Adventismul De Ziua a Şaptea

Mişcare evanghelică, sau cultică?

După,
"From Controversy to Crisis:
An Updated Assessment of Seventh-day Adventism"
de, Kenneth R. Samples

from the Christian Research Journal, Summer 1988, Volume 11, Number 1, page 9.


Începând de la apariţia lui de la jumătatea secolului al XIX-lea şi până în zilele noastre Adventismul de Ziua a Şaptea a rămas cea mai controversată mişcare din sânul Creştinismului evanghelic (care se poate defini ca fiind acel segment al Protestantismului modern care accentuează alinierea la teologia ortodoxă, evanghelizarea şi mai ales, naşterea din nou). De fapt, printre cărturarii şi teologii evanghelici exista oarecum un consens că Adventismului de Ziua a Şaptea îi lipsea foarte puţin pentru a fi un cult1 până când în anii '50 când Donald Grey Barnhouse şi Walter Martin (devenit ulterior preşedinte a lui Christian Research Institute, prestigioasă instituţie de cercetare a mişcărilor religioase false, a sectelor creştine şi a cultelor necreştine) au început o evaluare comprehensivă a teologiei adventiste. După mii de ore de cercetare şi de numeroase întâlniri susţinute cu oficialităţile mişcării adventiste, Barnhouse şi Martin au concluzionat că Adventismul de Ziua a Şaptea nu este un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului).

Treptat opinia majorităţii evanghelicilor (cel puţin în Statele Unite) a început să încline în favoarea constatării lui Barnhouse şi Martin deşi se înregistrau multe luări de poziţie dizidente (a se vedea de pildă, "Foundations of Adventism" de John Mark Martin, fost membru marcant al Adventismului de Ziua a Şaptea). La începutul anilor '60 Adventismul de Ziua a Şaptea s-a bucurat de o deschidere neobişnuită din partea protestantismului evanghelic. În acelaşi timp această deschidere a dus la apariţia altor probleme vizavi de Adventismul de Ziua a Şaptea deoarece s-a putut observa că anumite doctrine cheie ale lui erau serios contestate în interiorul denominaţiunii.

Astfel pe la mijlocul anilor '70 existau formate două facţiuni distincte în sânul Adventismului de Ziua a Şaptea. Şi anume, adventismul tradiţional ce apăra multe din poziţiile de dinainte de anii '50, şi adventismul evanghelic ce susţinea doctrina reformată a îndreptăţirii prin credinţă. Această controversă a produs o gravă criză internă ce a condus la fragmentarea accentuată a mişcării. Astfel, pe la începutul anilor '80 măsuri disciplinare stricte luate împotriva unor lideri adventişti evanghelici au cauzat dezamăgirea multor membri ai mişcării.

Aceste evenimente i-au forţat pe evanghelici să reconsidere acordarea în continuare a denumirii de mişcare evanghelică Adventismului de Ziua a Şaptea. Scopul acestui articol este de a aborda frontal această problemă şi în acelaşi timp de a recapitula dialogurile controversate ale anilor 50' dintre evanghelici şi adventişti, cât şi de a depista problemele doctrinare care au condus la criza de identitate a Adventismului de Ziua a Şaptea.

DIALOGUL DINTRE EVANGHELICI ŞI ADVENTISMUL DE ZIUA A ŞAPTEA

Printre acei creştini evanghelici care în anii '50 au considerat Adventismul de Ziua a Şaptea ca fiind un cult necreştin (din nou, priviţi la definirea termenului "cult" din notele de subsol) se numărau teologi capabili ca, Louis Talbot, M.R. DeHann, Anthony Hoekema, J.K. Van Baalen, John Gerstner, sau Harold Lindsell.2 Walter Martin, pe vremea aceea responsabil al direcţiei de culte şi apologetică a editurii Zondervan Publishing Company, în cartea sa "The Rise of the Cults" (Apariţia cultelor) a clasificat Adventismul de Ziua a Şaptea ca fiind un cult. Apoi, Donald Grey Barnhouse, un predicator al Bibliei cunoscut la nivel naţional, fondator şi editor al revistei "Eternity", a scris la rândul său lucruri foarte critice la adresa teologiei adventiste de ziua a şaptea şi fiindcă a cunoscut în trecut nişte adventişti fanatici, Barnhouse a conchis acum că protestantismul şi adventismul nu au nimic în comun şi se exclud reciproc.

