Un apetit spiritual
Sinclair Ferguson
Cartea Psalmilor a fost descrisă drept „o anatomie a tuturor părţilor sufletului”. Este o descriere excelentă. Fiindcă ceea ce găsim în Psalmi este o practic o analiză a vieţii spirituale. Nimic nu ne este ascuns. Sunt consemnate acolo atât „stările emoţionale de exaltare” cât şi „cele de deprimare şi descurajare”. De aceea, când citim Psalmii suntem deseori uimiţi de modul în care ei prezintă o reflectare a propriei noastre condiţii şi experienţe. În Psalmi vedem o descriere a propriei noastre experienţe. Dar uneori identificăm şi descrierea unor experienţe noi. Acestea oferă înţelegere şi un îndreptar pentru viaţă. Unii dintre psalmi ne spun realmente: „Acesta este modul în care ar putea lucra Dumnezeu. Fii pregătit să recunoşti mâna Lui în viaţa ta în experienţe asemănătoare.” Aşa stau lucrurile cu Psalmul 42 şi Psalmul 43. Aceşti doi psalmi sunt priviţi împreună. În cea de-a doua carte a Psaltirii sunt doar doi psalmi fără titlu, iar Psalmul 43 este unul dintre ei. Motivul este probabil că la un anumit moment a fost unit cu Psalmul 42. Tema ambilor psalmi este aceeaşi. Într-adevăr aţi observat probabil că există un refren întâlnit în amândoi (Ps. 42:5,11; 43:5): Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda; El este mântuirea mea şi Dumnezeul meu.
Nu-i de mirare că mesajul acestor psalmi a fost deseori considerat a fi un sfat pentru cei deprimaţi sau descurajaţi spiritual. Cu certitudine ei oferă un asemenea sfat. Însă, cel mai probabil, nu acesta a fost principalul lor mesaj intenţionat. Fiindcă este caracteristic Psalmilor să prezinte tema principală nu în refrenul repetat, ci în cuvintele introductive. Psalmul 42 începe cu această afirmaţie: Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu; când mă voi duce şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?
Observăm aici un om care tânjeşte să-L cunoască pe Dumnezeu. Aceasta este o parte esenţială a oricărei creşteri spirituale adevărate. Desigur, maturizarea ca şi creştin presupune dobândirea unei cunoaşteri mai mari a Cuvântului lui Dumnezeu, presupune o viaţă de rugăciune şi mărturie. Însă toate acestea sunt rezultate ale ceva mult mai important, fundamental chiar – a fi creştin înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Maturizarea ca şi creştin înseamnă creşterea în dorinţa noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aceasta este esenţa vieţii creştine. Însuşi Isus a spus: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat.” (Ioan 17:3). Adevăraţii oameni ai credinţei sunt „oameni care-L cunosc pe Dumnezeul lor” (Dan. 11:32). De aceea, în Vechiul Testament una din binecuvântările noului veac pe care-l va inaugura Mesia e că oamenii Îl vor „cunoaşte pe Domnul” (Ier. 31:34). Aceasta este inima vieţii creştine. Este fundamental pentru toată creşterea spirituală. Dacă nu creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu, nu creştem deloc.
Sună oare neobişnuit să sugerăm că slăbiciunea noastră cea mai mare de astăzi ca şi creştini (tineri şi bătrâni) se află aici? Aceasta a fost plângerea lui Osea în legătură cu biserica lui. Poporul lui Dumnezeu pierea din lipsă de cunoştinţă (Osea 4:6). Tot aşa şi noi tindem să fim o generaţie de creştini care dă prea multă importanţă aspectelor minore şi nu pare să deţină măsura adevărată a Evangheliei în cunoaşterea lui Dumnezeu. Noi nu-L cunoaştem realmente pe Dumnezeu. În cel mai bun caz, noi cunoaştem despre El. Omul care a scris Psalmii 42 şi 43 a fost probabil mulţumit odată cu un nivel asemănător al experienţei spirituale. Însă pe urmă Dumnezeu a început să rânduiască circumstanţele vieţii lui într-o aşa manieră încât o nouă dorinţă de a creşte spiritual a umplut orizontul său. El a început să tânjească să-L cunoască pe Dumnezeu; şi îşi descrie experienţa sa în trei etape.
