Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos
Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos
Ioan 6:51"...trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii"
*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).
* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeu şi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.
* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,.... nimeni!
* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ....
* Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)
Structurarea studiului:
1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?
Puritanul William Bridge a spus: "Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator... La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor".
Fiindcă nu studiază acest adevăr!
- Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:
o curăţire a conştiinţelor noastre!
- De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!
"Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos" John Owen
"Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus"
"Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos" John Owen
Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea
(unii nu o cred!!)
Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28
Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:
- Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!
- Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!
- Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!
- 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!
1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?
Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:
I. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
II. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26
Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.
* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7
* "Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?" a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.
* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:... ; Efes.2:1-5
Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.
Virtutea umană nu-i poate fi egal "Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta...Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche...De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege...dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă" Stephen Charnock
Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare "Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie..." (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge
2. Care au fost scopurile ispăşirii?
Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!
Biblia ne spune în:
Ps.7:11 "Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme"
Ps.79:5 "Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?"
Naum 1:2 "Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui"
Isaia 13:11 "Voi pedepsi - zice Domnul - lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor..."
Ioan 3:36 "Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el"
Rom.1:18 "Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor..."
Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!
Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne "impresiona" pe noi păcătoşii, pentru a ne "mişca" inimile şi pentru "a trezi" sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.
Interpretări subiective
Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.
Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale
Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. "Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos", spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.
În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.
Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen... (Prelegeri de Teologie Sistematică)
Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.
Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.
Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:
1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă "trezire" a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.
"Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)" Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408
Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel "supărat"!! Cui se fac reparaţiile morale?
De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l "împăca" pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.
Teoria martirizării sau Teoria exemplului
Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.
Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.
Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică
În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui "Evanghelie pentru omul modern" se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. "Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare", afirmă acesta.
Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.
Interpretări obiective
Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii
Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.
Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme - pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuni ale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, "Cur Deus Homo", ca fiind, "cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată". Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.
Luther (1483-1546) şi teoria penală
Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, "doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura", i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.
În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.
De asemenea, Reformatorii au căutat că evite "supra-obiectivizarea" lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi "singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură", ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A "supra-obiectiviza" ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.
Intepretări moderne
Aulen (1879-1978) şi teoria clasică
În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, "clasică".
Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: "Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii" (Berkouwer).
Teoria politică - interpretarea politică
Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este "acolo undeva", obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul" de aici, de jos", implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este "umanizarea" şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.
Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii....
Surse folosite:
Un rezumat al doctrinei creştine - Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică - Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul - Bruce Milne
Concluzie:
De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:
- Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21
- Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28
- Prin "înlocuire" (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18
- Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24
- Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 - O aluzie clară la Preoţia Lui!!
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?
Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: "Tragedia Veacurilor" E.G.White -pag.369 şi 544.
Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, "s-a isprăvit"!!
S-a isprăvit!
Despre cuvîntul grecesc "tetelestai", care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, "S-a isprăvit!" (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin "consummatum est" scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna "plătit", "achitat". Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)
Ispăşirea este finală şi definitivă
Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14
Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 "...Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit" Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!
Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!
Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?
Catolicii, luteranii - arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.
Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9
Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire "limitată". Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:
Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit "doar" pentru "cei ce sunt ai Lui", pentru "poporul Lui" - Mat.1:21; Luca 19:10
Pentru "oile Lui" - Ioan 10:11,15
Pentru "Biserică" - Fapte 20:28; Efes.5:25-27
Pentru "aleşi" - Rom.8:32-35
Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!
Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21
Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!
Care-i realitatea?
Dar a numi ispăşirea "limitată" sau "nelimitată" este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.
Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.
"Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei"
"Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă". John Owen
"Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina" (Henry Smith)
"Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi - dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi". (Isaac Barrow)
"Marele schimb"
Luther a numit această lucrare, "Marele Schimb" - ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre - iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).
Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:
Walter Martin a spus că: "Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a "făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul" (2Cor.5:21) şi astfel "noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său" (Rom.5:10).
În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc..., dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!
Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.
Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?
1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19...
"Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?" John Bunyan
"El nu ne-a judecat după păcatele noastre". De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că "Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare"? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!" (răsplăti/pedepsi/binecuvânta - Gal.3:13)
Sir Richard Baker