Necesitatea Crucii
R.C. Sproul
Dacă privim de-a lungul timpului în istoria Bisericii, vom vedea cum unii teologi au avut o importanţă enormă în cursul istoriei Bisericii. Oameni ca Augustin, Aquinas, Luther, Calvin, Edwards, şi aşa mai departe. Obişnuim să spunem că Sfântul Augustin a fost cel mai mare teolog din primul mileniu al istoriei Bisericii. Iar apoi, în timpul evului mediu, nu mai auzim de prea mulţi gânditori de valoare, desigur, cu excepţia lui Thomas Aquinas şi a altor câţiva. Dar un filosof teolog care în acele zile de început a avut o contribuţie enormă la istoria Bisericii a fost un om cunoscut sub numele de Anselm de Canterbury. Anselm ne-a lăsat ca moştenire trei lucrări foarte importante, toate destul de scurte şi reduse ca volum. Primele două au fost lucrări apologetice. Una se numeşte "Monologion". Cealaltă este "Prostlogion" şi în ea, printre altele, el îşi aduce propriile argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Anselm a ajuns renumit ca fiind arhitectul argumentaţiei ontologico-istorice pentru existenţa lui Dumnezeu.
Dar poate cea mai mare contribuţie a sa la istoria Bisericii a fost o mică lucrare cu titlul în limba latină "Cur Deus Homo?". Întrebarea pe care o pune titlul acestei lucrări este: "De ce Dumnezeu Om?" De ce a fost nevoie de întrupare? De ce Hristos? Aceasta e întrebarea pe care Anselm a examinat-o într-un mod atât de strălucit. Iar la baza gândirii lui Anselm a stat, în primul rând, înţelegerea caracterului lui Dumnezeu. Anselm a văzut că motivul principal pentru care a fost nevoie de un Dumnezeu-om, a fost nevoie de un răscumpărător, a fost nevoie de un mântuitor, a fost nevoie de întrupare, este dreptatea lui Dumnezeu.
Nu e oare ciudat acest lucru? Pentru că, de obicei, atunci când ne gândim la cruce şi când ne gândim la ispăşirea adusă de Hristos, ne gândim că ceea ce motivează cel mai puternic trimiterea lui Hristos în lume este mila lui Dumnezeu sau dragostea lui Dumnezeu, şi tindem să trecem cu vederea acea caracteristică a naturii lui Dumnezeu care face ispăşirea absolut necesară. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu are de-a face cu neprihănirea Sa intrinsecă, cu caracterul Său inerent care determină orice lucru pe care îl face Dumnezeu. Dumnezeu nu acţionează niciodată după principiile nedreptăţii. Dumnezeu nu încalcă niciodată vreunul din standardele sau principiile dreptăţii. Pentru că cea mai simplă definiţie pe care o pot oferi eu pentru dreptatea lui Dumnezeu este angajamentul etern şi de neschimbat al lui Dumnezeu de a face întotdeauna ce e drept. Pentru un evreu, dreptatea nu e niciodată ceva abstract. În Vechiul Testament dreptatea este în mod inevitabil legată de conceptul de neprihănire. Şi ce altceva înseamnă oare neprihănirea, decât să faci ce e drept?
Acum, ca fundal pentru studiul nostru despre crucea lui Hristos şi ispăşirea adusă de Isus, vreau să ne îndreptăm atenţia spre o întâmplare ce are loc în Vechiul Testament şi pe care eu o găsesc atât fascinantă cât şi instructivă. Se găseşte în capitolul 18 din cartea Genezei. E istoria mijlocirii patriarhului Avraam pentru locuitorii din Sodoma şi Gomora. Simpla rostire a acestor nume, Sodoma şi Gomora, evocă cea mai oribilă ilustrare imaginabilă a unor cetăţi corupte şi decadente. Sodoma şi Gomora au fost atât de rele în vremea Vechiului Testament încât au devenit mai târziu simboluri literare ale corupţiei.