Dorul de a-l cunoaşte pe dumnezeu
Cum este să ai o dorinţă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu? Aceşti Psalmi indică faptul că acesta poate fi un lucru foarte dureros şi tulburător. Psalmistul se simţea abătut şi mâhnit. El a realizat că nu-L cunoştea pe Dumnezeu aşa cum trebuia:
Pentru ce te mâhneşti suflete şi gemi înăuntrul meu?
Probabil că în zilele de odinioară el cunoscuse prezenţa lui Dumnezeu într-un mod plin de putere, însă acum duhul lui se simţea uscat şi searbăd. Era însetat şi striga după roua proaspătă a prezenţei lui Dumnezeu – să vină să-l învioreze şi să-l restaureze. Privind la condiţia acestui om suntem extrem de tentaţi să spunem că era pur şi simplu un copil al Dumnezeu neascultător şi înfrânt – un apostat. Totuşi, el nu face nicio menţionare a pocăinţei sau a vreunui păcat specific care-l împiedică să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Acesta nu este un psalm de penitenţă. Într-adevăr, în anumite privinţe, şi această perspectivă e una pertinentă. Fiindcă aici identificăm un om care I se poate adresa lui Dumnezeu ca „Stânca mea” (v. 9). El se gândeşte la Dumnezeu ca la adăpostul şi protecţia sa – ca la o (peşteră) stâncă în care se poate ascunde pentru a găsi adăpost şi protecţie de duşmanii săi. „Noaptea”, mărturiseşte el, „cântam laudele Lui” (v. 8). Nu sunt tocmai cuvintele unui apostat. Dumnezeu a început să desţelenească terenul necultivat din duhul său (Ier. 4:3; Osea 10:12). El plănuieşte să-l aducă la un stadiu nou al experienţei spirituale. În viaţa spirituală e la fel ca-n cea obişnuită – experimentăm nu numai traumele naşterii, ci şi luptele sau frământările dezvoltării şi trecerii de la o etapă a vieţii la alta.
Dar care au fost mijloacele pe care le-a folosit Dumnezeu în viaţa lui pentru a produce o nouă condiţie sau stare a lucrurilor? Şi ce fel de experienţe am putea anticipa că va folosi El în vieţile noastre pentru a ne aduce la o cunoaştere sporită a Lui şi a căilor Lui?
Dorinţe spirituale trezite
Sunt trei lucruri pe care Dumnezeu a început să le folosească:
(1) Amintirile trecutului Când L-a chemat pe Dumnezeu în nedumerirea lui, el a spus: „Mi-aduc aminte şi-mi vărs tot focul inimii în mine”. Ce şi-a amintit el? În imaginaţia lui s-a întors în Ierusalim. El a văzut mulţimi de pelerini la una din slujbele marilor festivaluri: „cum mergeam înconjurat de mulţime.” Şi-a amintit atmosfera: „strigătele de bucurie şi mulţumire.” El însuşi era în fruntea procesiunii (v. 4). Totul îi revenea cu intensitate în minte – el foloseşte aici un cuvânt rar în limba ebraică, ce descrie imaginea paşilor mărunţi şi atenţi pe care trebuie să-i facă oamenii într-o mulţime vastă ca să evite să se calce în picioare unii pe alţii. Da, acelea au fost zile minunate!
Uneori, a privi înapoi în felul acesta poate fi un simptom al decăderii spirituale. Dacă toate speranţele noastre, toate experienţele noastre cele mai bune se află în trecut şi tot ce facem este să ne plângem că lucrurile nu mai sunt ceea ce erau odinioară, acesta este de obicei un semn al decăderii spirituale personale. Însă nu aşa stăteau lucrurile cu omul acesta. El îşi amintea harul şi puterea prezenţei lui Dumnezeu în poporul Său pentru o motiv specific: ca să-şi stârnească sufletul să tânjească după ele şi să le anticipeze. Acesta este unul dintre lucrurile pentru care există amintirea.
