunea lui Dumnezeu, aceea că El Îşi va răscumpăra poporul de vina şi puterea păcatului.
Însă persoana care crede promisiunea face acest lucru pentru că beneficiază de lucrarea interioară a Duhului Sfânt, care, vorbind la modul figurat, îi taie împrejur inima astfel încât păcătosul crede promisiunea şi renunţă la propria lui neprihănire. Prin urmare, orice persoană care crede promisiunea lui Dumnezeu că va mântui păcătoşii nu urmăreşte lauda oamenilor prin faptele religioase exterioare pe care le face. Dimpotrivă, Dumnezeu binecuvântează răspunsul credinţei, adică lucrul pe care îl vede El în această inimă tăiată împrejur şi care este creat în acea inimă prin puterea Duhului Sfânt, folosindu-se de predicarea Evangheliei despre care Pavel ne-a spus că e puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor ce cred.
Acum că Pavel a dat în vileag ipocrizia evreilor în relaţia lor cu Neamurile şi că evreul îl judecă pe cel dintre Neamuri chiar dacă şi el face exact aceleaşi lucruri pe care le fac Neamurile, în versetele 1-8 din Romani 3 Pavel trebuie să se ocupe de întrebarea dacă există sau nu vreun avantaj în faptul că eşti evreu, precum şi de un număr de alte întrebări ridicate de această linie de gândire. Pentru că, ţinând cont de situaţia pe care Pavel tocmai a descris-o, cititorul evreu ar putea rămâne cu impresia că e mai bine să faci parte dintre Neamuri, dacă primirea Legii şi tăierea împrejur nu l-au ajutat pe Israel să scape de dreptatea lui Dumnezeu. De fapt, aceste lucruri l-au făcut pe evreu pasibil de o şi mai mare judecată. Aşa cum face adesea, Pavel îşi susţine ideea punând o întrebare retorică şi la care vine imediat cu răspunsul. După ce a arătat că posedarea Legii şi tăierea împrejur nu îl va scuti pe evreu de judecată, Pavel întreabă acum în versetul 1, "Care este, deci, întâietatea Iudeului sau care este folosul tăierii împrejur?" În alte cuvinte, dacă aceste daruri primite de la Dumnezeu l-au făcut pe Israel să fie cu atât mai vinovat înaintea lui Dumnezeu, nu ar fi mai bine să faci parte dintre Neamuri? Răspunsul accentuat al lui Pavel "Oricum, sunt mari", indică faptul că Dumnezeu îşi ţine promisiunile făcute poporului Său. Posedarea atât a Legii cât şi a semnului legământului, teme majore în discuţia noastră din Vechiul Testament despre răscumpărare, sunt o mare binecuvântare de la Dumnezeu, în special pentru acel evreu care se încrede acum în Isus Hristos şi care vede aceste lucruri în lumina venirii lui Mesia. De aceea poate Pavel să confirme cel puţin un avantaj al faptului că eşti evreu, în versetul 2: "...mai întâi de toate, prin faptul că lor le-au fost încredinţate cuvintele lui Dumnezeu." Spre deosebire de Neamurile care au doar revelaţia generală prin lucrurile create, Dumnezeu i-a încredinţat lui Israel Cuvântul Său în formă scrisă. Aceasta e o afirmaţie uimitoare a lui Pavel pentru că inspiraţia Scripturii trece mai departe de gândurile şi ideile scriitorilor biblici, chiar până la cuvintele pe care le-au scris. Aşa cum va spune Pavel în 2Timotei 3:16 (verset pe care îl ştiţi cu toţii): "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire..." Cuvintele profeţilor sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu, rostite de Dumnezeu şi care îi dau lui Israel o cunoaştere a voii lui Dumnezeu pe care nici o naţiune dintre Neamuri nu a avut-o vreodată. Aceasta e o mare binecuvântare şi l-a scăpat pe Israel de multe din consecinţele acestei spirale descendente a păcatului despre care a vorbit Pavel cu referire la Neamuri.
Ei bine, atunci cum se face că evreii nu au răspuns cu credinţă la promisiunile conţinute în acel Cuvânt? Demonstrează oare acest lucru păcătoşenia lui Israel sau înseamnă oare că Dumnezeu nu e credincios promisiunilor Sale? Şi astfel, în versetul 3 Pavel pune pentru prima dată acea întrebare critică pentru care va folosi trei capitole întregi, Romani 9-11, ca să răspundă. "Şi ce are a face dacă unii n-au crezut? Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?" De data asta răspunsul lui Pavel este unul puternic negativ: "Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: "Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.""
Pavel nici nu vrea să se gândească la faptul că această condiţie spirituală prezentă a lui Israel ar putea fi rezultatul încălcării de către Dumnezeu a promisiunilor Sale făcute poporului ales. Pavel neagă această idee cât de accentuat poate. El afirmă însă că judecăţile lui Dumnezeu sunt întotdeauna drepte. Judecata lui Dumnezeu prevalează. Şi pentru că aşa stau lucrurile, dacă cineva afirmă contrariul, este un mincinos. Evreul se găseşte sub judecata lui Dumnezeu pentru că şi el, la fel ca Neamurile, este un păcătos şi prin urmare intră sub incidenţa blestemului lui Dumnezeu.
