Descoperirea Voii lui Dumnezeu
Dr. Sinclair B. Ferguson
Umblarea după voia lui Dumnezeu produce un stil de viaţă distinctiv. Există anumite caracteristici care vor fi adevărate pentru toţi creştinii din orice loc şi din orice vreme. Sunt calităţi pe care adevăraţii creştini le au şi care îi fac uşor de recunoscut de către ceilalţi credincioşi în perioade foarte diferite ale istoriei Bisericii.
Dar pentru fiecare creştin se ridică o întrebare, nu Ce e adevărat pentru toţi creştinii dintotdeauna?, ci Care este voia lui Dumnezeu în această situaţie unică, particulară, în care mă găsesc? Trebuie să ne confruntăm cu natura principiilor care guvernează conduita creştină. Cum descoperim voia lui Dumnezeu atunci când ne confruntăm cu o mulţime de alternative posibile?
Prezentarea umblării creştine este o temă majoră într-una din scrisorile lui Pavel şi această întrebare este de asemenea o temă de care Pavel s-a ocupat destul de mult. Îl vedem discutând-o în Prima sa Epistolă către Corinteni.
Principiile lui Pavel rămân valide. Nu numai atât, ele ne sunt extrem de utile din punct de vedere practic în desluşirea voii lui Dumnezeu pentru vieţile noastre. Un studiu atent al acestor principii ridică o serie de întrebări care ne vor ajuta să înţelegem în ce poate consta călăuzirea lui Dumnezeu în orice situaţie.
1. E în conformitate cu Legea?
Corintenii puneau accentul pe principiul (biblic) că Hristos i-a eliberat. Pavel ripostează răspunzând că libertatea nu e singurul principiu din viaţa creştină. Libertatea are un scop. Dumnezeu ne-a eliberat pentru sfinţenie. El ne-a binecuvântat cu libertate de sub vina şi robia păcatului - dar nu ca să putem deveni sclavii exact acelor păcate pentru care Hristos a murit ca să ne răscumpere!
Această idee este susţinută puternic de apostol [în 1 Cor. 6:9-11]. Pavel oferă o lungă listă de comportamente păcătoase care sunt incompatibile cu calitatea de membru al împărăţiei lui Dumnezeu. El nu vrea să spună că aceste păcate odioase constituie păcatul de neiertat. Unii creştini s-au complăcut exact în aceste păcate înainte să fie convertiţi. Şi totuşi ei au fost spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi prin Hristos! Dar au trebuit să fie transformaţi radical ca să poată fi potriviţi pentru împărăţia lui Dumnezeu. Aici nu există anarhie - e o împărăţie, o monarhie, şi e guvernată de poruncile măreţe şi sfinte ale lui Dumnezeu.
Ce vrea Pavel să demonstreze aici? El vrea să arate că nici o faptă contrară cuvântului simplu al lui Dumnezeu nu poate fi justificată vreodată pentru creştin. Nici un apel la libertate spirituală sau circumstanţe providenţiale nu poate face vreodată din ceva greşit din punct de vedere etic altceva decât un păcat. Pentru că creştinul e liber doar să iubească şi să împlinească Legea lui Dumnezeu. În aceasta constă adevărata sa libertate.
De multe ori putem reduce numărul posibilelor opţiuni cu care ne confruntăm adesea în vieţile noastre punând această foarte simplă întrebare: E în conformitate cu Legea? Cât de uşor pare să ne orbească Satan exact în acest punct - iar noi pierdem din vedere faptul că am fost mântuiţi ca să putem fi sfinţiţi.
2. Îmi e de folos?
Dacă prima noastră întrebare are de-a face cu natura faptei în sine, a doua trebuie să se ocupe de consecinţele ei. E adevărat (într-un sens), spune Pavel, că "toate lucrurile îmi sunt îngăduite" [cf. 1 Tim. 4:4; Rom 14:14, etc.]. "Dar nu toate îmi sunt de folos" [1 Cor. 6:12].
Ţi-a atras atenţia vreodată un alt creştin în legătură cu o anumită faptă, şi ai răspuns automat: "Ce-i rău în asta?" Este cea mai naturală formă de autoapărare. Dar la fel de bine ea poate ascunde o conştiinţă vinovată. Pentru că în inimile noastre noi ştim, aşa cum ne învaţă atât de clar Pavel, că nu aceasta e întrebarea cu adevărat importantă. S-ar putea "să nu fie nimic rău în asta"; dar s-ar putea să nu fie nimic bine în acea faptă; s-ar putea să nu se dovedească folositoare pentru mine. Întrebarea pe care trebuie să învăţ să o pun este: Îmi va fi de folos, în măsura în care pot judeca eu, astfel încât relaţia mea cu Domnul Isus Hristos să se întărească? Mă va apropia de El?