Când Pavel era preocupat de creşterea spirituală a tânărului său prieten, Timotei, el l-a încurajat să-şi folosească amintirile. Adu-ţi aminte de ziua în care ne-am pus mânile peste tine, spunea Pavel. Gândeşte-te la acea ocazie când Duhul Sfânt, prin noi, te-a pus deoparte. Nu-ţi aminteşti cum Dumnezeu a pecetluit chemarea ta şi te-a binecuvântat în mod minunat? Nu-ţi aminteşti cum te-ai predat Domnului pe baza înţelegerii bunătăţii Lui faţă de tine? Aminteşte-ţi ora aceea, Timotei, şi lasă ca amintirea ei să te provoace să-L cauţi şi să-L slujeşti pe Dumnezeu acum (vezi 2Tim. 1:6-7; 1Tim. 4:14). Mulţi dintre noi avem amintiri asemănătoare ale vremurilor şi locurilor binecuvântării neobişnuite din vieţile noastre. George Whitefield, marele evanghelist al secolului al XVIII-lea, obişnuia să spună că, atunci când s-a întors la Universitatea din Oxford (unde studiase), a dorit să meargă la locul unde fusese convertit şi să sărute pământul. Aducerea aminte a ceea ce făcuse Dumnezeu pentru el se dovedise a fi o aşa mare sursă de binecuvântare continuă încât acesta era singurul mod în care simţea că-şi poate exprima recunoştinţa.
Îmi amintesc întâlnirea cu un creştin vârstnic din nordul îndepărtat al Scoţiei. Ani la rândul, în regiunea unde îşi avea el mica lui fermă, s-a predicat extrem de puţin. M-am întrebat cum a reuşit să-şi păstreze fervoarea lui spirituală (Rom. 12:11). El mi-a povestit o întâmplare din adolescenţă care-a avut un asemenea impact asupra lui încât a găsit o imensă încurajare, timp de mulţi ani, doar amintindu-şi-o. La vremea respectivă Cina Domnului era sărbătorită numai de două ori pe an. Congregaţia se aduna pentru câteva zile la slujbe speciale. Duminica după-amiază, el a ieşit în spatele fermei tatălui său şi a fost uimit să descopere pământul îmbrăcat în negru. Abia se putea zări un fir de iarbă. „Era aşa”, a explicat el, „din cauza oamenilor îmbrăcaţi în costume negre şi îngenuncheaţi în rugăciune în afara casei, strigând la Dumnezeu după „ungerea divină”. A avut un asemenea simţământ al prezenţei Domnului încât n-a uitat niciodată întâmplarea respectivă. De atunci încolo el a continuat să dorească cu ardoare să-L cunoască pe Domnul tot mai mult.
Ai o amintire a întâlnirii cu Dumnezeu de genul acesta? Este la fel de clară în mintea ta ca şi amintirile pe care le avea psalmistul? Atunci fie ca amintirea ta să împlinească ceea ce intenţionează Dumnezeu cu ea: fie ca ea să producă în tine o sete, un dor, o dorinţă nouă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi un simţământ al prezenţei Lui în viaţa ta în maniera în care l-ai avut atunci.
(2) Izolare în prezent De ce erau toate aceste lucruri doar amintiri? El ne spune: „La Tine mă gândesc, din ţara Iordanului, din Hermon şi din muntele Miţear.” Motivul pentru care are doar amintiri este acela că se află departe de scenele binecuvântării lui anterioare. El se află la mile depărtare de Ierusalim, izolat în ţinutul muntos. Este îndepărtat de la părtăşia înfloritoare a poporului lui Dumnezeu pe care a cunoscut-o odată; el nu mai poate să beneficieze de lucrările diferite de slujire de care se bucurase înainte. Erau puţine resurse aici ca să încurajeze creşterea lui spirituală, puţini prieteni cu care să ia parte la părtăşia cu Dumnezeu.
Problema era sporită de un alt factor. Acolo, în Ierusalim, el fusese mai mult decât doar unul din mulţime. El fusese un conducător, probabil conducătorul: „Mi-aduc aminte... cum mergeam înconjurat de mulţime şi cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu” (Ps. 42:4).
El n-a fost singurul care-a trecut printr-un asemenea simţământ acut de izolare. Cât de mulţi misionari experimentează acest fapt? Acasă ei au jucat rolurile cheie în părtăşiile lor creştine. Ei au fost conducătorii. Însă acum, împrăştiaţi de-a lungul feţei pământului, departe de a fi conducători, ei nu pot nici măcar să vorbească limba oamenilor din loc. Pentru multe luni la rând, ei se pot simţi cu mult inferiori membrilor bisericii, să nu mai vorbim de conducători. Când se întorc acasă pot experimenta reversul medaliei. În timp ce au depus eforturi peste ocean, contemporanii lor au mers mai departe în viaţă. Misionarii care se întorc nu se „integrează” atât de uşor ca înainte. Chiar propria lor biserică se află la un stadiu diferit de dezvoltare, iar ei s-ar putea să nu se mai simtă parte integrantă. Însă noi nu trebuie să mergem peste ocean ca să experimentăm izolarea. Orice reajustare majoră la stilul nostru de viaţă poate avea efectul de a ne face să ne simţim distanţi, dezorientaţi, fără a mai îndeplini un rol strategic, bine determinat, în vieţile noastre creştine. O schimbare de slujbă, de locuinţă, de cartier poate face acest lucru. Jalea şi mâhnirea în urma pierderii cuiva drag, plecarea copiilor de acasă, pensionarea, toate pot să facă acelaşi lucru.