Ei bine, haideţi să ne întoarcem la zilele cetăţilor Sodoma şi Gomora şi să ascultăm relatarea pe măsură ce ea se desfăşoară. Capitolul 18 din Geneza, începând cu versetul 16:
Bărbaţii aceia s-au sculat să plece, şi s-au uitat înspre Sodoma. Avraam a plecat cu ei, să-i petreacă.
Atunci Domnul a zis: "Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?...
Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului.
Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit"...
Înţelegeţi? Dumnezeu se întreabă în această relatare: "Să-i spun lui Avraam ce am de gând să fac aici? Sau să nu-i spun?" Şi, evident, El îi va spune lui Avraam ce va face, pentru că Dumnezeu, care i-a promis lui Avraam că va fi părintele unei mari naţiuni şi a făcut legământ cu Avraam şi cu urmaşii acestuia, are pregătit un destin pentru poporul Său, destin definit aici în text prin cuvintele "drept" şi "bine". Dumnezeu nu l-a ales pe Avraam dintre popoarele păgâne ale lumii pentru că nu avea altceva mai bun de făcut. Dimpotrivă, El creează un popor care va fi un popor sfânt, un neam pus deoparte, o naţiune care va fi o mărturie despre caracterul lui Dumnezeu prin aceea că ei înşişi vor urma exemplul lui Dumnezeu urmărind dreptatea şi neprihănirea.
Mai departe în relatare găsim anunţul pe care Dumnezeu îl are pentru Avraam. În versetul 20 citim:
Şi Domnul a zis: "Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu.
De aceea Mă voi coborî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; şi dacă nu va fi aşa, voi şti."
Bărbaţii aceia s-au depărtat, şi au plecat spre Sodoma. Dar Avraam stătea tot înaintea Domnului.
Avraam s-a apropiat, şi a zis: "Vei nimici Tu oare şi pe cel bun împreună cu cel rău?"
Înţelegeţi drama care se petrece aici? Dumnezeu a spus: "Mă voi coborî să văd. Voi trimite judecata Mea peste Sodoma şi Gomora, pentru că aud această mare plângere împotriva marii lor răutăţi şi împotriva gravităţii păcatului lor. Mă voi coborî şi voi verifica." Desigur, Dumnezeu spune: "Mă voi coborî şi voi trimite judecata Mea peste ele, dacă lucrurile sunt aşa cum se spune" (bineînţeles, Dumnezeu ştie deja ce se întâmplă în Sodoma şi Gomora). Atunci Avraam vine la Dumnezeu cu o întrebare, o întrebare teologică. Iar întrebarea pe care o pune Avraam îmi dă fiori. Avraam este, într-adevăr, părintele celor credincioşi. Este patriarhul respectat al Vechiului Testament. Un om după inima lui Dumnezeu. Un om care e purtătorul de cuvânt al bunătăţii, dreptăţii, adevărului şi aşa mai departe. De aceea, nu ne-am fi aşteptat ca Avraam, în poziţia sa privilegiată, cu statutul său înalt de patriarh prin excelenţă al Vechiului Testament, să vină în faţa Divinităţii şi să pună întrebări care sunt forme uşor deghizate de blasfemie. L-am fi considerat pe Avraam un teolog mai bun decât indică această întrebare pe care o aduce înaintea lui Dumnezeu. El vine înaintea lui Dumnezeu şi pune întrebarea: "Va nimici Domnul pe cel bun împreună cu cel rău? Pe cel nevinovat împreună cu cel vinovat?" O, să pui o astfel de întrebare înseamnă să răspunzi ţinând cont de cine e Dumnezeu.
