Credinţa mântuitoare
R.C.Sproul
Continuăm examinarea documentului publicat recent şi intitulat „Evanghelia lui Isus Cristos – o celebrare evanghelică.” După cum am menţionat mai înainte, acest document este împărţit în două. Prima parte este un preambul în care se specifică natura şi esenţa Evangheliei în limbaj simplu, obişnuit. A doua cuprinde optsprezece articole de afirmaţii şi negaţii. Noi am analizat primele cincisprezece. Astăzi ne concentrăm atenţia asupra articolului şaisprezece:
Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea propriului păcat şi a nevoii proprii, precum şi încredere personală în Cristos şi lucrarea Sa.
Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei. Negăm mai departe şi că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.
Acum, acest articol cu numărul şaisprezece conţine câteva idei critice. Face referire specifică, mai înainte de toate, la consimţământul mental. Şi ceea ce se are în vedere aici este problema ce a apărut în reforma din secolul al XVI-lea, când Luther, după cum ştim, a cristalizat esenţa doctrinei justificării declarând că noi suntem îndreptăţiţi (justificaţi) doar prin credinţă. Aceasta, bineînţeles, a creat tot felul de controverse. A existat multă confuzie vizavi de ce însemna această idee de a fi justificat doar prin credinţă. Pentru că unii oameni i-au auzit pe Luther şi pe reformatori spunând: „Tot ceea ce trebuie să faceţi este să aveţi un fel de afirmare mentală, arogantă, pentru a fi mântuiţi”, voi spuneţi simplu: „Da, afirm adevărul Evangheliei.” Şi aceasta, credeţi voi, vă va duce în cer. Deci a fost necesar ca reformatorii din secolul XVI să privească mai atent la elementele esenţiale ale adevăratei credinţe mântuitoare. Şi după cum am discutat în celelalte programe radio “Reînnoieşte-ţi mintea”, am detaliat aceste elemente. Le voi trece acum din nou în revistă.
Cele trei elemente aduse de reformatori, care compun credinţa mântuitoare, au fost numite notitia (uneori notae) assensus şi fiducia. Aceste trei elemente sunt definite după cum urmează. Notitia sau notae se referă la informaţia sau conţinutul Evangheliei în care credem. Noi nu considerăm că oamenii sunt mântuiţi prin credinţa în orice. Există crezul modern că „Nu contează ceea ce crezi atât timp cât eşti sincer.” Aceasta este în opoziţie cu învăţătura Noului Testament despre credinţă. Ceea ce credem şi cine este acela în care ne punem încrederea contează şi are importanţă veşnică. Astfel, când Noul Testament vorbeşte despre justificarea prin credinţă, se are în vedere credinţa sau încrederea în anumite adevăruri, şi cel mai important, într-o anumită persoană. Noi trebuie să credem în Cristos. Oamenii din Vechiul Testament credeau în Baal. Dar ei nu erau îndreptăţiţi, pentru că informaţia sau conţinutul credinţei lor nu era plăcut înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci când Evanghelia este proclamată, Evanghelia însăşi are anumite informaţii despre Isus, despre cine este El şi despre ceea ce a făcut El. El a murit pe cruce, a înviat din morţi şi aşa mai departe. Toate acestea fac parte din informaţia sau notae sau notitia credinţei mântuitoare.
Al doilea element este cel din prima parte a articolului şaisprezece, care se numeşte istoric annuo şi care este un cuvânt elegant în limba latină, care înseamnă consimţământ – consimţământ intelectual sau mental. Dacă te întreb: „Crezi că Isus a înviat din morţi?”, ceea ce te întreb este dacă afirmi în mod pozitiv, în mintea ta, adevărul propoziţiei că Isus, care a murit şi a fost înmormântat, s-a întors dintre morţi în mod real şi istoric, că a înviat.
Dacă te întreb: „Crezi că George Washington a fost primul preşedinte al Statelor Unite?”, eu te întreb de fapt dacă îţi dai consimţământul la afirmaţia că George Washington a fost, într-adevăr, primul dintr-o serie de preşedinţi ai naţiunii noastre. Şi dacă spui „Da”, înseamnă că eşti de acord cu adevărul proclamat în această propoziţie.