Ce a dorit Dumnezeu să-l înveţe pe psalmist? Ce doreşte El să ne înveţe pe noi în situaţii asemănătoare? Dumnezeu doreşte să ne înveţe anumite lecţii, în izolare, pe care El nu ni le dă, sau pe care noi nu le putem învăţa în părtăşie. În singurătatea şi separarea noastră de poporul lui Dumnezeu putem învăţa să privim la Dumnezeu, să ne încredem în Dumnezeu, să dorim prezenţa lui Dumnezeu. Descoperim că în trecut ne-am bizuit prea mult pe încurajarea altora şi insuficient pe Domnul Însuşi. În timp ce înainte Îl cunoşteam pe Dumnezeu (foarte legitim) prin ajutorul confraţilor noştri creştini, acum trebuie să învăţăm să-L cunoaştem în izolare şi separe de ei. De aceea psalmul este numit Maski, adică o cântare de instruire sau învăţătură. Scriitorul ne spune: asta-i ceea ce m-a învăţat Dumnezeu pe mine prin experienţa mea; este ceea ce El ar putea dori să te înveţe şi pe tine.
(3) Ostilitate în mediul înconjurător El este ca un cerb care cutreieră stâncile şi vârfurile stâncoase, abrupte, în canicula verii, căutând apă cu care să-şi potolească setea. Însă el se simte mai mult decât însetat, el se simte urmărit:
Cum doreşte cerbul izvoarele de apă rece
Când e înfierbântat de goana urmăririi
Aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, o, Dumnezeule
Şi după harul tău ce-nviorează
(Hymn- As Pants the Hart for Cooling Streams)
(Imnul – Cum doreşte un cerb izvoarele de apă rece)
Sunt câteva indicii ale acestui fapt în cele spuse de el. Oamenii îl întreabă: „Unde este Dumnezeul tău?” (v. 3) El umblă plin de întristare „sub apăsarea vrăjmaşului” (v. 9). Se roagă să fie izbăvit „de oamenii plini de vicleşug şi de fărădelege” (Ps. 43:1). Nu-i de mirare că el a simţit că Dumnezeu l-a lepădat (Ps. 43:2). Trebuie să se fi simţit ca şi cum Dumnezeu îi săpase mormântul spiritual. Nu mai putea suporta presiunea. „Fă-mi dreptate, Dumnezeule, apără-mi pricina”, a strigat el (Ps. 43:1).
Ce i s-a întâmplat? Sunt câteva trăsături de caracter ce trebuie să fie lămurite în experienţa lui. Dumnezeu îi arăta cât de mult avea nevoie să depindă de El pentru protecţie. Probabil la un stadiu de început în experienţa lui el a simţit că putea să se descurce singur cu oricine care se opunea credinţei lui. Acum el descoperă cât era de vulnerabil. Pesemene că îşi asumase întru totul o percepţie prea încrezătoare a propriei lui abilităţi de a rezista forţelor întunericului. Acum începe să realizeze că apartenenţa la Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a fi o ţintă a atacurilor diavolului. El dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5:8). El îşi trimisese agenţii ca să atace acest om, iar el avea nevoie de ajutor. Totuşi, niciunul din aceste lucruri nu se află în afara controlului lui Dumnezeu. Deşi psalmistul simţea că Dumnezeu îi săpa mormântul, el avea dreptate doar în parte. Într-un anumit sens era aşa. Dumnezeu dorea ca el să ajungă la capătul puterilor lui şi al încrederii lui în sine. Acesta este întodeauna locul unde începe adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Dar nu era deloc un mormânt ceea ce săpa Dumnezeu. Era o fântână. Fiindcă din adâncimile acestei experienţe avea să se reverse un râu de binecuvântare spirituală pentru el şi prin el pentru alţii. Prin toată această experienţă el ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu. Niciun preţ nu era prea mare de plătit pentru aceasta. Uneori noi cântăm:
Însetez, suspin, mă sfârşesc să dovedesc
Măreţia dragostei răscumpărătoare,
Dragostea lui Cristos pentru mine.
