Pentru cine a murit Hristos?
R.C. Sproul
Astăzi aş vrea să facem o plimbare, o mică incursiune pe un teren pe care îngerii se tem să păşească. Studiem doctrina ispăşirii lui Hristos. Ne-am concentrat atenţia încercând să pătrundem conţinutul biblic al înţelesului şi semnificaţiei crucii lui Hristos. Dar singura întrebare pe care am evitat-o cu grijă până în acest punct, dar pe care nu o voi mai evita, este una dintre cele mai controversate probleme care însoţesc orice studiu al ispăşirii lui Hristos. E întrebarea: "Pentru cine a murit Hristos?" Hristos a murit pe cruce să plătească pentru păcatele întregii omeniri, sau a existat un sens în care ispăşirea lui Hristos a fost limitată?
Teologia istorică a Reformei a fost uneori descrisă ca o versiune prescurtată sau ca o privire de ansamblu a aşa-numitelor cinci puncte ale calvinismului. E puţin impropriu numită astfel, pentru că John Calvin nu a rezumat teologia Reformei listând cinci puncte. Nu veţi găsi în nici una din scrierile lui Calvin o astfel de însumare în cinci puncte a teologiei sale. Aş putea spune şi că teologia Reformei învaţă mult mai mult decât cinci puncte, ea constă în mult mai mult decât cinci puncte. Atunci de ce auzim tot timpul de aceste "Cinci puncte ale calvinismului", definite prin faimosul acrostih "TULIP? ("tulip" = "lalea" - n.trad.) Acest acrostih, "TULIP", este folosit pentru a ne oferi un fel de rezumat pe scurt a faimoaselor cinci puncte. "T" reprezintă depravarea totală (Total depravity), "U" reprezintă alegerea necondiţionată (Unconditional election), "L" reprezintă ispăşirea limitată (Limited atonement), "I" reprezintă harul irezistibil (Irresistible grace), iar "P" reprezintă perseverenţa sfinţilor (Perseverance of the saints).
De unde avem aceste puncte? Ei bine, ideea acestor cinci puncte îşi are rădăcinile în Olanda secolului al 18-lea, când exista o reacţiune printre clericii olandezi la calvinismul lor istoric, iar un grup de bărbaţi, printre care se găsea şi unul numit Arminius, protestau împotriva anumitor doctrine care făceau parte din teologia ortodoxă a Reformei. Această opoziţie a fost numită "Protestul", iar cei care o făceau au fost numiţi "Protestanţi". Acei protestanţi de atunci au făcut o listă cu cinci puncte din teologia Reformei cu care nu erau de acord. Cele cinci doctrine includeau doctrina depravării totale, a alegerii necondiţionate, şi aşa mai departe. Sinodul de la Dordrecht s-a reunit atunci pentru a răspunde plângerilor Protestanţilor şi a reafirmat teologia istorică a Reformei. Făcând astfel, ei i-au mustrat pe Protestanţi şi le-au respins poziţia. Răspunsul pozitiv al teologiei clasice a Reformei în faţa Protestanţilor a fost rezumat în aceste cinci puncte. De atunci avem aşa-numitele cinci puncte ale calvinismului.
Am mulţi prieteni care sunt implicaţi în gândirea dispensaţională, şi o mulţime de dispensaţionalişti se auto-definesc ca fiind calvinişti în patru puncte. Cu alte cuvinte, ei spun că cred în "T", cred în "U", cred în "I" şi cred în "P". Astfel, doctrina lor poate fi rezumată prin acrostihul "TUIP". E un TULIP fără "L". Pentru că doctrina care îi deranjează cel mai mult este cea a "ispăşirii limitate"; ea spune că ispăşirea nu a fost făcută pentru toţi, doar pentru cei aleşi. Nu spune oare Biblia, de exemplu, că Hristos a murit pentru păcatele întregii lumi şi nu doar pentru ale noastre, şi aşa mai departe? Poate că cea mai completă tratare a acestei dificile şi deranjante doctrine a ispăşirii limitate a fost scrisă de teologul puritan John Owen. Vă recomand să citiţi această carte. Dintre toate volumele scrise de Owen, dacă vă puteţi permite să citiţi unul singur, daţi-mi voie să vă sugerez "Moartea morţii" ("The death of death"), pe care eu îl consider cel mai cuprinzător studiu scris vreodată cu privire la acest aspect al ispăşirii. E o lucrare remarcabilă. Chiar dacă nu sunteţi de acord cu ea, totuşi veţi descoperi că e extraordinar de ziditoare.