Deci, cu siguranţă credinţa mântuitoare implică un consimţământ mental. Dacă nu cred că Isus este Mântuitorul, adică, dacă nu sunt convins de adevărul acestei idei, dacă eu cred că El este încă mort, că răstignirea Lui a fost un accident sau o simplă execuţie normală a unui criminal în antichitate, dacă nu cred că moartea Lui a fost o ispăşire, atunci nu posed ceea ce Biblia şi reformatorii au numit „credinţă mântuitoare”. Eu trebuie să fiu de acord în mintea mea cu afirmaţiile despre Isus şi despre lucrarea Lui ca fiind afirmaţii adevărate.
Şi astfel, articolul şaisprezece spune: „Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei...” Ea include acest lucru. Cu alte cuvinte, nu poţi avea mântuire fără acest consimţământ mental. Dar vom vedea în câteva momente că, deşi include notitia şi include consimţământul mental, faptul că noi avem aceste două elemente ale credinţei nu înseamnă că am obţinut deja credinţă mântuitoare. Pentru că ne amintim de Iacov şi de comentariul său destul de aspru din epistolă când spune: „Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci...” Şi sarcasmul coboară din peniţa lui: „...şi dracii cred şi se înfioară!” Ceea ce spune Iacov aici este că nu înseamnă mare lucru să afirmi propoziţia existenţei lui Dumnezeu. Diavolul ştie că Dumnezeu există. Şi la fel, dacă ai o convingere mentală că Isus a fost cine a afirmat El că este, şi dacă crezi că a murit pe cruce o moarte ispăşitoare şi că a fost înviat din mormânt, dacă crezi că toate acestea sunt adevărate, tot ce face acest lucru este că te califică doar la nivelul de demon, pentru că şi demonii înţeleg toate acestea. Satan a ştiut adevărul acestor afirmaţii. Şi deşi nu poţi fi îndreptăţit fără acest consimţământ mental, doar existenţa lui nu garantează îndreptăţirea. Mai există un element care trebuie inclus; acest element a fost numit de către reformatori fiducia sau „încredere personală”. Aici, când Scripturile vorbesc despre primirea lui Cristos, acceptarea lui Cristos sau venirea la Cristos în credinţă, aceasta înseamnă nu numai că eu cred că El este un Mântuitor, ci mă încred în El ca în Mântuitorul meu. Eu mă bazez pe El, pe lucrarea Lui, pe neprihănirea lui pentru mine, pentru răscumpărarea mea. Aceasta înseamnă încredere sau fiducia.
Şi astfel, articolul şaisprezece spune: „Afirmăm că credinţa mântuitoare include consimţământul mental faţă de conţinutul Evangheliei, recunoaşterea păcatului şi a nevoii noastre.” Eu mă pot încrede în Cristos ca Mântuitor al meu, chiar dacă nu recunosc faptul că am nevoie să fiu mântuit. Şi apoi, în final: „...încredere personală în Cristos şi în lucrarea Sa.”
„Negăm faptul că credinţa mântuitoare include doar acceptarea mentală a Evangheliei şi că îndreptăţirea este asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei.” Acum, permiteţi-mi să mă opresc la acest punct şi să comentez.
Biblia ne spune că, dacă credem în inima noastră şi mărturisim cu gura noastră că Isus Cristos este Domnul, vom fi mântuiţi. Şi în numeroase ocazii Scriptura cheamă oamenii lui Dumnezeu la o declaraţie verbală a credinţei. E posibil să existe biserici în lume care să accepte oameni în rândul membrilor lor fără o declaraţie publică a credinţei. Dar eu nu cunosc niciuna. Fiecare biserică la care m-am alăturat cerea ca persoana care voia să facă parte oficial din ea, voia să devină membră a bisericii, să stea în faţa congregaţiei şi să răspundă la întrebări, sau să depună în vreun fel o mărturie publică a credinţei ei. Acum, acesta este un lucru care are loc fără să se spună că este de aşteptat de la urmaşii lui Cristos să dorească să îşi declare credinţa în mod public. Dar avem, din nou, această idee ce penetrează cultura noastră, care spune că creştinismul este o religie personală şi particulară. Prin urmare, oamenii spun: „Nu doresc să-mi depun vreodată mărturia despre credinţa mea religioasă în Cristos. Aceasta este o problemă personală şi particulară.” Ei bine, nu voi contrazice afirmaţia potrivit căreia creştinismul este ceva personal. Nu mă pot gândi la ceva mai personal decât la legătura pe care o are o persoană cu Cristos, în urma credinţei. Dar o categorie la care creştinismul nu se încadrează sunt lucrurile particulare, oricât de personale ar fi. Noi am fost mereu chemaţi, ca şi urmaşi ai lui Dumnezeu, să fim dispuşi să exprimăm clar în mod public calitatea noastră de slujitori ai lui Cristos. Şi primim avertismente serioase de la Isus în Noul Testament referitor la aceasta: dacă ne ruşinăm de El în public, El se va ruşina de noi în faţa Tatălui. Dacă noi nu suntem doritori să mărturisim înaintea oamenilor că El este Răscumpărătorul nostru, El nu va mărturisi despre noi în faţa Tatălui. Deci, pentru un creştin, declaraţia publică şi mărturisirea credinţei în Cristos nu este o opţiune. Nouă ni se porunceşte să facem aceasta.