Sunt multe domeniile în care se aplică acest lucru. Când mă confrunt cu alegerea unei slujbe, sau a unei meserii, sau cu transferul într-o altă parte a ţării, cu tot ce înseamnă aceasta în ce priveşte părtăşia, slujirea şi influenţa spirituală, cu siguranţă că sunt obligat să pun această întrebare. Desigur, nu e factorul hotărâtor în fiecare situaţie. Dar e un factor important în multe cazuri.
Poate că am ocazia să cheltuiesc o sumă de bani pentru ceva ce-mi place. Dar e oare voia lui Dumnezeu s-o fac? În mintea mea se ridică întrebarea: Îmi va fi de folos? Sau va avea ca rezultat o irosire a timpului meu, a energiei şi a interesului astfel încât voi fi mai sărac spiritual? Îmi va complica viaţa, în loc să o simplifice?
Desigur, nu există doi oameni care să dea acelaşi răspuns în fiecare situaţie. De-acum nu ne mai întrebăm dacă o faptă e în conformitate cu Legea, ne gândim doar la acele fapte care sunt. Dar un lucru care are o influenţă neutră asupra unei persoane s-ar putea să fie dăunător pentru altă persoană. Noi nu suntem chemaţi să judecăm conştiinţele altora [1 Cor. 2:15; 4:3-5]. Dar "omul duhovnicesc poate să judece totul" şi asta facem atunci când ne întrebăm: "Îmi este de folos?" S-ar putea să nu fie de folos pentru alţii. Asta nu mă priveşte. Eu sunt răspunzător în faţa lui Hristos pentru felul în care administrez ce mi s-a încredinţat. Este de folos pentru mine?
3. Mă înrobeşte?
"Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine" [1 Cor. 6:12]. Există un joc de cuvinte în afirmaţia lui Pavel: Stă în puterea mea să fac toate aceste lucruri - dar nu cumva în final eu voi ajunge sub puterea lor? Din nou, presupunând că lucrul la care ne gândim intră în categoria faptelor în conformitate cu Legea, în cele din urmă această întrebare poate primi răspuns doar în termeni personali.
Care e principiul? Este acela că, prin harul Duhului Sfânt, creştinul trebuie să fie întotdeauna stăpân pe sine însuşi. Pavel ilustrează acesta mai târziu în 1 Corinteni. Într-o cursă, toţi cei ce concurează au trecut deja printr-un antrenament strict. Toţi au căutat să-şi stăpânească şi să-şi ţină sub control dorinţele lor fireşti, astfel încât, în loc să fie stăpâniţi de ele, ei să-şi ţină trupurile în stăpânire şi să le facă să se supună voinţei lor [1 Cor. 9:27].
Ce se întâmplă cu atletul care ciuguleşte mereu din prăjituri cu cremă şi consumă prea multe calorii? Vine vremea în timpul cursei când el încetează să mai fie stăpânul, şi dorinţele în faţa cărora a cedat îi înăbuşă orice fărâmă de energie. Aceste dorinţe îl au acum la cheremul lor şi orice speranţă de câştigare a premiului trebuie abandonată. Nu există oare o paralelă clară în viaţa creştină? E posibil să facem alegeri care, în cele din urmă, vor tinde să ne stoarcă orice urmă de energie spirituală; e posibil să ne angajăm la unele lucruri care, deşi justificate în general, vor ajunge în final forţa dominantă şi conducătoare în vieţile noastre.
Desigur că avem libertăţile noastre spirituale. Dar când ajungem să nu ne mai bucurăm de viaţa creştină fără aceste libertăţi, înseamnă că am ajuns înrobiţi de ele. De exemplu, se presupune că nu faci nimic păcătos atunci când cumperi o maşină nouă, trăieşti într-o casă frumoasă, te bucuri de o hrană variată sau îţi petreci timpul cu diverse lucruri, sau cu o anumită categorie de oameni. Dar când nu mai suntem mulţumiţi fără aceste lucruri, când pur şi simplu trebuie să le avem, ele nu mai sunt libertăţi, sunt lanţuri. Creştinul trebuie să dezvolte în Hristos o sensibilitate faţă de acele lucruri înaintea cărora are tendinţa să cedeze şi să devină sclavul lor. "Mă va înrobi?" va fi o întrebare întotdeauna aproape de mintea lui. "Nimic nu va pune stăpânire pe mine" e un bun moto pentru omul care a primit un duh de autodisciplină [2 Tim. 1:7].