În mod ironic, primul său contact cu un lider adventist a venit atunci când T. Edgar Unruh, pastor şi administrator adventist de ziua a şaptea i-a scris lui Barnhouse lăudându-l pentru mai multe prelegeri pe care acesta le-a ţinut asupra îndreptăţirii prin credinţă. Barnhouse a fost pus în încurcătură ştiind în mintea lui că un adventist ce susţine îndreptăţirea prin fapte nu avea cum să-l laude pentru că a predicat Evanghelia Reformei. Deşi fiind încă foarte suspicios, Barnhouse a propus să se întâlnească cu acesta şi să continue să stea de vorbă cu el asupra doctrinei adventiste.

Cu câţiva ani mai târziu Barnhouse i-a pomenit lui Walter Martin numele lui Unruh. Pe Walter Martin, Barnhouse l-a însărcinat cu cercetarea aprofundată a Adventismului de Ziua a Şaptea pentru revista "Eternity". Martin l-a abordat pe Unruh în vederea obţinerii de materiale reprezentative pentru teologia lor cât şi pentru obţinerea unor întrevederi cu unii dintre liderii adventişti. Unruh i-a furnizat lui Martin documentaţia cerută şi i-a aranjat să viziteze sediul Conferinţei Generale (aceasta este denumirea oficială a organizaţiei ce conduce biserica Adventismului de Ziua a Şaptea), sediu localizat pe vremea acea în Takoma Park, statul Maryland. Conferinţa Generală, corpul de guvernare al Adventismului de Ziua a Şaptea, l-a primit călduros pe Martin şi a arătat cooperativitate în oferirea de materie primă asupra teologiei adventiste. Cu binecuvântarea lui R.R. Figuhr, preşedintele de atunci al Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea, Unruh a aranjat o întâlnire oficială între Martin şi liderii adventişti.

Martin şi-a dorit cel mai mult să poată sta de vorbă cu principalul istoric şi apologet al mişcării pe nume, Leroy E. Froom. Froom autorul unor cunoscute cărţi ca, "Credinţa profetică a părinţilor noştri", sau "Mişcarea destinului" a cerut ca alţi doi mari lideri adventişti să participe. Şi anume, E. Read, secretar al Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea şi Roy Allan Anderson, secretar al asociaţiei lucrătorilor Conferinţei Generale şi editor al revistei "Ministry". Acestora li s-a alăturat T.E. Unruh care a şi prezidat întâlnirile. Un asociat al lui Walter Martin, George Cannon, profesor de greacă de la Nyack Missionary College, l-a asistat pe acesta la această întâlnire istorică. Mai târziu când locul întâlnirilor s-a mutat în statul Pennsylvania, Barnhouse a devenit şi el un participant activ la aceste dialoguri.

"Întrebări şi răspunsuri"

Întâlnirile acestora constau din întrebări care se puneau teologilor adventişti de către aceşti reprezentanţi ai evanghelicilor. Martin s-a remarcat printr-o serie de întrebări ce s-au ridicat în urma studiul său al surselor originale adventiste. Una dintre cele mai mari probleme pe care evanghelicii au ridicat-o a fost cantitate uriaşă de literatură care contrazicea în mod clar restul de declaraţii oficiale ale Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea. De pildă, alături de afirmaţiile ortodoxe ale persoanei, naturii şi lucrării lui Hristos, publicaţiile adventiste mai conţin de asemenea articole care susţin "arianismul" (doctrina creării Fiului de către Dumnezeu Tatăl, prima dată enunţată de Arius din Alexandria în sec. al IV-lea d. H., prin care l-a denumit "prima creatură a lui Dumnezeu"!), sau sugestia că Isus a avut o natură păcătoasă, teoria ispăşirii incomplete (neterminate), şi "galatianismul" (altfel numit "legalism", pentru că susţine mântuirea prin ţinerea legii şi apărut pentru prima dată în regiunea Galatei unde Pavel a predicat evanghelia apoi le-a scris creştinilor de acolo să o ţină aşa cum le-a transmis-o de prima dată), şi sectarianismul extrem. Martin a susţinut că el poate documenta cu citate din abundenţă alte numeroase afirmaţii ce erau fără echivoc, eretice.