Astfel, întrebările ridicate de linia argumentului lui Pavel continuă să vină în versetul 5. Deşi următoarea întrebare ar putea fi încă una ipotetică pe care Pavel simte că trebuie să o adreseze, cu toate acestea întrebarea pare a fi una pe care ar putea să o pună cineva din biserică. Am auzit şi noi această întrebare. "Dar, dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când Îşi dezlănţuie mânia? Vorbesc în felul omului."
Răspunsul lui Pavel din versetul 6 este din nou unul puternic negativ. "Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea?" Găsim aici o obiecţie care era probabil des întâlnită pe vremea lui Pavel, la fel ca şi în zilele noastre. Dacă ne găsim în această condiţie din vina noastră şi ea demonstrează faptul că Dumnezeu trebuie să se îndure de păcătoşi, atunci de ce mai suntem consideraţi răspunzători pentru faptele noastre, dacă noi nu putem face nimic în privinţa asta? În răspunsul său, Pavel numeşte pur şi simplu acest argument unul "în felul omului" şi îl respinge ca pe o absurditate, reamintindu-i cititorului său că Dumnezeu va judeca locuitorii acestei lumi după cum au lucrat. Da, Dumnezeu este îndurător, dar asta nu înseamnă că harul elimină dreptatea, pentru că Dumnezeu este şi sfânt, El trebuie în mod necesar să pedepsească tot păcatul. Dacă Hristos nu este pedepsit în locul nostru, atunci trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu la judecată, unde vom fi judecaţi după binele sau răul pe care l-am făcut; ne aşteaptă pedeapsa.
Întrebarea finală este ridicată în versetul 7 şi îşi primeşte răspunsul în versetul 8. Numai că de această dată întrebarea nu mai e nici pe departe ipotetică. Cineva o pune şi îi răspunde într-un fel care îl provoacă pe Apostol la mânie. "Dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos? Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? (Răspunsul lui Pavel) Osânda acestor oameni este dreaptă."
Această întrebare este din aceeaşi categorie cu întrebările pe care le-aţi auzit de la sceptici. "Poate Dumnezeu să facă o stâncă atât de mare încât nici El să n-o poată ridica?" Sau, şi mai bine, "Ai încetat să-ţi mai baţi soţia?" Oricum ai răspunde la această întrebare, ai căzut în capcană. Problema cu aceste lucruri este că premisa întrebării e greşită, la fel ca aici. Este harul lui Dumnezeu amplificat prin faptele noastre păcătoase? Dacă da, atunci ar trebui să păcătuim cu atât mai mult, sau să ne afundăm în şi mai mari adâncimi de depravare, ca să demonstrăm cât de îndurător este de fapt Dumnezeu. Ar trebui să facem răul, pentru ca binele să abunde. Premisa falsă e următoarea: doar pentru că Dumnezeu e îndurător, păcătoşenia umană poate fi scuzată. Însă harul lui Dumnezeu şi sfinţenia lui Dumnezeu nu pot fi stârnite una împotriva celeilalte. Acesta e genul de întrebări puse de cei ce urăsc faptul că mântuirea noastră de păcate depinde de îndurarea şi harul lui Dumnezeu, nu de bunătatea sau efortul omenesc. Pavel scrie despre cei ce îl acuză de astfel de lucruri: "Osânda acestor oameni este dreaptă." Poate că lui Pavel i-ar place ideea unui evanghelic glumeţ, care spunea că în iad Dumnezeu îi pune pe cei care pun astfel de întrebări să scrie pe pereţii iadului de trei miliarde de ori: "A fost o întrebare prostească."
Într-adevăr, înainte ca Pavel să termine, evreii şi Neamurile stau condamnaţi şi, ca şi cum n-ar fi arătat cititorului său acest lucru cu suficientă claritate, în Romani 3:9-20 (textul nostru pentru data viitoare) Pavel va deschide Vechiul Testament şi va dovedi cititorului său că nici un descendent din rasa lui Adam nu şi-a câştigat dreptul să rămână în picioare înaintea lui Dumnezeu. Ei bine, există o excepţie: Isus Hristos, care a împlinit în mod desăvârşit Legea lui Dumnezeu şi care nu a făcut absolut nici un păcat.