Îmi amintesc de vremea când eram copil şi mergeam la şcoala publică. Nu eram creştin, dar aveam anumite idealuri, şi aveam în piept această speranţă a marelui vis american, adevăr şi dreptate pentru toţi. Îl urmăream pe Superman luptând pentru adevăr şi dreptate ca parte a modului american de viaţă, şi tot felul de lucruri de genul acesta. Uram nedreptatea. Copil fiind, trăiam într-o comunitate de albi, în care multe familii din oraş aveau servitoare negrese, care erau aduse cu autobuzul în această comunitate. Aveam şi noi o servitoare în casă, care venea din comunitatea de negri. O iubeam pe această femeie. Era atât de bună cu mine. Îmi amintesc de vremea când ne adunam la masă în sufragerie pentru prânz, iar servitoarea rămânea să mănânce în bucătărie. Atunci o întrebam pe mama: "Mamă, de ce nu vine şi Eva să mănânce cu noi?" Iar mama se uita la mine şi îmi spunea: "Lasă, oricum nu înţelegi. Mai bine nu te mai gândi la asta, tinere. Nu e treaba ta de ce mănâncă ea în bucătărie." Simţeam cum creşte furia în mine. "Nu e drept! Cum se poate aşa ceva? Nu e drept! De ce ea e tratată în felul acesta?" Asta se întâmpla înainte de mişcarea Drepturilor Civile şi ce a urmat mai apoi. Era ceva adânc în sufletul meu care protesta împotriva acestui fel de discriminare, pentru că simţeam că pur şi simplu nu era drept ce se întâmpla. Şi mie nu îmi plăcea nedreptatea.
Îmi mai amintesc cum în şcoală uneori aveam necazuri. Într-o zi, unul dintre prietenii mei a aprins o petardă în clasă, în timp ce învăţătoarea stătea cu spatele la noi şi scria ceva pe tablă. Iar prietenul meu, David King (iartă-mă, David!), a aruncat petarda în mijlocul clasei, uşile şi geamurile fiind închise. Când a explodat, a sunat ca o bombă atomică. Învăţătoarea a sărit vreo trei metri în aer, a scăpat creta pe jos şi s-a întors spre noi îngrozită, apoi ne-a întrebat, bineînţeles, ce altceva decât: "Ei bine, cine a făcut asta?" Acum, nu toţi cei din clasă ştiau exact cine a făcut-o, dar marea majoritate probabil au ghicit, şi cu siguranţă învăţătoarea avea o idee cam cine putea să o facă, pentru că David era renumit pentru astfel de pozne. Eu stăteam în spatele clasei, chiar lângă David, şi eu ştiam cine a făcut-o. Dar aveam o regulă. Nu îţi pârăşti prietenii. Nu trădezi pe nimeni. Învăţătoarea stătea în faţa noastră întrebând: "Ei bine, cine a făcut-o?" Şi nimeni n-a mărturisit, nimeni n-a pârât. Atunci a obligat toată clasa să rămână după ore, până când cineva va mărturisi sau va numi pe cel vinovat. Iar asta m-a supărat. Era un mijloc de educare şi disciplinare eficient, şi aşa mai departe. Dar m-a supărat pentru că nu era drept. Ca să îl pedepsească pe cel vinovat, învăţătoarea i-a pedepsit şi pe cei nevinovaţi, care nici măcar nu ştiau cine era vinovatul, care nu aveau nici o legătură cu întâmplarea şi totuşi au fost obligaţi să rămână după ore, să-şi piardă libertatea din cauza strategiei folosite de învăţătoare. Nu era drept. Poate eficient, poate practic, dar nu era drept.
Mai târziu, după ce am devenit creştin, îmi amintesc că citeam această relatare din Geneza 18, în care Avraam a pus întrebarea: "O, Doamne, vei judeca şi vei pedepsi pe cel nevinovat împreună cu cel rău?" Ei bine, Dumnezeu nu e un învăţător de şcoală supărat. Dumnezeu e atotştiutor. Dumnezeu nu trebuie să recurgă la astfel de metode ca să descopere vinovatul. Dumnezeu e drept. Dumnezeu e neprihănit. Dumnezeu niciodată, niciodată, nu pedepseşte pe cel nevinovat. Iar Avraam trebuia să ştie asta. Să pună o astfel de întrebare, ca cea pe care el I-a pus-o lui Dumnezeu, e de-a dreptul o insultă la adresa Divinităţii.