(Hymn: "O Love Divine How Sweet Thou Art")
(Imnul: „O, dragoste divină cât de dulce eşti”)
Ce tindem să învăţăm întru totul prea încet este că uneori trebuie să însetăm, să suspinăm şi să ne epuizăm dacă trebuie s-o dovedim. Acest scriitor a dovedit-o. Prin urmare, el împărtăşeşte cu noi un aspect final:
Satisfacţie
Mărturia lui este aceasta. El s-a rugat pentru satisfacţie spirituală; şi-a concentrat în mod special rugăciunile pe cele două mijloace prin care Dumnezeu avea să-i aducă aceasta în viaţa lui:
„Trimite lumina şi credincioşia Ta, ca să mă călăuzească şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale! Atunci voi merge la altarul lui Dumnezeu, la altarul lui Dumnezeu, care este bucuria şi veselia mea, şi Te voi lăuda cu arfa, Dumnezeule, Dumnezeul meu!” (Ps. 43:3-4)
Care erau mijloacele pe care el se aştepta ca Dumnezeu să le folosească pentru a-l aduce la o cunoaştere mai profundă a Lui?
(1) Cuvântul lui Dumnezeu El se roagă pentru lumina şi adevărul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu slujeşte drept o candelă pentru picioarele noastre şi o lumină pe cărarea noastră (Ps. 119:105). Mai încolo, acelaşi psalm declară: Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate. Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale. (Ps. 119:130-131)
Ce vrea să spună el? Desigur, lui îi lipseşte oportunitatea de a citi Cuvântul lui Dumnezeu cu alţii. El nu are acces la prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu în public. Însă el doreşte mult mai mult decât regăsirea acestor oportunităţi pierdute. Îl roagă pe Dumnezeu să trimită lumina şi adevărul Său. El caută „descoperirea cuvintelor Tale.” Când devenim creştini noi suntem scoşi din întuneric la lumina minunată a lui Dumnezeu (1Pet. 2:9). Dumnezeu, care la creaţie a spus „Să lumineze lumina din întuneric”, a luminat inimile noastre ca să ne aducă la cunoaşterea Lui prin Cristos (2Cor. 4:6). Odinioară noi eram în întuneric, dar acum suntem lumină în Domnul (Efes. 5:8). Unul dintre lucrurile care însoţeşte acest fapt este pătrunderea adevărului lui Dumnezeu în mintea, conştiinţa şi inima noastră. Ne vedem viaţa în lumina Lui pentru prima dată. Suntem capabili să vedem Împărăţia lui Dumnezeu pentru prima dată (Ioan 3:3), şi ni se oferă o interpretare radical nouă a vieţilor noastre. Se produce luminarea sau iluminarea (cf. Evrei 6:4).
Este un fapt obişnuit pentru creştinii aflaţi la început să experimenteze regulat acest efect al Cuvântului lui Dumnezeu. Sunt atât de multe lucruri noi de învăţat. N-am uitat niciodată prima ocazie în care am auzit pe cineva predicând ideea că orice creştin este un „sfânt” în conformitate cu Noul Testament; nici prima dată când am apreciat faptul că eram „în Cristos”. Aceste adevăruri noi în legătură cu vieţile noastre ca şi creştini ni se prezintă deseori cu o forţă de neuitat.
Împreună cu această luminare a minţii vine o eliberare şi o curăţire în viaţa noastră. Lanţuri care odinioară ne legau, obiceiuri pe care nu le puteam înlătura par să fie zdrobite şi înfrânte de puterea lui Dumnezeu. Noi nu suntem încă perfecţi (departe de aceasta), dar am început să gustăm puterile veacului ce va veni (Evrei 6:5). Suntem făpturi noi:
Uneori cu o glorie neaşteptată,
El vorbeşte şi totul se înfăptuieşte;
Fără niciun pic de bătălie
Victoria este câştigată,
În timp ce eu, privind cu bucurie,
Abia pot crede că este adevărat
Că însuşi Regele nostru Isus
Poate face asemenea inimi noi
(Hymn: "The King of Glory Standeth)
(Imnul: „Regele gloriei stă pe poziţie)
Însă nu numai în viaţa proaspeţilor convertiţi poate să facă Dumnezeu acest lucru. El poate vorbi cu putere neobişnuită oricând doreşte. Poate aduce o nouă luminare, har eliberator şi siguranţă puternică. Psalmistul se ruga pentru aceasta. Sunt momente în viaţa nostră de creştin când procesul obişnuit de maturizare spirituală trebuie să fie însoţit de o luminare specială din partea lui Dumnezeu, dacă vrem să avansăm în credinţă în mod semnificativ. De un asemenea moment vorbeşte omul de faţă. Unul similar s-ar putea să apară şi în vieţile noastre.