4. E în concordanţă cu Domnia lui Hristos?
Un păcat de proporţii tragice a erupt în biserica din Corint. În consecinţă, Pavel îi întreabă dacă au înţeles corect relaţia lor cu Domnul. Singurul capitol în care nu foloseşte acest titlu pentru Isus este capitolul 13! El era profund întristat de faptul că corintenii nu reuşeau să înţeleagă că nu erau ai lor, ei au fost cumpăraţi cu marele preţ al sângelui Stăpânului lor [1 Cor. 6:19,20; 7:23].
Care era problema lui Pavel? Era faptul că ori de câte ori creştinul face vreun lucru, îl face împreună cu Hristos. Nimic nu poate tăia această legătură. Nici măcar păcatul nu o poate anula. Acesta e adevărul oribil. Ori de câte ori corintenii se lăsau în voia păcatelor lor scârboase şi indecente, ei Îl trăgeau pe Hristos după ei.
Uneori spunem că principiul după care poate fi judecată orice acţiune este: Îl pot lua pe Hristos acolo? Există un adevăr aici. Dar nu e întregul adevăr. Pentru că, aşa cum accentuează Pavel, alegerea nu ne aparţine. Noi Îl luăm pe Hristos acolo. Ca unii care suntem uniţi cu El, nu Îl putem lăsa în urmă. Aşa că adevărata întrebare este: Îl pot lua pe Hristos acolo şi Îl pot privi în faţă fără să-mi fie ruşine? Oare această faptă, această decizie pe care o iau, este ea consecventă cu mărturia mea personală că "Isus Hristos este Domnul meu"?
Din nou, trebuie subliniat faptul că, singură, această întrebare nu ajută prea mult. Ar putea răspunde imediat întrebărilor mele privind voia Domnului (mai ales dacă răspunsul e "Nu"), dar ea singură nu constituie un test suficient. Nu e hârtia de turnesol decisivă [folosită în chimie la testarea acizilor şi bazelor - n.trad.] după care putem judeca voia Domnului. Trebuie să luăm în considerare toate aceste întrebări. S-ar putea să descoperim, după ce am căutat să răspundem la toate, că încă există o decizie importantă pe care Dumnezeu ne aşteaptă să o luăm. Dar nu ne putem îndoi de faptul că multă gândire confuză a început să se risipească în biserica din Corint pe măsură ce aceste întrebări pătrunzătoare le erau puse înainte. Şi noi vom descoperi acelaşi lucru.
5. Îi ajută pe alţii?
Dacă privim mai departe în Prima Epistolă către Corinteni, descoperim că Pavel pune întrebări asemănătoare în legătură cu o situaţie diferită - un indiciu că suntem pe drumul cel bun atunci când presupunem că aceste întrebări sunt valoroase şi au o aplicabilitate mai largă în multe domenii ale gândirii noastre. Dar el a mai adăugat şi altele.
Nu trebuie să mă mulţumesc întrebând dacă o anumită strategie mă va ajuta personal. Va avea ea un efect la fel de benefic şi asupra altora? Mai mult, mă angajez la aceasta cu gândul să-i slujesc şi să-i ajut pe alţii? Sau sunt în pericol să "nimicesc lucrul lui Dumnezeu"? [Rom. 14:20] Atunci când vorbeşte despre libertatea personală a creştinului şi despre modul în care ea trebuie echilibrată de slăbiciunile şi puterile altora, Pavel mărturiseşte: "După cum mă silesc şi eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi. Călcaţi pe urmele mele..." [1 Cor. 10:33].
Isus a trăit după acest principiu. Când Şi-a rezumat angajamentul în marea Sa rugăciune către Tatăl, El a spus: "Şi Eu însumi Mă sfinţesc pentru ei" [Ioan 17:19]. Trebuie să fim preocupaţi să îi ajutăm pe alţii şi să le facem pe plac. Pavel afirmă: "Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi" [Rom. 15:3]. Oare nu ne ajută aceasta să înţelegem faptul că voia lui Dumnezeu (şi prin urmare şi călăuzirea Lui) este cel mai dificil lucru din lume? Oare nu pătrunde în vieţile noastre până acolo încât desparte sufletul şi duhul? [Evrei 4:12] Pentru că de multe ori dorim călăuzire doar cu scopul ca vieţile noastre să fie eliberate de nelinişte şi nesiguranţă - astfel încât să avem o măsură mai mare de confort şi securitate. Dumnezeu, pe de altă parte, este interesat ca noi să ne abandonăm împlinirii voii Sale, indiferent de preţul ce trebuie plătit. Voia lui Dumnezeu este modelată după forma Crucii Fiului Său. Voia lui Dumnezeu înseamnă moartea voii noastre, şi înviere doar după ce am murit faţă de toate planurile noastre proprii.
