Membrul timid al Trinităţii
De Michael S. Horton
Mulţi dintre noi, atunci când ne adunăm pentru închinare, afirmăm că noi "credem în Duhul Sfânt, Domnul şi Dătătorul Vieţii, care purcede de la Tatăl şi de la Fiul, care împreună cu Tatăl şi Fiul primeşte închinarea şi slava." Această declaraţie străveche, susţinută pentru prima dată în anul 325 î.Hr., s-a ivit ca răspuns la ereziile ce aveau tendinţa să nege dumnezeirea Duhului Sfânt şi a personalităţii Sale distincte în cadrul Divinităţii. La celălalt capăt al spectrului au stat întotdeauna cei care, asemenea montaniştilor, au îndreptat reflectorul spre Duhul Sfânt în loc să recunoască faptul că "membrul timid al Trinităţii" este trimis să îndrepte atenţia către Persoana şi lucrarea lui Hristos. Cineva s-ar putea gândi la simbolurile din multe biserici carismatice. Aici, în California de Sud, un vizitator al unei mega-biserici va putea descoperi conturul enorm al unui porumbel în faţa auditoriului, dar nu există în tot sanctuarul nici o cruce. Ca o ironie, simbolul reprezentativ al Trinity Broadcasting Network, cea mai mare reţea de posturi creştine independente din lume, e un porumbel ce pare "răstignit" pe o cruce. O erezie străveche purta numele de "patri-patimism", pentru că aderenţii săi credeau că Dumnezeu Tatăl era Cel ce a îndurat suferinţa crucii. Dar s-ar putea ca acesta să fie primul secol în care "pneuma-patimismului" (răstignirii Duhului Sfânt) i se conferă un simbol atât de proeminent.
Tendinţa, în mijlocul acestui fanatism cu privire la Duhul Sfânt, este să devenim cinici referitor la Persoana şi lucrarea Sa. Însă, dacă facem acest lucru, nu doar vom abandona sursa vieţii lui Hristos în noi, ci vom nega şi ceva esenţial pentru credinţa noastră, punându-ne astfel în pericol propriile suflete. Am înţeles că există chiar şi un tricou pentru anti-carismatici, cu o dungă trasă printr-un cerc aşezat deasupra unui porumbel, semănând foarte mult cu indicatorul "fumatul interzis". Ca reacţie împotriva hiper-spiritualismului, mulţi se fac vinovaţi cel puţin de blasfemie.
Te închini Duhului Sfânt? Cât timp ţi-a trebuit ca să răspunzi? Ai avut nevoie de o clipă ca să te gândeşti înainte să răspunzi? E vremea să reexaminăm serios la ce ne referim atunci când rostim în Crezul Niceean, "Cred în Duhul Sfânt, ... care împreună cu Tatăl şi Fiul primeşte închinarea şi slava." Dumnezeu Duhul Sfânt e Creatorul şi Susţinătorul (Gen. 1:2; Ps. 104:30), autorul întrupării din fecioară a Domnului nostru (Luca 1:35), Cel prin care profeţii şi apostolii au rostit Cuvântul Domnului (2 Tim. 3:16; Efes. 3:5; 2 Petru 1:21), autorul şi susţinătorul naşterii din nou (Ioan 1:13; 6:63; Fapte 1:5; Rom. 8:4, 9; 1 Cor. 2:14; 12:13; 2 Cor. 1:22; 5:5; Efes. 1:13). Duhul Sfânt este Dumnezeu (Ps. 139:7; 2 Cor. 3:17; Efes. 2:22; 4:30): împărtăşind egalitatea, substanţa şi eternitatea cu Tatăl şi cu Fiul. Prin urmare, nu numai că e vrednic de închinarea noastră, dar o şi cere prin însăşi esenţa şi atributele Sale. Nu e o forţă sau un principiu al Divinităţii, ci o Persoană divină la fel ca Tatăl şi ca Fiul.
O a doua caracteristică pe care o putem prelua din definiţia istorică a Duhului Sfânt este concentrarea acesteia asupra activităţii Sale în mântuire şi descoperire. În mântuire, El e "Domnul şi Dătătorul Vieţii". De n-ar fi El, marile bogăţii ale lucrării Fiului ar rămâne păstrate în siguranţă în vistieria cerului. El e Cel ce ia ascultarea activă şi pasivă a Fiului şi se asigură că e trecută în contul nostru prin credinţa pe care tot El ne-o dă. Nimeni nu crede cu de la sine putere. Nu există nimic ce poate fi numit "libera voinţă", dacă prin această expresie cineva înţelege că noi avem puterea să ne regenerăm singuri prin credinţă. Cei ce argumentează că am fost născuţi din nou pentru că am luat o decizie pentru Hristos neagă, în mod indirect, această afirmaţie din mărturisirea de credinţă biblică şi istorică a bisericii: "Cred în Duhul Sfânt, ...Domnul şi Dătătorul Vieţii."