(2) Închinarea lui Dumnezeu După ce L-a rugat pe Dumnezeu să i Se arate, el promite ca răspuns că va veni la Dumnezeu, se va sui pe „muntele sfânt” al lui Dumnezeu (v. 3), va merge la altarul lui Dumnezeu; Îl va afla pe Dumnezeu ca fiind „bucuria şi veselia mea” (v. 4). El a descoperit, aşa cum vom descoperi noi, că toate experienţele vieţii sunt rânduite de Domnul pentru un singur scop măreţ. În special încercările şi dificultăţile au în vedere acest scop, şi anume ca noi să fim aduşi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a ne închina Lui cu toată inima. Acesta este un semn autentic al creşterii spirituale.
Există o semnificaţie specială în ordinea acestor cuvinte: el se urcă pe munte, merge la altar, Îl descoperă pe Dumnezeu ca fiind bucuria lui cea mare. El se gândeşte la sosirea în Ierusalim, acolo unde Dumnezeu a promis să se reveleze în templul Său. Se gândeşte la apropierea de Dumnezeu în locul unde sacrificiul este făcut. El crede că la altar, datorită sacrificiului, se va întâlni cu Dumnezeu în har şi putere. Ordinea experienţei spirituale nu s-a schimbat de pe vremea psalmistului. Şi noi trebuie să mergem la locul unde Dumnezeu a promis să Se întâlnească cu noi. Acest loc nu mai este la Ierusalim. Este în Cristos. Nu mai este într-un loc, ci într-o persoană (cf. Ioan 4:21-22). Şi noi trebuie să urcăm muntele lui Dumnezeu – dealul Calvarului, ca să ajungem la Cristos, singurul în care Dumnezeu Îşi face cunoscută prezenţa. Ce găsim acolo? Acelaşi lucru: un altar, un loc de sacrificiu – crucea. Găsim o victimă – Domnul nostru Isus Cristos. Noi suntem chemaţi să ne aducem trupurile noastre pe altar, ca jerte de mulţumire pentru sacrificiul Său pentru noi. Aceasta este închinarea noastră spirituală (vezi Rom. 12:1, 2). Numai atunci Îl vom descoperi pe Dumnezeu ca bucuria noastră cea mai mare. Dumnezeu ne-a creat ca „să-L glorificăm şi să ne bucurăm de El pentru totdeauna”. Ne temem noi de costul glorificării Lui? N-am experimentat niciodată fericirea de a ne bucura de El aici şi acum? Avem nevoie de o nouă dorinţă de a ne sacrifica vieţile noastre înaintea Lui şi pentru El, ca să-L putem cunoaşte pe deplin.
L-am descoperit pe autorul Psalmilor 42 şi 43 descriindu-se pe sine ca un căutător însetat. El dorea cu ardoare să-L cunoască pe Dumnezeu. Îl lăsăm în urmă ca pe unul care a început să descopere binecuvântările unei promisiuni pe care el n-a auzit-o niciodată, dar care ne este atât de familiară.
Isus a spus: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui, vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” (Ioan 7:37)
El a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan 4:14)
Din moment ce noi avem „promisiuni mai bune” (Evrei 8:6), să căutăm să-L cunoaştem pe Domnul (Evrei 6:1-3).
Primul pas spre o cunoaştere mai bună a lui Dumnezeu este conştientizarea faptului că nu-L cunoşti încă pe deplin. Este „setea” după Dumnezeu, descoperirea faptului că El are apa care poate satisface dorinţele noastre cele mai adânci. Asta înseamnă să-I spui: „Doamne, dă-mi această apă” (Ioan 4:15)
Îl cunoşti Tu pe Dumnezeu? Realizezi cât de puţin Îl cunoşti? Vrei tu să creşti? Doreşti tot ce implică acest lucru?
Tradus de Lacrisa Novac