Teologii adventişti au fost atât şocaţi cât şi înspăimântaţi de dovezile ce le-au fost prezentate.

Pentru că adventismul pune un mare accent pe o progresivă înţelegere biblică, de-a lungul existenţei lor adventiştii au şovăit în adoptarea vreunui crez formal. Chiar şi mărturia lor de credinţă cunoscută sub numele de "27 de Crezuri Fundamentale" permite schimbarea şi revizuirea. Astfel din punct de vedere istoric se poate observa cum lipsa unui crez oficial (formal) şi sublinierea înţelegerii biblice progresive au făcut loc unui larg spectru de interpretări doctrinare aberante ce sunt răspândite printre adventişti. Ca şi în anii '50 şi astăzi această toleranţă faţă de vederile divergente şi uneori chiar faţă de cele eretice au afectat enorm unitatea şi sănătatea doctrinară a acestei denominaţiuni. Faptul acesta a devenit o problemă critică pentru evanghelicii prezenţi la dialog deoarece se găseau în imposibilitatea de a reprezenta corect adventismul lumii evanghelice, din moment ce chiar adventiştilor le lipsea consensul asupra doctrinelor lor.

La dialogul ce a avut loc între anii 1955-1956 Martin i-a mai acuzat pe adventişti de ambiguitate doctrinară în cel mai rău caz, sau de lipsă de disciplină doctrinară în rândurile lor, în cel mai bun caz! Atunci, evanghelicii au afirmat în faţa Conferinţei Generale a Adventismului de Ziua a Şaptea că dacă în rândurile lor se va mai îngădui susţinerea unor erezii ca cea a arianismului şi a galatianismului atunci îşi vor merita pe deplin calificativul teologic de "cult". Dar spre meritul lor, teologii adventişti prezenţi la acest dialog au repudiat poziţiile exprimate mai sus şi au promis că învăţăturile aberante aflate în contradicţie cu doctrinele declarate ale Adventismului de Ziua a Şaptea vor fi analizate de către Conferinţa Generală. Aceştia au mai afirmat şi că majoritatea acestor învăţături, dacă nu chiar toate, nu reprezintă teologia adventistă, ci doar exprimă opinia unora ce aparţineau, conform lui Froom, "facţiunii lunatice".

Ortodoxie la origine?

Pe măsură ce dialogul se desfăşura, evanghelicii au devenit tot mai mult impresionaţi de sinceritatea şi ortodoxia generală arătată de liderii adventişti. Părea că structura teologiei adventiste era ortodoxă la origine. Adventismul afirma inspiraţia Scripturii, doctrina creştină a Trinităţii, dumnezeirea lui Hristos, naşterea din fecioară, jertfa de ispăşire a lui Hristos, învierea trupească din morţi, şi cea de-a doua venire.3 Martin care scrise deja mult asupra cultelor de origine americană a recunoscut de îndată că aceasta nu era mărturia doctrinară a unui cult obişnuit. Astfel, el a început să creadă că Adventismul de Ziua a Şaptea, cel puţin aşa cum l-au reprezentat aceşti oameni, a fost foarte neînţeles de Creştinismul evanghelic.

Cu toate că Martin a fost foarte impresionat de aderarea acestora la doctrinele fundamentale ale credinţei creştine mai rămâneau încă o serie de învăţături adventiste bine definite care de mult timp împiedicau recunoaşterea adventiştilor ca fraţi de credinţă creştină. De fapt, majoritatea teologilor evanghelici care au scris critic la adresa Adventismului de Ziua a Şaptea s-au concentrat exact asupra acestor doctrine distincte care ei credeau că subminează orice altă ortodoxie ar prezenta Adventismul. Martin, determinat să înţeleagă exact Adventismul de Ziua a Şaptea, a solicitat o explicare competentă a acestor crezuri ciudate.