E ciudat că wesleyenii, penticostalii şi carismaticii sunt consideraţi apărătorii Duhului Sfânt. Desigur, acest lucru e de înţeles dacă privim dintr-o perspectivă istorică: evanghelicii ortodocşi sunt cam neliniştiţi când vine vorba de A Treia Persoană, din cauza exceselor din timpul trezirilor spirituale. Cu toate acestea, ambele grupuri procedează greşit în această privinţă. Wesleyenii, penticostalii şi cei mai mulţi carismatici sunt arminieni în teologia lor. Adică ei cred că voinţa umană este cea care dă viaţa; Dumnezeu doar o oferă. Dumnezeu nu poate crea unilateral o viaţă nouă fără aportul creaţiei. Dar oare nu limitează această concepţie puterea şi autoritatea Duhului Sfânt în problema mântuirii, tăgăduind texte clare care sugerează contrariul (Ioan 1:13; 6:37, 44, 63; 10:14, 25-30; Fapte 13:48; Rom. 8:30; 9:10-26; 1 Cor. 2:14; Efes. 2:1-10; Filip. 2:13, etc.)? Iar a sugera că lucrarea Duhului Sfânt depinde de activitatea umană, nu doar în regenerare, ci şi în menţinerea zilnică a acestei vieţi noi, pare să sublinieze mai mult puterea omului decât puterea Duhului Sfânt. Nu înţeleg cum arminienii pot avea o doctrină înaltă despre Duhul Sfânt, deşi ei vorbesc des despre rolul acestuia în vieţile lor.
În final, Crezul afirmă învăţătura biblică despre Duhul Sfânt care "a vorbit prin profeţi". Din nou, nu întâmpinăm nici o dificultate atunci când afirmăm activitatea intensă a Duhului Sfânt în cadrul creştinismului ortodox, dar ea se concentrează asupra altui lucru. Aşa cum au spus şi alţii referitor la acest aspect, Duhul Sfânt se foloseşte de anumite mijloace în lucrarea Sa. El a vorbit "prin profeţi". Aşa cum scria Petru, "Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1:20-21). La fel ca naşterea din nou, nici revelaţia divină nu-şi are originea în voinţa umană. Dumnezeu nu i-a inspirat doar pe profeţi şi apostoli influenţându-le emoţiile şi plasând idei în mintea lor; El şi-a insuflat cuvintele şi acestea au prins viaţă prin slujirea fiinţelor umane care în acele momente poate credeau că-şi trec pe hârtie propriile gânduri şi cuvinte. Aşa cum arăta Kim Riddlebarger, celor ce limitează suveranitatea lui Dumnezeu asupra voinţei umane nu le va fi uşor să explice inspiraţia biblică şi regenerarea biblică.
Încă o dată, tradiţia Reformei nu e de aceeaşi părere cu fraţii şi surorile ei care (a) minimalizează omnipotenţa Duhului Sfânt şi (b) trec cu vederea faptul că Duhul Sfânt mântuieşte şi vorbeşte folosindu-se de anumite mijloace: fapte istorice (exodul, răstignirea, învierea şi înălţarea, a doua venire şi judecata); semne şi peceţi fizice (apa, pâinea şi vinul, hârtia şi cerneala). "Spiritualiştii" din toate veacurile au căutat să treacă mai departe de tărâmul istoric şi fizic, să trăiască pe un tărâm "spiritual", unde pot comunica cu Dumnezeu fără a avea nevoie de cerneală şi hârtie, pâine şi vin, de apă, şi de rememorarea măreţelor acte de răscumpărare înfăptuite de Dumnezeu în istorie. Tot ce contează sunt "eu şi relaţia mea personală cu Dumnezeu", iar aceasta e hrănită direct de Duhul Sfânt, fără alte mijloace considerate esenţiale de creştinii din veacurile trecute.