Ce înseamnă această idee a ispăşirii limitate? Chiar proprii mei studenţi de la seminar se poticnesc de ea. Într-un recent examen parţial pe care l-am dat studenţilor mei la teologie, mai mulţi dintre ei au rezumat conceptul ispăşirii limitate folosind această idee uzată care spune că ispăşirea limitată ne învaţă că ispăşirea lui Hristos a fost suficientă pentru toţi dar eficientă numai pentru unii. Ideea exprimată în acest concept e destul de simplă. Ea spune că valoarea jertfei lui Hristos, meritul câştigat de Hristos prin lucrarea Sa, e suficient, suficient de bun, suficient de valoros, suficient de cuprinzător pentru a acoperi păcatele tuturor oamenilor de pretutindeni şi din orice timp. E suficient pentru toţi. Dar ispăşirea e limitată, în eficacitatea ei, prin aceea că doar cei ce cred beneficiază de lucrarea ispăşitoare a lui Hristos. E suficientă pentru toţi dar eficientă doar pentru credincioşi.
Dacă la aceasta s-ar rezuma tot conceptul ispăşirii limitate şi doar asupra acestui punct ar exista controverse, ar fi vorba de o furtună într-un pahar de apă, n-ar fi deloc o problemă prea mare. Pentru că tot ce defineşte expresia "suficientă pentru toţi şi eficientă pentru unii" este nu diferenţa dintre teologia istorică a Reformei şi opiniile semi-eretice asupra teologiei, ci ea face diferenţa dintre universalişti şi particularişti. Arminianismul istoric, de exemplu, şi cu siguranţă dispensaţionalismul, respinge doctrina universalismului, sau ideea că toţi sunt mântuiţi automat prin lucrarea lui Hristos. Toate aceste şcoli de gândire diferite sunt de acord că ispăşirea lui Hristos e "particulară" şi nu "universală", în sensul că lucrează sau produce mântuirea doar pentru cei ce cred în Hristos. Ispăşirea nu îi mântuieşte automat pe toţi. De aceea, expresia "suficientă pentru toţi, eficientă pentru unii" defineşte particularismul şi nu neapărat conceptul ispăşirii limitate de care ne ocupăm astăzi.
Controversa cu privire la ispăşirea limitată are mai degrabă de-a face cu întrebarea: "Care a fost intenţia sau scopul lui Dumnezeu atunci când L-a trimis pe Hristos la cruce?" A fost oare scopul lui Dumnezeu Tatăl şi scopul lui Dumnezeu Fiul să facă o ispăşire care va fi apoi disponibilă tuturor celor ce-şi vor pune încrederea în ea, ştiind dinainte că poate nici unul nu se va folosi de binefacerile ispăşirii, dar că Isus a murit să îi mântuiască pe toţi în mod potenţial, când de fapt pe nici unul în particular? În alte cuvinte, scopul lui Dumnezeu atunci când L-a trimis pe Hristos la cruce a fost pur şi simplu să facă mântuirea posibilă, sau scopul lui Dumnezeu din eternitate, în planul Său de răscumpărare, trimiţându-L pe Hristos pentru întrupare şi pentru moartea Sa ispăşitoare, a fost de fapt să realizeze o ispăşire care va fi aplicată apoi celor aleşi?
Teologia istorică a Reformei ia doctrina alegerii foarte în serios, ia doctrina despre Dumnezeu foarte în serios şi ia doctrina suveranităţii lui Dumnezeu foarte în serios. Pentru teologia Reformei e de neconceput ca Dumnezeu să fi avut vreodată un plan "B", un plan de rezervă. Ea crede cu seriozitate că planul lui Dumnezeu de mântuire îşi are originea şi rădăcinile în eternitate şi în suveranitatea lui Dumnezeu, crede că Dumnezeu a avut din veşnicie un plan de răscumpărare a poporului Său. Iar acel plan nu era unul care a trebuit ajustat pe parcurs. El Şi-a propus de la început să mântuiască de păcat o parte a rasei umane. Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să-i mântuiască pe toţi. Dacă intenţia lui Dumnezeu ar fi fost să-i mântuiască pe toţi, atunci răspunsul ar fi evident: toţi ar fi mântuiţi. Dar dacă privim cu seriozitate la ce ne învaţă Scriptura, că nu toţi sunt mântuiţi, şi dacă înţelegem că Dumnezeu are puterea şi autoritatea să-i mântuiască pe toţi, dacă doreşte acest lucru şi îl decretează în suveranitatea Sa, atunci El ar putea să o facă. Aici calvinistul şi arminianul trebuie să fie de acord că Dumnezeu are puterea şi are dreptul să îi mântuiască pe toţi, dacă decide acest lucru. Dar, conform Scripturii, Dumnezeu nu a hotărât aşa, ci a întocmit un plan de mântuire care este scăldat în harul Său prin care din veşnicie El a hotărât să mântuiască o parte a rasei umane. Pentru ca acei oameni să fie mântuiţi, dacă acesta e scopul răscumpărării - să-i mântuiască pe unii, nu pe toţi - atunci am putea numi aceasta finalul planului sau al scopului. E rezultatul final. Scopul lui Dumnezeu în răscumpărare este să mântuiască unele fiinţe umane de blestemul pe care şi l-au câştigat, şi pe care îl merită pe drept. Unii vor avea parte de dreptate, iar alţii vor avea parte de harul răscumpărării.
