Este principiul sola scriptura biblic?
Când în anul 1517 Martin Luther şi-a afişat pe uşa castelului şi bisericii din Wittenberg cele "95 de Teze" ale sale, el nu punea în discuţie doar abuzurile Romano-Catolicismului în practicarea "indulgenţelor". Disputa însă s-a intensificat şi s-a lărgit într-atâta până ce Luther şi susţinătorii săi au considerat necesar să se despartă complet de Roma. Aşa a început Reforma Protestantă, iar temele doctrinare care i-au separat pe reformatori de Catolicismul medieval sunt încă aceleaşi care-i divizează şi astăzi pe protestanţi şi pe catolici. Deşi doctrina mântuirii (adică, a justificării prin credinţă) a devenit tema centrală a disputei, chestiunea fundamentală a autorităţii religioase a constituit de asemenea o preocupare majoră a reformatorilor.
Luther a fost convins că autoritatea ierarhizată a Catolicismului (Scriptura/Tradiţia/Magisterium-ul sau Rolul de Învăţător asumat de biserică), nu a fost deloc legitimă. Astfel, el a afirmat că părinţii bisericii, papalitatea şi consiliile bisericii erau failibile, adică puteau să greşească şi că de fapt au şi greşit de-a lungul istoriei. În timpul dezbaterilor sale cu teologii catolici, Luther a formulat principiul numit "sola scriptura" (din latină :"Numai Scriptura"), care recunoştea numai Scriptura singură ca fiind autoritatea supremă şi infailibilă a Bisericii cât şi a credinciosului individual. Toate autorităţile ecleziastice trebuiau judecate după Sfânta Scriptură şi nu invers. Principiul "sola scriptura" a respins atât ideea că biserica Romano-Catolică posedă revelaţii separate de Scriptură cât şi ideea că biserica este interpretul infailibil al Scripturii.
De la Reformă încoace o largă varietate de teologi de diverse convingeri au apelat la o deopotrivă de largă varietate de surse ca autoritate religioasă finală. Printre acestea se pot enumera, raţiunea, experienţa, crezurile, consensurile bisericii şi conştiinţa individului. Deşi recunoaşte că acestea au o importanţă a lor, Protestantismul istoric a continuat să afirme că numai Biblia este autoritatea finală în domeniul credinţei şi practicii creştine. Totuşi, asupra acestui punct adesea se ridică unele semne de întrebare: "Cum ajungem la acest principiu de "Sola Scriptura"? De unde îşi derivă Biblia autoritatea ei? Şi unde învaţă/afirmă Scriptura acest principiu?"
Pentru a răspunde la aceste întrebări este important să recunoaştem că teologia creştină consideră autoritatea ca fiind un lanţ. Pentru creştin, autoritatea absolută, supremă, este Însuşi Dumnezeu. Mai exact, este Dumnezeul Treime care se revelează pe Sine, deoarece autoritatea şi revelaţia Lui sunt corelate. Deşi Dumnezeu s-a revelat pe Sine în cuvânt şi-n faptă în Vechiul Testament, cea mai mare şi cea mai clară descoperire de Sine se găseşte în întrupatul Logos - Domnul Isus Hristos (vezi, Ioan 1:1,14; 14 : 6-10). Aşadar Domnul Isus Hristos, care atât îl revelează pe Dumnezeu cât şi este Dumnezeu, este pentru Biserică şi pentru credinciosul individual, autoritatea supremă (vezi, Evrei 1:1-3). Cu toate acestea, Hristos, Cuvântul Viu şi-a delegat autoritatea Sa apostolilor Săi care, prin inspiraţia Duhului Sfânt, au redactat şi istorisit Cuvântul Scris (Ioan 14:26; 2 Petru 1:21). În felul acesta Scriptura a devenit autoritatea noastră finală deoarece ca şi istorisire/înregistrare infailibilă a revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu, ea perpetuează autoritatea personală a lui Hristos. Fiindcă Scriptura este în mod obiectiv Cuvântul lui Dumnezeu (vezi, 1 Tes.2:13; 2 Tim.3:16) ea este de aceea, autoritară!
Afirmă Biblia principiul "sola Scriptura"? Se poate răspunde cel mai bine la aceasta examinând modul în care Hristos şi apostolii Săi au tratat Scriptura. Evangheliile ne revelează că Isus a acordat Scripturii cel mai înalt respect. Afirmaţiile Sale vorbesc de la sine: "Scriptura nu poate fi desfiinţată" (Ioan 10:35); "Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slova din Lege..." (Mat.5:18); "Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege" (Luca 16:17). Isus a afirmat de asemenea că măreţia în ceruri va fi măsurată după ascultarea de Scriptură (Mat.5:19), în timp ce judecata va fi măsurată după acelaşi standard (Ioan 5:45-47).
Cea mai puternică dovadă în favoarea autorităţii Bibliei este faptul că Isus a folosit Scriptura ca fiind "curtea supremă de apel" a oricărei chestiuni aflate în dispută. Când se adresa fariseilor cu privire la înalta lor consideraţie a tradiţiei, El a proclamat: "Şi aşa aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina/tradiţia voastră..." (Marcu 7:13). Ca prin urmare Scriptura determină dacă tradiţia este acceptabilă sau nu, şi nu invers. Atunci când Isus a fost încercat de saduchei cu privire la înviere, El a replicat: "Vă rătăciţi! Pentru că nu cunoaşteţi Scripturile..." (Mat.22:29). Când a avut de înfruntat ispitele diavolului, El a răspuns de trei ori cu expresia "Este scris" (Mat.4:4-10). Devine astfel limpede că Isus a acceptat Scriptura ca fiind autoritatea supremă şi s-a supus şi pe El Însuşi, ei (Luca 24:44). De aceea, pentru noi ca şi urmaşi ai lui Hristos, concepţia noastră despre Scriptură nu poate fi inferioară celei pe care a avut-o Domnul nostru!
Care a fost însă relaţia dintre Scriptură şi biserica primară? Deşi este adevărat că Biserica a precedat (deci, s-a format înaintea) scrierilor apostolice, mesajul, care a fost mai târziu scris şi folosit în expunerea din scrierile apostolice, este de fapt cel ce a dat naştere bisericii. Noul Testament a devenit atunci permanenta şi infailibila istorisire a ceea ce a constituit anterior un mesaj oral şi fiindcă Scriptura este identificată cu evanghelia, ea este autoritară.
Biserica (care era alcătuită din adunările ce credeau evanghelia, deci Scriptura) se supune Cuvântului (evangheliei) care a creat-o. Scriptura nu-şi derivă autoritatea ei din Biserică, ci autoritatea ei este inerentă şi înnăscută fiindcă ea reprezintă chiar cuvintele lui Dumnezeu: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu..." (2 Tim.3:16). Scopul Scripturii este să mărturisească despre Hristos, care la rândul Lui mărturiseşte integritatea şi autoritatea Scripturii: "Voi cercetaţi Scripturile...tocmai ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5:39). Afirmă Biblia principiul "sola Scriptura"? Este acesta biblic? Fără îndoială că, DA! Isus Hristos ne vorbeşte cu autoritate numai prin obiectivul Cuvânt al lui Dumnezeu, şi nu prin vreun alt subiectiv canal omenesc.
de Kenneth R. Samples. Titlul original: "Does the Bible Teach "Sola Scriptura"?" Publicat în toamna lui 1989 în Christian Research Journal, publicaţie a lui Christian Research Institute, Box 500, Capistrano, CA 92693-0500. Traducerea: Teodor Macavei 1995.