Haideţi să continuăm cu ce se întâmplă în această relatare. Avraam începe să negocieze şi să se târguiască cu Dumnezeu. El spune în versetul 24 din capitolul 18:
"Poate că în mijlocul cetăţii sunt cincizeci de oameni buni: îi vei nimici oare şi pe ei, şi nu vei ierta locul acela din pricina celor cincizeci de oameni buni, care sunt în mijlocul ei?
Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?"
O, credinţa mea în Avraam s-a restaurat. Iată-l pe omul, care prima oară a pus întrebarea ridicolă "Oare va pedepsi Dumnezeu pe cel neprihănit împreună cu cel rău?" Acum el vorbeşte cum se cuvine. Acum teologia lui e sănătoasă. El spune: "Departe de Tine aşa ceva, să omori pe cel bun împreună cu cel rău". Singurul lucru pe care l-aş spune aici e: cred că Avraam încă nu înţelegea cu adevărat cât de departe de Dumnezeu e să facă un astfel de lucru nedrept. Iar întrebarea sa finală, una retorică, este cât se poate de corectă, atunci când Îi spune lui Dumnezeu: "Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?" Acum ai înţeles, Avraame. Ai înţeles că această întrebare retorică are un răspuns care e cât se poate de evident. Bineînţeles că Judecătorul întregului pământ va face ce e drept, pentru că e singurul lucru pe care îl poate face. Iar în îndurarea şi în bunătatea Sa, Dumnezeu e gata acum să spună: "Voi ierta toată cetatea dacă vom putea găsi 50 de oameni buni în ea." El a spus: "Voi avea milă şi de cel vinovat. Atât de departe de mine e gândul să-l pedepsesc pe cel nevinovat, încât îl voi ierta chiar şi pe vinovat ca să îl protejez pe cel nevinovat." Nu e oare uimitor acest lucru?
S-a vorbit atât de mult în Statele Unite despre procesul secolului, cel în care O.J. Simpson era acuzat de crimă, şi despre cât de mult a durat acest proces. Oamenii deveneau din ce în ce mai supăraţi pe măsură ce lucrările tărăgănau, şi se întrebau: "E cât se poate de clar că e vinovat. De ce nu îl închid odată, să termine cu toată povestea asta?" Din acest proces a reieşit un principiu fundamental al sistemului nostru judiciar, care tratează cât se poate de serios principiul potrivit căruia, într-un astfel de caz, toată povara dovezilor cade pe avocaţii acuzării, permiţând clauze cum ar fi cea prin care un acuzat trebuie dovedit vinovat fără să existe vreo urmă de îndoială, pentru a proteja nevinovaţii, ideea fiind că mai bine să scape 20 de vinovaţi decât să fie pedepsit un nevinovat cu închisoarea sau cu moartea. În alte cuvinte, din moment ce nu suntem infailibili şi nici atotştiutori, nu ştim întotdeauna cu certitudine cine a comis cu adevărat crima. Dacă e să greşim, spune sistemul nostru judiciar, mai bine să greşim pe partea milei decât pe partea severităţii. Acest principiu este luat chiar din Scriptură, unde Dumnezeu e gata să ierte o cetate întreagă de dragul a 50 de oameni buni.
Şi Domnul a zis: "Dacă voi găsi în Sodoma cincizeci de oameni buni în mijlocul cetăţii, voi ierta tot locul acela din pricina lor."
Avraam a luat din nou cuvântul, şi a zis: ,,Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu care nu sunt decât praf şi cenuşă.