HETERODOXIE SAU EREZIE?

Fiindcă aceste doctrine sunt cele ce conferă unicitate teologiei adventiste şi fiindcă obţinerea unei concluzii asupra lor a fost importantă pentru evaluarea Barnhouse-Martin, o scurtă apreciere a lor este acum necesară. Din nefericire, spaţiul nu ne permite o analiză aprofundată a lor, de aceea vom discuta doar trei dintre acele doctrine distinctive adventiste care au constituit sursa principală a neînţelegerilor.4 Dialogul dintre evanghelici şi Conferinţa Generală a Adventismului de Ziua a Şaptea a demonstrat că teologia adventistă se deosebeşte de Creştinismul clasic şi istoric la următoarele capitole:

Să privim pentru început la modul de interpretare a Sabatului şi susţinerea respectării lui sub forma impusă de Adventismul de Ziua a Şaptea.

Sabatarianismul
Adventismul de Ziua a Şaptea susţine că respectarea sabatului de ziua a şaptea ca şi semn de aducere aminte a creaţiei este obligatorie pentru toţi creştinii şi reprezintă o dovadă de "adevărată ascultare" faţă de Domnul. Spre deosebire de unii adventişti fanatici, teologii adventişti prezenţi la dialogul anilor '50 au afirmat că ţinerea sabatului nu aduce mântuire, şi că creştinii neadventişti ce în mod sincer ţineau Duminica, în loc de Sâmbăta, făceau şi ei parte din trupul lui Hristos.5

Deşi respectarea sabatului nu a fost niciodată o poziţie oficială a Creştinismului istoric, evanghelicii au concluzionat că atât a ţine, cât şi a nu ţine sabatul, era permis în contextul lui Romani 14:5-6. În plus, mai există şi alte grupări creştine care au luat această poziţie, cum ar fi de exemplu baptiştii de ziua a şaptea.

La dialogul purtat în anii '50 evanghelicii au dezagreat viguros faţă de poziţia adventistă privitoare la sabat, dar cu toate acestea nu au considerat-o o chestiune ce ar trebui să-i dividă pe unii de ceilalţi.

Ellen G. White şi duhul profeţiei
Apariţia şi însăşi existenţa Adventismului este literalmente imposibil de înţeles fără a lua în considerare pe Ellen G. White şi voluminoasele ei scrieri. Se poate spune că nici un lider creştin şi nici un teolog nu a exercitat o influenţă atât de mare asupra unei anumite biserici aşa cum a exercitat Ellen White asupra Adventismului. Se presupune că în timpul vieţii ei Ellen White a scris peste 46 de cărţi ce totalizează peste 25 de milioane de cuvinte, care practic se adresează fiecare domeniu al crezurilor şi vieţii adventiste.

Adventismul de Ziua a Şaptea susţine că darul profeţiei menţionat în 1Corinteni capitolele 12 şi 14 a fost manifestat în mod unic în viaţa şi scrierile lui Ellen White. Pretinsele ei viziuni şi cuvinte de la Domnul au fost interpretate şi calificate drept caracteristicile rămăşiţei Bisericii lui Dumnezeu. Adesea, scrierile ei au fost denumite, chiar de ea însăşi, ca fiind "o lumină mai mică" ce ne îndreaptă spre "lumina mai mare a Scripturilor".6

Fiindcă Adventismul de Ziua a Şaptea califică scrierile lui Ellen White drept "sfat inspirat de la Domnul", evanghelicii au dorit să afle ce legătură există între scrierile ei şi Biblie. Întrebarea ce s-a pus teologilor adventişti a fost, "consideră adventiştii de ziua a şaptea că scrierile lui Ellen White se găsesc la acelaşi nivel cu scrierile Bibliei?"7 Teologii adventişti le-au răspuns în felul următor:

1) scrierile lui Ellen White nu sunt considerate o adăugire canonului sfânt al Scripturilor.
2) ele nu au o aplicare universală, ca şi Biblia, ci privesc doar biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.
3) ele nu sunt preţuite în acelaşi sens în care sunt preţuite Sfintele Scripturi ce sunt unice şi reprezintă standardul după care trebuie judecate toate celelalte scrieri.8

Deşi evanghelicii au respins în mod categoric vederile adventiste privitoare la scrierile lui Ellen White, aceştia au concluzionat că atâta vreme cât scrierile ei nu erau considerate la acelaşi nivel cu Scripturile, infailibile, sau drept condiţie a părtăşiei creştine, chestiunea nu trebuie să producă dezbinare.