Accentul negaţiei cade aici asupra unui alt aspect. Înainte de a continua cu el, daţi-mi voie să adaug că Isus Cristos a dat avertismente serioase celor care fac o mărturisire de credinţă în El, dar care nu este sinceră sau adevărată. Domnul nostru a spus: „Acest popor mă cinsteşte cu buzele dar inimile lor sunt departe de Mine.” Şi probabil cel mai înfricoşător mesaj pe care l-a spus vreodată Domnul Isus şi care a fost apogeul Predicii de pe munte este: „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, n-am făcut noi...” asta şi cealaltă în numele Tău? „Şi Eu le voi spune: Depărtaţi-vă de la Mine voi toţi cei care lucraţi fărădelege. Niciodată nu v-am cunoscut.” Domnul nostru ne avertizează cu seriozitate despre posibilitatea foarte reală ca cineva să dea o mărturie verbală a credinţei lui în Cristos, când, de fapt, nu are o credinţă autentică în El. Cu alte cuvinte, aşa cum am mai spus de multe ori, noi nu suntem îndreptăţiţi printr-o declaraţie a credinţei, ci prin posedarea credinţei. Noi o putem declara fără a o poseda. Nu o putem poseda fără a o declara, dar o putem declara fără a o avea. Şi aceasta se are în vedere în această negaţie din articolul şaisprezece, care neagă faptul că îndreptăţirea este obţinută sau asigurată doar printr-o declaraţie verbală a credinţei.
Haideţi să privim practic la aceasta pentru un moment. Motivul pentru care este atât de important să înţelegem bine acest lucru are de-a face cu metodele adoptate în evanghelismul american, în special în tehnicile de evanghelizare în masă unde, după ce este predicată Evanghelia, se face o chemare – noi o numim de obicei o chemare la altar, chiar dacă nu există un altar propriu-zis – prin care le cerem oamenilor să vină în faţă, să-şi ridice mâinile, să semneze un cartonaş sau să spună o rugăciune. Le spunem că, dacă se roagă această rugăciune – presupunerea tacită este că dacă se roagă această rugăciune şi chiar cred ceea ce spun – atunci vor fi răscumpăraţi. Sau, dacă fac această mărturisire de credinţă şi sunt serioşi, atunci vor fi cu siguranţă îndreptăţiţi (justificaţi). Dar în dinamica evanghelizării, chiar dacă este de la persoană la persoană (să nu mai vorbim de evanghelizările în masă), este întotdeauna posibil să-i determini pe oameni să fie într-o anumită stare foarte emoţională; e posibil ca, datorită acestei presiuni, o persoană să fie mişcată pentru moment şi să facă o mărturisire de credinţă exterioară: poate merge în faţă, poate ridica mâna sau poate semna un cartonaş sau spune o rugăciune. Trebuie să înţelegem că Biblia nu ne spune că suntem justificaţi în faţa lui Dumnezeu prin simpla recitare a unei rugăciuni. Noi nu suntem justificaţi doar prin ridicarea unei mâini. Nici nu suntem justificaţi pentru că mergem în faţă, la altar. Noi suntem justificaţi prin credinţă. Aceste elemente pe care tocmai le-am descris sunt indicatori exteriori ai unei mărturisiri de credinţă ce poate avea loc fără ca adevărata credinţă să fie prezentă. Trebuie să avem grijă: faptul că mergem în faţă, ridicăm mâna sau spunem o rugăciune nu presupune că, în consecinţă, suntem în siguranţă în Cristos, pentru că am aplicat aceste tehnici sau am urmat aceste metode speciale. Aceştia sunt doar nişte indicatori ai ceea ce este adevărata cerinţă – credinţa.