Ne-am gândit noi cu adevărat că la aceasta ne angajăm atunci când am spus că vrem călăuzire?
6. E consecventă cu exemplul biblic?
Să nu vă surprindă faptul că discuţia lui Pavel concluzionează cu aceste cuvinte: "Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos" [1 Cor. 11:1]. "Ce ar face Pavel?" "Ce ar face Însuşi Hristos?", acestea sunt întrebările pe care le putem pune acum. Există vreo relatare sau o învăţătură în Scriptură care poate fi aplicată la situaţia în care mă găsesc? Îmi poate oferi un indiciu despre voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea în acest moment? [Cf. Fil. 3:17; 2 Tes 3:7; 2 Tim 3:10; Evr. 6:12; 13:7].
Noi nu suntem lăsaţi în voia imaginaţiei noastre atunci când ne ocupăm de această întrebare. Singurul Hristos pe care Îl cunoaştem - de fapt şi singurul Pavel pe care îl cunoaştem - poate fi găsit pe paginile Scripturii. Şi aici ne întoarcem din nou la marele nostru principiu: descoperim voia lui Dumnezeu printr-o aplicare sensibilă a Scripturii la propriile noastre vieţi.
Apostolul Petru vorbeşte pe un ton asemănător. Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, ca să călcăm pe urmele Lui [1 Petru 2:21]. El foloseşte un cuvânt foarte pitoresc, care semnifică un model ce trebuie copiat. Este expresia pe care am folosi-o în legătură cu un contur trasat cu o linie subţire de către învăţător, pe care copilul îl umple cu o mână mai grea, şi îl umple într-un mod unic şi propriu. Ce imagine a vieţii creştine! Hristos ne învaţă să trăim prin credinţă trăindu-Şi viaţa înaintea noastră, şi apoi ne spune: "Acum, călcaţi pe urmele paşilor mei, şi în curând veţi învăţa".
Exact acesta e lucrul pe care trebuie să-l facem. Trebuie să urmărim liniile pe care Hristos ni le-a trasat, linii pe care le găsim în Scriptură. Trebuie să apucăm mâna Lui, să căutăm urmele paşilor Lui în Scriptură, şi apoi să le urmăm. Din pricina slujirii sale apostolice, Pavel a putut să-şi încurajeze contemporanii să-l urmeze, pentru că şi el Îl urma pe Hristos. Această aplicaţie ne va fi de mare folos în gândirea noastră.
Şi totuşi, chiar şi aici, Pavel nu poate evita provocarea supremă, "orice faceţi, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu" [1 Cor. 10:31]. Nici noi nu putem scăpa de această provocare. Este norma trăirii creştine, normă ce nu poate fi negociată. Dacă inima mea urmăreşte slava Lui, atunci voi descoperi că jugul acestor întrebări este bun, iar povara sfinţeniei Evangheliei la care mă îndeamnă este cu adevărat uşoară.
E în conformitate cu Legea? Îmi e de folos? Mă înrobeşte? E în concordanţă cu Domnia lui Hristos? Îi ajută pe alţii? E consecventă cu exemplul lui Hristos şi al apostolilor? Este pentru slava lui Dumnezeu? De fapt, trăiesc eu pentru slava lui Dumnezeu?
Sarcina încredinţată de înţelepciunea Ta
Vreau să o îndeplinesc voios,
În toate lucrările mele să descopăr prezenţa Ta,
Şi să dovedesc voia Ta bună şi desăvârşită.
Pe Tine Te aşez la dreapta mea,
Pentru că ochii Tăi văd tot lăuntrul meu,
Şi vreau să lucrez la porunca Ta,
Să Îţi dedic toate faptele mele.
Dă-mi să port jugul Tău uşor,
Vreau să veghez şi să mă rog în orice clipă,
Să privesc la lucrurile eterne,
Să mă îndrept grabnic spre ziua Ta glorioasă.
Charles Wesley
Tradus de Florin Vidu