Pâinea zilnică şi iertarea
R.C. Sproul
Îmi aduc aminte că atunci când fiica mea avea doi ani locuiam în Olanda, pe durata programului meu de doctorat de la Free University din Amsterdam. Nu era uşor pentru un copil de doi ani să fie mutat într-o ţară unde nu înţelegea nici măcar limba. Iar gazda la care locuiam, dintr-o mică localitate, nu vorbea deloc limba engleză. Prin urmare, ne era foarte greu. Însă îmi aduc aminte prima frază pe care fiica mea a învăţat-o în olandeză. Sensul frazei era acesta: "Bună dimineaţa domnule brutar. Vă rog să-mi daţi o jumătate de pâine albă, tăiată felii." În acele zile, în Olanda obiceiul era că oamenii, în mod normal, nu-şi cumpărau pâinea de la băcănie, ci le era livrată în fiecare zi de către un mic camion ce aparţinea brutăriei. Iar pâinea pe care o făceau era nemaipomenit de delicioasă. Mi-a plăcut acea pâine. Era o pâine bine crescută şi proaspătă, tocmai scoasă din cuptor. Nu puneau nici un conservant în pâine, de aceea brutarul venea acasă la oameni în fiecare zi. În acea vreme nu o duceam deloc bine cu banii şi, în principal, am trăit cu pâine şi unt de arahide. Într-un fel, acest lucru a făcut ca cererea "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", din rugăciunea Tatăl Nostru, să fie o realitate pentru mine. De obicei includem pâinea în dieta noastră zilnică însă în America nu există obiceiul de a cumpăra pâine în fiecare zi, aşa cum făceam în Olanda. Şi în fiecare zi aşteptam cu nerăbdare ziua următoare pentru a obţine acea pâine proaspătă şi minunată.
Ce vrea să spună Isus atunci când le zice ucenicilor săi că trebuie să se roage: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi"? Evident, Isus nu limitează regula rugăciunii, referitor la cerere, la a ne ruga numai pentru pâine. Pe de altă parte, El nu spune: "Caviarul nostru cel de toate zilele, dă-ni-l nouă astăzi." Isus se referă aici la dependenţa pe care creştinul trebuie s-o aibă faţă de providenţa lui Dumnezeu, providenţă prin care El ne susţine în fiecare zi din viaţa noastră, împlinindu-ne nevoile fundamentale. Pâinea era esenţială în dieta evreului antic. Iar mărturia istorică a modului în care Dumnezeu le-a oferit pâine nu era mai puţin decât remarcabilă. Ne aducem aminte cum naţiunea a fost mai întâi formată în pustia Sinai şi cum Dumnezeu i-a purtat de grijă lui Israel. El le-a oferit pâinea cea de toate zilele, dându-le mană din cer. Astfel, întregul concept al purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în ce priveşte nevoile zilnice de hrană, era puternic înrădăcinat în Vechiul Testament.
De asemenea, nu este la întâmplare, în angrenajul evenimentelor biblice, faptul că atunci când Hristos vine în această lume pentru a fi răspunsul la nevoia noastră fundamentală, nevoia de mântuire, El Se numeşte pe Sine pâinea cerească, pâinea care vine din cer, în sensul că El este Cel ce hrăneşte sufletele noastre, Cel ce întreţine duhurile noastre şi Cel ce susţine chiar viaţa noastră. Deci, ceea ce spune Isus aici, în rugăciunea Tatăl Nostru, atunci când zice: "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi.", este că trebuie, în vieţile noastre de rugăciune, să trăim într-o dependenţă zilnică faţă de proviziile pe care Dumnezeu ni le oferă din mărinimia Lui.