În sfârşit, negaţia spune: „...negăm că vreun element al credinţei mântuitoare este o lucrare merituoasă şi câştigă mântuirea pentru noi.” Acum, există puţină confuzie aici. Isus a fost întrebat odată: „Ce înseamnă să faci lucrarea lui Dumnezeu?” El a răspuns: „Să crezi în Acela pe care L-a trimis Dumnezeu.” Unii oameni au luat aceasta drept singura faptă bună care ne îndreptăţeşte şi anume lucrarea credinţei; şi că există vreun fel de merit ataşat de credinţa adevărată. Şi în această privinţă, apoi, distincţia dintre credinţă şi fapte s-ar prăbuşi şi s-ar dizolva în virtutea acestei confuzii când oamenii, în mintea lor, încep să transforme credinţa într-o faptă, şi mai ales o faptă merituoasă.
Când aveţi discuţii teologice cu oamenii şi-i întrebaţi: „Consideri că credinţa este o lucrare merituoasă?”, marea majoritate a creştinilor din această lume ar şti destul încât să spună: „Bineînţeles că nu. Eu nu cred că este o faptă merituoasă. De fapt, încrederea mea este în faptele merituoase ale lui Isus.” Totuşi, noi putem găzdui uşor în inimile noastre ideea că am făcut ceva prin virtutea profesării credinţei, ceea ce-L determină pe Dumnezeu să vadă aceasta ca o virtute pe care El o răsplăteşte datorită meritului credinţei noastre. Deseori îi întreb pe oameni: „De ce eşti creştin şi altcineva nu este?” „De ce tu crezi şi vecinul tău nu crede? Se datorează aceasta faptului că tu eşti mai bun decât vecinul tău? Este pentru că ai făcut un lucru cinstit în timp ce vecinul tău nu a făcut?” Din nou, majoritatea se vor abţine să spună: „Ei bine, sunt creştin pentru că sunt mai bun decât vecinul meu.” Dar uneori această idee se strecoară în mintea noastră şi este o înşelăciune mortală să credem pentru un moment că există vreun merit sau vreo virtute în faptul că am venit la credinţa mântuitoare. Augustus Toplady a spus bine în cântecul Rock of ages, cleft for me când a spus:
„Eu de adus nu am nimic,
Ci doar de crucea Ta mă prind.”
Credinţa este receptorul prin care primim meritul altcuiva, nu ceva ce ne este dat pentru a-I cere harul mântuitor lui Dumnezeu prin virtute sau prin vreun fel de merit.
Comentarii de încheiere
Privind din nou la elementele credinţei mântuitoare, este important să înţelegem că mântuirea noastră este de la Domnul. Şi mântuirea noastră se bazează pe harul lui Dumnezeu şi pe lucrarea lui Cristos. Nu este lucrarea mea. Nu este lucrarea ta cea care satisface cerinţele neprihănirii lui Dumnezeu. Doar lucrarea lui Cristos. Şi ceea ce face credinţa este că se deschide pur şi simplu şi primeşte meritul pe care Altcineva l-a câştigat pentru noi. Şi noi trebuie să ne protejăm cu preţul vieţii împotriva ideii care s-ar putea strecura în mintea noastră şi în inima noastră – aceea că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu pentru că, în vreun fel, o merităm, I-am câştigat cumva favoarea. La urma urmei, noi am crezut. Şi chiar la fel de dezastruoasă este siguranţa falsă care vine din gândul că noi suntem mântuiţi pentru că pur şi simplu am ridicat mâna, am răspuns la o chemare la altar sau am recitat o anumită rugăciune. Din nou, cu riscul de a mă repeta până la a vă scoate din minţi, daţi-mi voie să vă reamintesc că noi suntem îndreptăţiţi prin credinţă, prin posedarea credinţei autentice şi nu prin simpla mărturisire a ei.
Şi în cele din urmă, daţi-mi voie să vă reamintesc astăzi că este datoria ta ca şi creştin să nu fii un serviciu secret creştin. Trebuie să fii dispus să nu te ruşinezi de Cristos, ci să le permiţi oamenilor să-ţi cunoască credinţa în El.
Tradus de Cristian Coţovan