Însă aceasta ne aduce la întrebarea mai largă a alegerii, la care vom privi cu altă ocazie. Sper ca atunci să putem prezenta mai pe larg această doctrină. Dar, din moment ce acum ne concentrăm atenţia asupra ispăşirii, vreau să înţelegem că teologia Reformei înţelege ispăşirea lui Hristos în lumina întregii esenţe a înţelegerii biblice a planului lui Dumnezeu de răscumpărare. Din veşnicie Dumnezeu a avut un scop. A avut un scop, un motiv pentru care L-a trimis pe Hristos în lume. De ce a venit Isus? Isus a venit pentru că Tatăl L-a trimis. De ce L-a trimis Tatăl? Pentru că Tatăl avea un plan de răscumpărare a oamenilor. De aceea, scopul pentru care Hristos a venit în lume a fost să facă o ispăşire. Scopul pentru care a făcut ispăşirea a fost să împlinească planul lui Dumnezeu de răscumpărare. E simplu, nu-i aşa? Dar în planurile lui Dumnezeu, deşi există un final al proiectului, un scop final al planului, Dumnezeu nu doar decretează scopul final şi rezultatul final al planului, ci, lucrul important pe care trebuie să-l înţelegem, El stabileşte şi mijlocul de atingere a acestui scop, modul în care Îşi va duce planul la bun sfârşit.
Iar aici intervine ispăşirea. Ispăşirea este destinată din veşnicie să fie mijlocul stabilit de Dumnezeu prin care Dumnezeu îşi atinge scopul stabilit. Daţi-mi voie să o mai spun o dată. Ispăşirea, din veşnicie, este destinată de Dumnezeu, în înţelepciunea şi în suveranitatea Sa, să fie mijlocul stabilit de Dumnezeu prin care El Îşi atinge scopul stabilit în divinitatea Sa, şi anume să mântuiască pe unii oameni de blestem. Deci, menirea ispăşirii este ca Hristos să Îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi şi ca El să Îşi dea viaţa, aşa cum a spus-o El însuşi, pentru oile Sale, scopul fiind să asigure mijlocul de mântuire pentru cei aleşi.
Într-un limbaj simplu şi clar, ceea ce ne învaţă teologia Reformei este că Isus Hristos, când a mers la cruce, s-a dus la cruce pentru cei aleşi şi numai pentru cei aleşi. Aici se poticnesc oamenii, în special dacă folosesc un astfel de limbaj ca să descriu această învăţătură. Dar dacă o spun altfel? Dar dacă spun că Isus a mers la cruce ca să facă ispăşire pentru cei credincioşi şi numai pentru cei credincioşi? Să spun că acesta era planul, acesta era proiectul. Că Isus nu a murit pentru toţi, fără deosebire, ci a murit doar pentru cei ce vor crede. Dacă puteţi accepta asta, atunci veţi vedea foarte curând că cei aleşi sunt credincioşi iar credincioşii sunt cei aleşi. Deci, nu spui nimic diferit atunci când spui că Hristos a murit doar pentru cei aleşi sau atunci când spui că Hristos a murit doar pentru credincioşi, doar dacă nu cumva îţi închipui că există oameni care sunt credincioşi dar nu sunt aleşi, sau oameni care sunt aleşi dar nu sunt credincioşi. Numai că o astfel de separare este total străină Noului Testament.