Doctrina Sanctuarului, sau judecata investigativă
Poate unul dintre cele mai distinctive crezuri adventiste este doctrina sanctuarului. Această doctrină s-a formulat ca explicaţie alternativă la eşecul din 1844 al mişcării millerite. Pentru apariţia acesteia este răspunzător pastorul baptist William Miller (1782-1849) care interpretând zilele din Daniel 8:14 ca ani, a prezis că Isus Hristos se va întoarce literar pe pământ la 2.300 de ani după începutul celor 70 de săptămâni ale lui Daniel (vezi, Daniel 9:24-27), ce le-a interpretat ca reprezentând perioada de timp dintre 457 d. H. şi anul 1843. Când anul 1843 a trecut fără să se producă întoarcerea Domnului pe pământ, mişcarea millerită a efectuat o ajustare minoră a datei şi a declarat că 22 octombrie 1844 este de fapt data celui de-al doilea "advent" (latină, "venire") al Domnului. Când şi cea de-a doua prezicere a dat greş, mişcarea millerită a cunoscut ceea ce istoria denumeşte "Marea dezamăgire". Pentru mulţi acesta a însemnat sfârşitul mişcării adventiste, însă pentru unii ea doar a început.

În urma evenimentelor ce au avut în jurul "mari dezamăgiri" un om pe nume, Hiram Edson, a reexaminat profeţia din Daniel 8:14 după ce anterior a pretins că a avut parte de o viziune clarificatoare asupra ei în timp ce se afla într-un lan de porumb. Cu ajutorul lui O.R.L. Crosier, Edson a decis că eroarea lui Miller a constat de fapt în interpretarea naturii respectivului eveniment prevăzut decât în calculul timpului. Astfel, Miller a interpretat "curăţirea sanctuarului/sfântului locaş" (pomenită în Daniel 8:14) ca fiind o profeţie a revenirii lui Isus Hristos în "sanctuarul pământesc" care este însăşi Pământul. Însă, în urma viziunii sale Edson a ajuns să creadă că în loc ca Hristos să se întoarcă pe pământ în anul 1844, El de fapt a intrat pentru prima dată în cel de-al doilea compartiment al templului ceresc, şi anume în sanctuar. Astfel, Edson a crezut că în cer există un templu ceresc care reprezintă modelul pentru templul pământesc din Vechiul Testament şi care avea două încăperi cunoscute sub numele de locul sfânt şi locul prea sfânt (sau, sfânta sfintelor).

Conform noii interpretări a lui Edson anul 1844 marca începutul celei de-a doua faze a lucrării de ispăşire a lui Isus Hristos când Domnul trecea din prima încăpere a templului ceresc, în a doua, locul prea sfânt, unde-şi aduce sângele Său ca ispăşire pentru păcate.

Lucrarea pe care Isus trebuia să o îndeplinească în locul prea sfânt (sanctuar) a fost ulterior formulată sub denumirea de "doctrina judecăţii investigative". Ca prin urmare, primii adventişti au înţeles ispăşirea lui Isus ca fiind compusă din două faze. Această lucrare din două etape a ispăşirii lui Hristos poate fi înţeleasă cel mai bine ca fiind un arhetip al lucrării preoţilor din Vechiul Testament.

În Vechiul Legământ, au susţinut aceşti pionieri ai Adventismului de Ziua a Şaptea, îndatoririle zilnice ale preoţilor erau limitate la a aduce jertfe în locul sfânt (iertând păcatul), însă odată pe an în ziua ispăşirii, marele preot intra în locul prea sfânt şi curăţea sanctuarul prin stropirea chivotului cu sângele ţapului sacrificat (prin asta, ştergând păcatele). După curăţirea sanctuarului, păcatele poporului erau transferate asupra ţapului ispăşitor ce era apoi izgonit în pustie.