Acum, la încheiere, cu ce rămânem din această porţiune a cărţii Romani? Ar trebui să ne fie clar de-acum că întreaga rasă umană a falimentat în încercarea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, aşa cum au fost ele revelate atât în natură cât şi în Scripturi. Şi, chiar dacă evreul are avantajul că a primit Cuvântul lui Dumnezeu, cele Zece Porunci, şi semnul legământului, tăierea împrejur, evreul a ajuns să creadă într-un mod greşit, tragic de greşit, că mântuirea vine prin posedarea acestor lucruri, nu prin ascultarea de Dumnezeul care le-a dat. De aceea, atunci când Isus Hristos a venit ca al doilea Adam să împlinească legământul faptelor şi să asculte de Legea lui Dumnezeu, evreii n-au reuşit să priceapă semnificaţia acestui lucru. Ei le spunea celor dintre Neamuri: "Vedeţi, noi avem Cuvântul lui Dumnezeu. Avem poruncile. Ne-am însemnat trupurile cu semnul legământului, tăierea împrejur. Evreul e superior neevreului." Însă, aşa cum explică Pavel, doar cei ce împlinesc poruncile vor fi îndreptăţiţi. Posedarea Legii şi tăierea împrejur n-au nici o valoare pentru păcătoşi. Iar evreii sunt la fel de păcătoşi ca şi Neamurile. Aceste lucruri nu ne pot scăpa de păcatele noastre. Până când cititorii evrei ai lui Pavel nu vor înţelege faptul că sunt păcătoşi şi au nevoie de un Mântuitor, un Mântuitor care nu numai să moară pentru toate păcatele lor, dar care să le poată asigura şi o neprihănire desăvârşită prin care să împlinească cerinţele neprihănite ale lui Dumnezeu, până nu vor pricepe acest lucru ei sunt ca şi cum n-ar fi fost niciodată evrei, n-ar fi primit niciodată Legea, n-ar fi fost niciodată tăiaţi împrejur. Sunt la fel de vinovaţi ca Neamurile pe care au ajuns să le dispreţuiască. Lucrul de care au ei nevoie nu este o înlăturare a unei bucăţi de piele, ci o tăiere împrejur a inimii, prin care Dumnezeu le înlătură solzii de pe ochi şi îi face să înţeleagă adevărata lor condiţie înaintea Lui, ca să poată căuta neprihănirea de la Dumnezeu în Persoana lui Isus Hristos.
Împotrivindu-se acestei lucrări a Duhului Sfânt, ei vor continua să se încreadă în ce putem tăia cu cuţitul, în ce putem face cu mâinile noastre, şi în faptul că noi nu facem lucrurile îngrozitoare pe care le fac cei dintre Neamuri. Ei vor continua să speculeze. Vor continua să pună întrebări ridicole. Vor continua să îi privească de sus pe alţii, iar faptele lor îi vor condamna, în loc să-i mântuiască. Acesta e motivul pentru care nu poate exista vestea bună a Evangheliei fără vestea rea a păcatului omenesc. Până nu realizăm că stăm goi înaintea lui Dumnezeu şi că faptele noastre de pioşenie exterioară şi ceremoniile noastre religioase nu au nici o valoare în ce priveşte mântuirea noastră de păcat, nu vom privi niciodată la Isus Hristos pentru iertarea de păcatele noastre şi pentru darul neprihănirii desăvârşite. Însă, odată ce am înţeles adevărul despre păcatul nostru, unde altundeva putem privi decât la Fiul lui Dumnezeu care ne dăruieşte tot ce avem nevoie ca să putem sta înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii şi să putem auzi acest cuvânt binecuvântat: "Nevinovat".
Haideţi să ne rugăm.
Tată ceresc, ne amintim de cuvintele Apostolului despre gravitatea păcatului nostru şi cât de lipit este acesta de fiecare parte a fiinţei noastre. Cât de predispuşi suntem şi noi să facem la fel ca evreii, să privim cu superioritate la alţii în timp ce şi noi facem aceleaşi lucruri, dacă nu cu mâinile noastre atunci cu siguranţă în inimile noastre. De aceea mărturisim, o Doamne, că nu avem nimic cu care să venim înaintea Ta. Nu putem face nimic ca să-Ţi câştigăm bunăvoinţa. Însă Tu L-ai trimis pe Isus Hristos să facă toate acele lucruri pe care nu le putem face noi înşine pentru noi. În El avem iertarea pentru păcatele noastre şi avem acea desăvârşită neprihănire care ne face să fim ca şi cum n-am fi păcătuit niciodată şi ca şi cum am fi păzit poruncile Tale în fiecare clipă a vieţilor noastre. De aceea, atunci când auzim aceste cuvinte în ziua judecăţii, că Tu vei răsplăti fiecăruia după cum a lucrat, vom putea spune că noi am păzit Legea pentru că Isus Hristos a păzit poruncile Tale. În Numele Lui glorios şi binecuvântat îţi oferim acum lauda şi recunoştinţa. Dă-ne Duhul Tău Sfânt, o Doamne, ca să putem merge înainte cu recunoştinţă, trăind vieţi plăcute Ţie, ca să nu spună alţii despre Biserică: "Din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri." Cerem toate aceste lucruri în Numele scumpului Tău Fiu, care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. Amin.
Tradus de Florin Vidu