Aceasta a fost o temă frecventă în învăţătura lui Isus. Vă aduceţi aminte că într-o anume situaţie El a spus: "Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine!" Apoi a spus: "Priviţi la crinii de pe câmp! Ei nici nu torc, nici nu ţes şi totuşi nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei." Şi în acelaşi context, Isus oferă o ilustraţie, folosind analogia dintre un tată pământesc, un părinte de pe pământ, şi Tatăl nostru cel ceresc, spunând: "Cine este tatăl acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau dacă îi cere un peşte, să-i dea un şarpe?" Cu cât mai mult face Dumnezeu, care oferă daruri perfecte, din toată inima, daruri care vin în întâmpinarea acelor nevoi zilnice pe care le avem, nevoi pe care trebuie să le aducem în fiecare zi înaintea Lui? Din nou, accentul pus pe pâinea cea de toate zilele cred că este menit, în parte, să ne aducă aminte de dependenţa noastră constantă faţă de ceea ce Dumnezeu ne oferă pentru a ne susţine vieţile. În vremea noastră avem tendinţa să trăim, nu de pe o zi pe alta sau cu strictul necesar, în termenii alimentaţiei. Ne place să depozităm mâncarea. Avem frigidere, congelatoare şi alte asemenea lucruri în care depozităm alimentele pentru o lungă perioadă de timp. Nu avem obiceiul să întâmpinăm fiecare nouă zi cu dorinţa proaspătă de a obţine alimentele de care avem nevoie.
Îmi aduc aminte că la sfârşitul războiului din Coreea, una dintre consecinţele acestui conflict a fost aceea că în Coreea un mare număr de copii au rămas fără părinţi, care au fost ucişi în război. Am putut observa acelaşi lucru şi în urma războiului din Vietnam, din Bosnia şi din alte locuri. Au existat agenţii umanitare care au venit în Coreea în încercarea de a rezolva problema foametei şi a malnutriţiei care exista între copii. Cu mult timp în urmă, în anii 50, am vorbit cu unul dintre acei oameni care fusese implicat în acea acţiune iar el mi-a spus că una dintre cele mai mari probleme pe care le aveau cu copiii din orfelinate, chiar şi atunci când aceştia aveau asigurate trei mese pe zi, era aceea că nu se puteau odihni, erau cuprinşi de nelinişte şi aveau un somn foarte agitat. Nu puteau înţelege de ce aveau un somn atât de agitat. Discutând cu copiii au descoperit imediat că marea nelinişte de care erau cuprinşi aceştia era cauzată de faptul că nu erau siguri dacă vor avea mâncare şi pentru ziua de mâine, deoarece ei se obişnuiseră să caute prin canale după o bucată de pâine cu care să poată supravieţui. Astfel, au procedat în felul următor în acel orfelinat: atunci când copiii erau puşi în paturile lor, surorile care erau acolo puneau în mâna fiecărui copil câte o felie de pâine. Nu pentru a fi mâncată înainte de a se culca, ci pentru ca să o poată ţine în mână atunci când mergeau la culcare. Era, în sensul cel mai propriu, o măsură de siguranţă pentru ei, ştiind din experienţă că în fiecare zi au nevoie de ceva care să-i ajute să supravieţuiască.
David ne spune în Psalmi, făcând următoarea observaţie personală, că: "Am fost tânăr şi am îmbătrânit dar niciodată nu l-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea." Aceasta este o mărturie extraordinară despre credincioşia şi consecvenţa cu care Dumnezeu răspunde la rugăciunile celor din poporul Său atunci când aceştia îşi aduc nevoile înaintea Lui.
Am spus acest lucru şi când am vorbit despre rugăciune. Dacă cumva ni se pare că Mâna lui Dumnezeu este invizibilă pentru noi şi că nu putem observa prezenţa Lui providenţială în vieţile noastre, acest lucru se datorează, în parte, modului în care ne rugăm. Există în noi tendinţa de a ne ruga la modul general. Iar când ne rugăm la modul general singurul mod în care vom vedea Mâna providenţială a lui Dumnezeu este cel general. Unul dintre marile scopuri ale rugăciunii este acela ca, intrând în conversaţie şi în comuniune cu Dumnezeu, aducând cererile noastre înaintea Lui, descărcându-ne sufletul şi nevoile în mod specific şi văzând răspunsuri specifice la rugăciunile noastre, credinţa noastră să crească iar spiritul nostru de apreciere şi de recunoştinţă şi întreaga noastră încredere în viaţa creştină să fie întărite prin rugăciune specifică. Deoarece atunci când ne rugăm specific, vedem şi răspunsuri specifice la aceste rugăciuni.
Pe lângă această cerere, "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", Isus merge mai departe, la următoarea cerere, în care spune: "Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc." Este oarecum neobişnuită această trecere, în rugăciunea Tatăl Nostru, de la "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi", la "Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc" sau "Şi ne iartă nouă datoriile, precum îi iertăm şi noi pe datornicii noştri."