Gloria acestei doctrine, dacă reuşim să trecem peste pietrele de poticnire care există, constă în aceasta: ispăşirea pe care Hristos a făcut-o pe cruce a fost reală şi eficace. Nu a fost doar o ispăşire ipotetică, a fost o ispăşire reală. Nu a adus doar o posibilă împăcare pentru păcatele poporului Său, dimpotrivă, păcatele poporului Său au fost cu adevărat împăcate. Nu a adus doar o ispăşire ipotetică pentru păcatele noastre, a fost cu adevărat o ispăşire pentru păcatele noastre. Gândiţi-vă puţin la alternativă: ce-ar fi dacă, murind pe cruce, Isus ar oferi doar posibilitatea mântuirii. Atunci împăcarea este doar ipotetică. Ispăşirea e doar ipotetică, e doar o posibilitate. Isus merge la cruce, plăteşte plata pentru păcat, face ispăşirea iar apoi Îşi petrece restul timpului în ceruri îngrijorându-se şi sperând că cineva va profita de lucrarea pe care El a făcut-o. Cât de străină e această idee de înţelegerea biblică a triumfului şi victoriei lui Hristos pe care El o obţine prin moartea Sa ispăşitoare. Cel ce merge la cruce va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va bucura, pentru că ştie că ispăşirea pe care o aduce e reală şi eficace. El spune, aşa cum o face şi în rugăciunea Sa de preot: "Nu mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu. Îmi dau viaţa pentru oile Mele."
Ne mai rămâne doar o întrebare. Şi anume: Te numeri şi tu printre oile Sale? Dacă faci parte din turma lui Hristos, dacă eşti unul din mieii Lui, atunci poţi şti cu certitudine că pentru păcatele tale a fost adusă o ispăşire. Dar spui: "Cum pot şti dacă sunt în turma Lui? Nu sunt conştient de faptul că sunt sau nu ales." Ei bine, nu-ţi pot citi inima şi nu cunosc secretele din Cartea Vieţii Mielului, şi mai ştiu că nu-ţi poţi adăuga numele în Cartea Vieţii Mielului dacă nu e deja acolo din veşnicie. Dar Isus a spus: "Oile Mele ascultă glasul Meu." Iar dacă vrei cu adevărat ca ispăşirea lui Hristos să-ţi fie de folos şi dacă îţi pui cu adevărat încrederea în această ispăşire şi te bazezi pe ea ca să te împace cu Dumnezeul Atotputernic, într-un sens practic, tu nu trebuie să te îngrijorezi din cauza întrebărilor abstracte cu privire la alegere, care sunt în spatele ei, pentru că, dragul meu, dacă îţi pui cu adevărat încrederea în moartea lui Hristos pentru răscumpărarea ta; dacă crezi cu adevărat în Domnul Isus Hristos, atunci poţi fi sigur că ispăşirea a fost făcută pentru tine. Şi acest lucru, mai mult decât orice altceva, va răspunde pentru tine întrebării cu privire la misterul alegerii lui Dumnezeu. Pentru că îţi garantez că dacă nu eşti ales tu nu vei crede în Hristos. Nu vei accepta ispăşirea şi nu te vei baza pe sângele vărsat pentru mântuirea ta. Dacă o vrei, e a ta. Îţi este oferită, dacă crezi. Şi dacă te încrezi.
Din nou, vorbim despre oferta universală a Evangheliei; e oferită universal în sensul că e oferită tuturor celor ce Îl primesc, tuturor celor ce se încred în El şi tuturor celor ce Îl cred. Dar nu e oferită universal oricui nu crede, nu se încrede şi nu Îl primeşte. De aceea, dragul meu, ultima noastră afirmaţie din acest studiu despre ispăşire este: dacă ispăşirea e limitată, asigură-te că în limitele ei te include şi pe tine.
Gânduri la final
Când ne gândim la ispăşirea lui Hristos, să ne amintim că nu există o limită a măreţiei sale, a valorii sau puterii sale. Dacă îţi pui încrederea în Hristos şi numai în El, toate binefacerile morţii lui Hristos îţi sunt acordate fără limită. Dar dă-mi voie să repet sugestia pe care ţi-am făcut-o mai devreme. Du-te şi fă rost de o copie a cărţii lui John Owen, "Moartea morţii" ("The death of death"). E una din cele mai magnifice scrieri pe care am avut plăcerea să le citesc. Pentru că măsoară adâncimile a ce a însemnat pentru Isus să se ofere pe Sine Însuşi ca un prinos Tatălui, în numele poporului Său, ce a însemnat pentru El să devină garantul nostru jertfindu-se pentru oile Sale. E o carte care aduce bucurie mieilor.
Tradus de Florin Vidu