Conform adventismului, Isus a iertat păcatele începând de la moartea Sa de pe cruce. Cu toate acestea doar de pe data de 22 octombrie 1844 Isus şi-a început lucrarea Sa de ştergere a păcatelor. De la înălţarea Sa şi până în 1844 Isus a înfăţişat iertarea pe care a obţinut-o pe cruce în prima încăpere a templului ceresc, dar din 1844 El a intrat în cea de-a doua încăpere a templului (în sanctuar) şi a început să judece (investigheze; de aici, "doctrina investigativă") vieţile celor ce au primit iertarea pentru a vedea dacă erau vrednici de viaţa veşnică. În consecinţă, se crede că doar cei ce trec de această judecată pot fi siguri că vor fi mântuiţi la venirea Lui.

Doctrină aceasta a dat naştere la o învăţătură ce a ajuns să fie cunoscută mai târziu sub numele de "perfecţiune lipsită de păcat" (engl., "sinless perfection") (sau, "perfecţionism"), care consta din respectarea fără abatere a poruncilor pentru a obţine scăparea de judecată. După efectuarea judecăţii investigative se susţine că Hristos urmează să iasă din sanctuarul ceresc pentru a se întoarce pe pământ să-i aducă fiecărui om răsplata cât şi pentru a inaugura ziua cea mare şi îngrozitoare, Ziua Domnului.

Aşadar anul 1844 şi evenimentele descrise mai sus sunt cele ce marchează începutul Adventismului de Ziua a Şaptea. La auzirea acestei doctrine Barnhouse a denumit doctrina sanctuarului ca fiind nimic altceva decât o portiţă de scăpare creată pentru a-i detaşa de eroarea millerită. Evanghelicii au respins ambele doctrine pe baza faptului că nu-şi găsesc sprijin biblic. Rămânea doar ca aceştia să stabilească dacă aceste doctrine constituie un obstacol în calea unei autentice părtăşii creştine cu restul trupului lui Hristos a adventiştilor.

Principala îngrijorare era ridicată de posibilitatea ca aceste doctrine să minimalizeze jertfa de ispăşire a lui Hristos, sau să sugereze reducerea ei la o lucrare incompletă de ispăşire. După o evaluare critică evanghelicii au concluzionat că această doctrină a judecăţii investigative "nu constituia o barieră reală în calea părtăşiei dacă era interpretată în sensul ei simbolic şi nu în cel material şi strict literar, aşa cum a fost prezentată de către unii dintre primii autori adventişti"9 S-a susţinut astfel că în gândirea adventistă contemporană această doctrină nu sugera o dublă sau incompletă ispăşire, ci mai degrabă o ispăşire adusă odată pentru totdeauna de către Hristos, marele nostru preot din ceruri.

În ce-i priveşte pe evanghelici aceştia au conchis că cele trei doctrine ale sabatarianismului, autorităţii lui Ellen White şi a sanctuarului, respectiv, a judecăţii investigative deşi eronate totuşi nu împiedică stabilirea legăturii frăţeşti creştine între cele două tabere.

Alte doctrine distinct adventiste au mai fost studiate şi evaluate de către evanghelici cu aceea ocazie. Printre acestea se numără, nemurirea condiţionată, anihilarea celor răi, planul de sănătate, şi conceptul de rămăşiţă care este aplicat strict Adventismului de Ziua a Şaptea. Din nou, concluzia lor a fost că deşi toate aceste doctrine nu fac parte din tradiţia teologică a Creştinismului istoric, în unele cazuri fiind lipsite complet de orice bază biblică, aşa cum au fost ele explicate de teologii adventişti prezenţi la dialog acestea nu-i împiedică pe membrii adventismului să fie adevăraţi urmaşi ai lui Hristos.