Ne aducem aminte, din vechiul acrostih care este folosit de obicei pentru a descrie elementele constitutive ale rugăciunii, de cuvântul "ACTS" (asemenea cărţii Faptelor Apostolilor [în engl. Acts, n.tr.]). Fiţi atenţi cum pronunţaţi acest cuvânt! Când eram la seminar obişnuiam să practicăm acest exerciţiu cu profesorul de homiletică. El spunea: "Domnilor, această carte nu este o unealtă ascuţită pe care o folosiţi la cioplitul copacilor. Nu este cartea Securii (în engl. este un joc de cuvinte între Acts - Faptele Apostolilor şi Axe - Secure, n.tr.), ci este cartea (şi ne punea să pronunţăm corect Acts) Faptelor Apostolilor. ACTS este un acrostih alcătuit din cinci elemente constitutive ale rugăciunii, aşa cum le găsim prezentate în Biblie. Litera "A" este pentru "adorare" (engl. adoration, n.tr.), element la care ne-am uitat deja în cadrul cererilor cuprinse în rugăciunea Tatăl Nostru. Prima cerere pe care trebuie s-o facem este pentru înălţarea Numelui lui Dumnezeu. Anume ca Dumnezeu să poată fi văzut ca sfânt şi noi să ne putem teme de El. Acest lucru este în concordanţă cu acea porţiune din rugăciune care este dedicată laudei lui Dumnezeu şi adorării. Litera "C" din cuvântul "ACTS" este pentru "mărturisire" (engl. confession, n.tr.). Litera "T" este pentru "mulţumire" (engl. thanksgiving, n.tr.) iar "S" este pentru "implorare, cerere" (engl., supplication). În rugăciunea Tatăl Nostru ne aflăm acum la litera "S", pentru "implorare". Facem acele cereri pe care Isus ne sugerează să le aducem înaintea lui Dumnezeu. Iar acum El a ajuns la punctul în care spune că noi trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile, precum le iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră. Aici putem observa apărând şi litera "C" din cuvântul "ACTS". Anume acel element al rugăciunii dedicat mărturisirii păcatului.
Care este litera acrostihului care în mod izbitor lipseşte din rugăciunea Tatăl Nostru? Litera "T". Unde există vreo referire specifică la mulţumire, în rugăciunea Tatăl Nostu? Nicăieri. Iar acest lucru este ciudat deoarece atunci când apostolul Pavel, de exemplu, ne oferă sfaturi vizavi de rugăciune el ne spune că întotdeauna trebuie să venim cu cererile noastre într-un spirit de mulţumire. Trebuie să ne aducem cererile înaintea lui Dumnezeu însoţite de mulţumire. Ascultând de porunca lui Pavel vizavi de rugăciune, anume aceea că rugăciunea trebuie să includă întotdeauna şi mulţumire, pot desluşi prezenţa mulţumirii în rugăciunea Tatăl Nostru într-un mod implicit, chiar dacă ea nu este menţionată explicit aici. Şi cred că mulţumirea face parte din întregul complex al cererii "Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi." Aceasta deoarece trebuie să fim atenţi, nu numai la nevoia zilnică de hrană pe care o avem, ci şi la realitatea acoperirii acestei nevoi de către Dumnezeu, ceea ce produce în noi o atitudine de mulţumire. Chiar dacă mulţumirea nu se află în mod explicit în rugăciunea Tatăl Nostru, ea este oarecum implicită în cererea făcută pentru suplinirea nevoilor noastre zilnice de pâine.