Poate că din cincizeci de oameni buni vor lipsi cinci: pentru cinci, vei nimici Tu oare toată cetatea?" Şi Domnul a zis: ,,N-o voi nimici, dacă voi găsi în ea patruzeci şi cinci de oameni buni."
Avraam devine ceva mai timid aici şi Îi vorbeşte din nou, spunând:
"Poate că se vor găsi în ea numai patruzeci de oameni buni." Şi Domnul a zis: N-o voi nimici pentru cei patruzeci.
Avraam a zis: "Să nu Te mânii, Doamne, dacă voi mai vorbi. Poate că se vor găsi în ea numai treizeci de oameni buni." Şi Domnul a zis: ,,N-o voi nimici, dacă voi găsi în ea treizeci de oameni buni."
Avraam a zis: "Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului. Poate că se vor găsi în ea numai douăzeci de oameni buni." Şi Domnul a zis: "N-o voi nimici, pentru cei douăzeci."
Avraam începe să se teamă. El spune,
"Să nu Te mânii, Doamne, dacă voi mai vorbi numai de data aceasta. Poate că se vor găsi în ea numai zece oameni buni." Şi Domnul a zis: "N-o voi nimici, pentru cei zece oameni buni."
După ce a isprăvit de vorbit lui Avraam, Domnul a plecat. Şi Avraam s-a întors la locuinţa lui.
Ce s-a întâmplat cu Sodoma şi Gomora? Nu s-au găsit nici măcar zece. În amândouă cetăţile, nu au putut găsi zece oameni buni. La fel ca Diogene, care căuta cu lampa sa un om cinstit pe străzile Atenei, Avraam şi prietenii săi n-au putut găsi pe cei rămaşi buni în Sodoma şi Gomora. Iar judecata lui Dumnezeu a venit peste cetate. Prea iubiţilor, motivul pentru care a venit judecata lui Dumnezeu nu e din cauză că Dumnezeu e crud, nu pentru că Dumnezeu e aspru, nu pentru că Dumnezeu duce lipsă de dragoste. Ci pentru că Dumnezeu e drept şi Dumnezeu e neprihănit. Iar parte a ce iubeşte El este şi caracterul Său desăvârşit şi importanţa menţinerii dreptăţii şi neprihănirii. Dumnezeu iartă păcătoşii. Dumnezeu e dispus să-şi arate îndurarea. Dar El nu va negocia vreodată dreptatea, niciodată. Trebuie să înţelegem acest lucru, altfel crucea lui Hristos nu va avea nici un fel de semnificaţie pentru noi.
Concluzie
Vreau să vă cer astăzi să vă folosiţi puţin imaginaţia. Să presupunem că, odată, cu mult timp în urmă, locuiai în Sodoma. Erai un locuitor al acelei cetăţi. Iar Dumnezeu a venit în cetatea ta să caute o persoană nevinovată. Caută zece astfel de persoane. Ai fi fost numărat şi tu printre cei zece? Nu ştiu care e situaţia ta, dar ştiu că eu aş fi căzut la acel test. Ştiu că Dumnezeu n-ar fi cruţat Sodoma din cauza mea. Nu ar fi scăpat Gomora din pricina mea. Pentru că, dacă m-ar fi cercetat, ar fi descoperit o persoană vinovată. Iar dacă Dumnezeu şi-ar fi exercitat dreptatea în ce mă priveşte, dacă aş fi trăit în acea cetate, aş fi pierit împreună cu cetatea. Unul din lucrurile care mă surprind mai mult decât orice altceva este să aud pe cineva spunând: "Eu nu am nevoie de Hristos." Ei bine, dragul meu, dacă eşti un păcătos şi dacă Dumnezeu e drept, atunci lucrul de care ai nevoie mai mult decât orice pe lumea asta e crucea. Ai nevoie de ispăşire. Pentru că Dumnezeu nu va renunţa la dreptatea Sa doar pentru tine sau doar pentru mine.
Tradus de Florin Vidu