După studierea a mii de pagini de documentaţie şi participarea la îndelungate sesiuni de întrebări şi răspunsuri adresate celor mai competenţi teologi adventişti, Walter Martin, ca reprezentant al evanghelicilor, a concluzionat că Adventismul de Ziua a Şaptea "este în principal o mişcare creştină, dar la o evaluare de ansamblu a teologiei ei trebuie admis că doctrinele adventiste sunt mai mult heterodoxe decât ortodoxe şi că practicile ei, nu în puţine rânduri, se pot califica drept cauzatoare de dezbinare" (decât unificatoare; n.tr.).10

Urmările dialogului dintre evanghelici şi adventişti
Decizia de a reclasifica Adventismul de Ziua a Şaptea ca mişcare heterodoxă în loc de cult necreştin a suferit o controversă deosebită. Barnhouse şi Martin au fost aspru criticaţi în multe cercuri evanghelice. De fapt când şi-au publicat studiile în mai multe ediţii ale revistei "Eternity", 25% dintre abonaţii acesteia s-au retras!

Totuşi acest climat ostil a început să se schimbe odată cu publicarea lucrării adventiste intitulate "Questions on Doctrine" ("Întrebări asupra doctrinei"; pentru simplificare vom alege prescurtarea "QOD").11 Acest volum doctrinar este un produs direct al sesiunilor de întrebări şi răspunsuri întreţinute cu evanghelicii, ambele părţi contribuind de fapt la formularea precisă a întrebărilor. Scopul declarat al acestei publicaţii era de a clarifica teologia adventistă prin evidenţierea crezurilor comune şi a diferenţelor faţă de protestantismul evanghelic. Teologii adventişti care au contribuit la realizarea lucrării au ţinut să sublinieze că aceasta nu era o nouă mărturie de credinţă, ci mai degrabă o explicare a principalelor aspecte ale credinţei adventiste.

Pentru a se asigura că acest volum era cu adevărat reprezentativ pentru teologia Adventistă de Ziua a Şaptea şi nu doar opinia unora, manuscrisul nepublicat a fost trimis spre aprobare unui număr de 250 de lideri adventişti. După nişte critici neînsemnate, manuscrisul de 720 de pagini a fost acceptat de către un comitet al Conferinţei Generale şi publicat în anul 1957 de către editura oficială, "Review and Herald Association". În ciuda faptului că în anii din urmă acest volum a devenit o sursă de controversă în sânul adventismului este totuşi interesant de notat că R.R. Figuhr a afirmat despre lucrarea "QOD" că este cea mai marcantă realizare a preşedinţiei sale.12

Cu câţiva ani mai târziu, în 1960 Martin şi-a publicat cartea intitulată "Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea". Ea a câştigat repede o mare popularitate. Mulţi dintre cei care iniţial au criticat evaluarea Barnhouse-Martin au început să-şi schimbe părerea datorită enormei documentaţii oferite în această nouă carte a lui Martin. Deşi cartea respectivă nu se mai publică, evaluarea făcută de Walter Martin Adventismului de Ziua a Şaptea se găseşte acum în celebra "The Kingdom of the Cults" (Împărăţia Cultelor).

Cu privire la ea mai mulţi lideri adventişti au declarat public că în lucrarea sa Martin a oferit o reprezentare fidelă a Adventismului de Ziua a Şaptea. Un lider adventist din zilele noastre a făcut următoarea afirmaţie: "cartea lui Martin reprezintă lucrarea unui investigator onest şi a unui teolog competent. El a înţeles şi a redat fidel ceea ce adventiştii i-au spus că cred, citându-le dovezile în mod exhaustiv".13

Aşadar după conducerea adventistă, atât "QOD" cât şi "Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea" reproduc fidel teologia afirmată la sfârşitul anilor '50 de mişcarea Adventismului de Ziua a Şaptea, dar aşa cum vom vedea acceptarea acestei teologii este departe de a fi universală în sânul mişcării. Multe schimbări s-au petrecut de la lansarea "QOD" de aceea, acum ne vom îndrepta atenţia asupra acelor evenimente care au condus la criza actuală a Adventismul de Ziua a Şaptea.


Apologetică | următoarea pagină