Însă elementul mărturisirii este prezent în mod explicit. "Şi ne iartă nouă greşelile, precum iertăm şi noi celor ce ne greşesc." Acesta este unul dintre cele mai înspăimântătoare elemente ale rugăciunii Tatăl Nostru, după părerea mea, deoarece nu spune în mod simplu, "Dumnezeule, te rugăm să ne ierţi păcatele." Dimpotrivă, "Şi ne iartă nouă greşelile (sau datoriile), precum iertăm şi noi datornicilor noştri." Acest aspect este legat în mod direct de învăţătura pe care Isus ne-a lăsat-o, cu privire la atitudinea critică. Trebuie să ne reamintim întotdeauna, atunci când ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre, că suntem nişte păcătoşi iertaţi. Şi că singura cale prin care existăm în Împărăţia lui Dumnezeu este în virtutea iertării păcatelor noastre, prin harul fără plată al lui Dumnezeu prin care El ne oferă iertarea Lui. Însă, o dată cu această binecuvântare, întotdeauna este dată şi o responsabilitate. Isus ne spune o parabolă cu privire la acest adevăr, în care ne arată că dacă nouă ni s-a iertat mult, atunci noi trebuie să reflectăm acelaşi spirit de bunăvoinţă faţă de alţi oameni. Cum am putea refuza să iertăm pe cineva care ne-a greşit şi care îşi cere iertare când raţiunea care face fiinţele noastre apte să fiinţeze în Împărăţia lui Dumnezeu este tocmai iertarea. Iertarea este singura cale prin care putem sta în prezenţa lui Dumnezeu. Şi din moment ce am păcătuit cu mult mai radical şi mult mai grav împotriva lui Dumnezeu decât ne-a greşit cineva vreodată, iar dacă Dumnezeu este dispus să ne ierte de păcate, cum am putea atunci noi să nu dorim să îi iertăm pe cei ce ne greşesc?
Este o mică atenţionare pe care doresc s-o fac aici. Cred că printre creştini există o serioasă neînţelegere cu privire la iertare. Prea des aud oameni spunând că dacă cineva greşeşte împotriva ta, Dumnezeu îţi cere să-l ierţi imediat şi necondiţionat, indiferent dacă cei ce îţi greşesc îşi cer sau nu iertare. Eu nu găsesc acest lucru nicăieri în Scriptură. Îl văd într-adevăr pe Isus făcând acest lucru atunci când se roagă pentru iertarea călăilor Săi, chiar dacă aceştia nu s-au căit. Putem, cu siguranţă, să-i iertăm pe cei ce ne greşesc, chiar dacă aceştia nu se căiesc şi nu-şi dau seama de ceea ce fac. De fapt, ceea ce justifică cel mai bine această poruncă de a ierta este învăţătura biblică care spune că dragostea acoperă o sumedenie de păcate. Ni se mai spune şi că nu trebuie să fim ranchiunoşi sau răzbunători în atitudinile noastre. Iar dacă cineva ne răneşte, ne nedreptăţeşte sau ne jigneşte, noi trebuie să fim gata, să fim dispuşi, să acceptăm acest lucru în numele dragostei.
Însă există acele rele care sunt atât de serioase încât atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, sunt luate măsuri prin care acestea sunt aduse la cunoştinţa autorităţilor bisericeşti în funcţie. Cineva păcătuieşte împotriva ta, tu mergi şi-l confrunţi, însă el refuză să se pocăiască. Urmează apoi un proces prin care luăm cu noi un prieten, iar apoi, dacă este necesar, facem apel la Biserică. Iar rolul instanţelor bisericeşti este tocmai acela de a stabili gravitatea şi de a aduce dreptatea în relaţiile dintre creştini. Dacă am fi obligaţi să iertăm în orice situaţie imediat, în mod direct şi necondiţionat, atunci acest întreg proces de disciplinare care există în Biserică nu şi-ar mai avea rostul. Însă deoarece Dumnezeu a dispus aceste măsuri de disciplină pentru Biserică atunci ceea ce rezultă de aici (nu-i aşa?) este că nu suntem absolut obligaţi să iertăm pe oricine care ne greşeşte, atunci când acea persoană nu se pocăieşte. Dumnezeu nu ne va ierta dacă nu ne pocăim.
Însă ideea este că atitudinea fundamentală a inimii noastre ar trebui să fie la fel de plină de îndurare faţă de alţii cum a fost Dumnezeu faţă de noi. În aşa fel încât dacă cineva păcătuieşte împotriva noastră şi apoi îşi recunoaşte vina, se căieşte şi îşi cere scuze, suntem obligaţi să iertăm. Însă noi refuzăm uneori să acordăm această iertare. Isus ne spune că de şaptezeci şi şapte de ori trebuie să îi iertăm pe fraţii noştri dacă aceştia săvârşesc împotriva noastră acelaşi păcat de fiecare dată. Dacă ei se pocăiesc de fiecare dată, noi trebuie să-i iertăm de fiecare dată. Pentru că aceasta este relaţia fundamentală pe care o avem cu Dumnezeu. Dacă trebuie să ne rugăm zilnic pentru pâine, presupunerea pe care o facem aici este că rugăciunea Tatăl Nostru indică faptul că ar trebui să ne rugăm zilnic şi pentru iertare.