Fraţii şi surorile noastre carismatice presupun uneori că noi minimalizăm rolul Duhului Sfânt pur şi simplu fiindcă nu vorbim despre darul tămăduirii, al limbilor şi al profeţiei. Dar aceasta ar fi o greşeală. Chiar dacă am putea greşi afirmând că astfel de daruri au încetat, e o eroare să identifici lucrarea Duhului Sfânt exclusiv sau chiar în principal prin aceste activităţi spectaculoase. Pentru creştinii Reformei, indiferent de poziţiile lor cu privire la daruri, cea mai importantă activitate a Duhului Sfânt nu consta în învierea morţilor aici şi acum, ci în aducerea la viaţa spirituală a celor ce erau "morţi în greşeli şi păcate" (Efes. 2:1) şi în desăvârşirea lucrării de răscumpărare prin învierea la sfârşitul veacului a trupurilor celor morţi; nu în vindecarea astmei, ci în vindecarea rupturii dintre Dumnezeu şi fiinţele umane; nu în acordarea puterii de a lega forţele demonilor, ci în acordarea puterii de a fi martorii lui Hristos.
Fără a subaprecia importanţa evenimentelor miraculoase şi spectaculoase, creştinii Reformei văd activitatea Duhului Sfânt în viaţa obişnuită, de zi cu zi. Naşterea din nou e la fel de supranaturală ca şi învierea fizică. O rugăciune care a primit răspuns e un dar spiritual. Dacă nu considerăm centrul activităţii Duhului Sfânt ca fiind miracolul regenerării, darul credinţei, unirea cu Hristos, sfinţirea, Cuvântul şi sacramentele, atunci am înţeles total greşit Persoana şi lucrarea acestui membru al Divinităţii. Dumnezeu Se descoperă prin Cuvântul insuflat de Duhul Său şi prin acesta El ne luminează să-i pricepem semnificaţia. Odată ce înţelegem aceste lucruri, nu ca activităţi ale noastre, nici ca rezultate ale voinţei noastre fireşti sau ale efortului nostru, atunci începem cu adevărat să fim impresionaţi de activitatea intensă a Duhului Sfânt în propria noastră experienţă şi în vieţile celor din jurul nostru.
În concluzie, ca urmare a celor de mai sus, două lucruri devin evidente: Primul, noi ca "Protestanţi ortodocşi", adesea nu afirmăm în practică faptul că Duhul Sfânt primeşte "închinarea şi slava" împreună cu Tatăl şi cu Fiul, chiar dacă o facem în teorie. Totuşi, nici credinciosul penticostal şi nici cel carismatic adesea nu afirmă puterea şi autoritatea Duhului Sfânt într-un astfel de mod încât să prezinte A Treia Persoană ca fiind vrednică de închinare şi admiraţie. În ambele cazuri, măreţia şi slava Duhului Sfânt, pe care Scriptura I-o atribuie fără rezerve, e minimalizată iar biserica e mai săracă din acest motiv.
Unul din lucrurile de care avem nevoie în zilele noastre este o recuperare a doctrinei biblice despre Duhul Sfânt, o refamiliarizare revoluţionară, desigur, dar una necesară. El ne va deranja pe toţi: îi va contrazice pe arminieni în poziţia lor cu privire la puterea şi autoritatea Sa; ne va nelinişti pe ceilalţi în respingerea practică a libertăţii Sale. În definitiv, ce-ar fi dacă ar avea loc ceva neobişnuit, ceva neplanificat şi pentru care nu suntem pregătiţi? L-am respinge din aceleaşi motive ca şi vecinii noştri din lume, pur şi simplu pentru că e supranatural? Dintre toţi oamenii, noi, cei ce ne pretindem succesorii bogatei moşteniri evanghelice, ar trebui să împărtăşim devotamentul fraţilor şi surorilor noastre faţă de această misterioasă Persoană a Divinităţii. Duhul Sfânt este activ în secolul 20. Fără El, nu ar exista nici o convertire, pocăinţă, îndreptăţire sau înfiere de noi copii în familia credinţei; nu ar exista sfinţirea. Acestea sunt activităţi centrale ale Duhului Sfânt, şi probabil că, cel puţin în parte, lipsa de entuziasm a evanghelicilor tradiţionali cu privire la aceste adevăruri importante a creat o prăpastie atât de mare pe care au umplut-o cei ce tânjesc să vadă un Dumnezeu activ. Duhul Sfânt este Cel ce ne va conduce în tot adevărul, ne va păzi de greşeli, ne va conduce spre biruinţa asupra păcatului şi a morţii, şi ne va păstra în credinţă. În definitiv, El e Cel ce mărturiseşte despre Hristos, Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre.
Tradus de Florin Vidu