Spuneam că, din acest motiv, aceasta e o parte a rugăciunii care te înspăimântă. Este înspăimântător pentru mine să spun: "Dumnezeule, te rog să mă ierţi direct proporţional cu modul în care şi eu îi iert pe cei care îmi greşesc." Acest lucru este înspăimântător. Şi aceasta deoarece ştiu că nu am fost deloc atât de îndurător cu oamenii care mi-au greşit încât să mă apropii de îndurarea lui Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu îmi face după această rugăciune, atunci mă pot afla într-un mare necaz, dacă El îmi oferă iertare doar pe măsura intensităţii şi a modului în care eu sunt dispus s-o ofer celorlalţi. Şi, astfel, ni se aduce aminte, nu numai de păcătoşenia noastră şi de nevoia de a ne mărturisi păcatele zilnic, de nevoia de a fi iertaţi de Mâna lui Dumnezeu, ci această cerere din rugăciunea Tatăl Nostru ne aduce aminte şi de datoria noastră de creştini, în termenii relaţiilor noastre personale, la nivel uman. Nu doar relaţia pe verticală pe care o am cu Dumnezeu şi în care trebuie să-mi mărturisesc păcatul imediat ce am păcătuit, confesându-mă zilnic înaintea Lui. Da, păcatele mele au fost toate plătite odată pentru totdeauna la cruce. Şi astfel, într-un anume sens, n-aş avea nevoie să-mi mărturisesc păcatele, din moment ce ele au fost deja plătite la cruce. Însă aduceţi-vă aminte că Isus ne-a învăţat să facem lucrul acesta ca fiind parte din comuniunea pe care o avem cu Dumnezeu. În fiecare zi am nevoie de o înţelegere proaspătă, de o experienţă proaspătă a harului şi a iertării Sale.
Gânduri de încheiere
Am văzut un studiu recent despre complexele de vinovăţie şi cum pot fi acestea studiate în cultura noastră prin anumite teste psihologice. Era un studiu psihologic făcut pe un eşantion de studenţi de la diferite universităţi. Am fost interesat de acest studiu deoarece din acest eşantion făceau parte studenţi ai unui colegiu creştin. Studiul avea menirea de a arăta nivelul de anxietate al oamenilor, psihologic vorbind, legat de problemele de vinovăţie nerezolvate. Iar în acest colegiu creştin, nouăzeci şi nouă de procente dintre studenţii testaţi trăiau cu probleme de vinovăţie nerezolvate. M-am gândit atunci, cum se poate ca într-un colegiu creştin să avem această paralizie cauzată de vina care nu a fost îndepărtată? Dacă cineva ar fi eliberat de complexul vinovăţiei aceştia ar trebui să fie creştinii, cei care înţeleg ce este harul, care înţeleg ce înseamnă crucea, care înţeleg dorinţa Tatălui de a ne ierta păcatele. Cred că o parte din explicaţia acestui fenomen este aceea că în colegiile seculare tinerii au îndepărtat din conştiinţa lor şi şi-au înăbuşit sentimentele de vinovăţie astfel încât nu mai simt nici o vinovăţie vizavi de comportamentul lor. Iar atunci când cineva devine creştin, această persoană este sensibilizată de obligaţia pe care o are de a asculta de Dumnezeu. Astfel, conştiinţa noastră poate deveni foarte uşor cuprinsă de nelinişte. Probabil aceasta explică situaţia revelată de sondaj. Însă susţin că ceva nu este în regulă aici. Dacă ascultăm această poruncă pe care ne-a dat-o Isus, de a ne ruga zilnic pentru iertarea păcatelor noastre, atunci starea noastră spirituală ar trebui să fie sănătoasă, având încredere în relaţia noastră cu Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu a promis că ne va ierta păcatele atunci când Îi cerem lucrul acesta.
Tradus de Tiberiu Pop