Numai Cristos

Fundamentul principiului Solus Christus: Legea

Rod Rosenbladt

Principiul Reformei Solus Christus n-a fost doar o chestiune teoretică. După cum şi teologul luteran Paul R. Hinlicky scrie, „Atunci când reformatorii au declarat «Numai Cristos», acesta a fost rezultatul unei lungi lupte teologice pentru claritate în privinţa Evangheliei biblice şi nu un slogan, disponibil la nevoie pentru suprimarea elementelor importante ale dovezilor contrare din experienţa umană.” Motivul pentru care reformatorii au luptat cu atâta tenacitate pentru solus Christus a fost faptul că însăşi mântuirea noastră se întemeiază pe Persoana şi Lucrarea completă a lui Cristos.

Scripturile Îl prezintă pe Isus Cristos ca singurul mijlocitor între Dumnezeul sfânt şi omul păcătos (1 Tim. 2:5). Dumnezeu mântuieşte păcătoşii - solus Christus; aceasta constituie esenţa sau aspectul cheie al problemei în discuţie.

Dumnezeu şi Legea Sa

Fundalul acestei discuţii îl constituie natura lui Dumnezeu şi a Legii Sale. Biblia pretinde că Legea lui Dumnezeu este stăpână, şi aceasta pe bună dreptate peste copiii lui Adam. Această Lege pretinde o supunere absolută - nu doar, aşa cum spune Luther, manifestarea exterioară a unui comportament în conformitate cu cele Zece Porunci - şi ea mai presupune şi aspectul lăuntric. Noi trebuie să ne iubim semenul într-un anumit fel, modul acesta fiind descris în cele Zece Porunci. Nu putem realiza acest lucru în mod deplin, fie el numai în aspectul exterior, nici chiar ca şi creştini având Duhul Sfânt locuind în noi. Însă, chiar dacă am putea, totuşi, n-ar fi suficient ca să ne justifice înaintea lui Dumnezeu. Legea ne porunceşte să ne iubim semenul nostru „din inimă” (vezi 1Pet. 1:22), fără nici un interes ascuns din partea noastră. Manifestarea ascultării noastre faţă de Lege în cazul semenului nostru trebuie să se manifeste exclusiv pentru binele semenului nostru, şi în nici un fel pentru binele nostru propriu. Oricine nu se evaluează după acest standard absolut (neschimbător şi care nu poate fi negociat) al Legii lui Dumnezeu se află pe bună dreptate sub mânia şi condamnarea Lui Dumnezeu acum şi pentru totdeauna.

Având în vedere aceste condiţii, putem înţelege însemnătatea principiului solus Christus al Reformei. Separaţi de mijlocitorul dat de Dumnezeu, care satisface Legea Sa, oricare dintre noi stăm înaintea Dumnezeului drept ca vinovaţi şi condamnaţi pe bună dreptate de Legea Sa dreaptă. Trebuie ca Cineva să satisfacă dreptatea divină, însă noi nu am făcut şi nici nu putem să facem aceasta. Trebuie ca Cineva să plătească pedeapsa pentru păcatul nostru, însă noi nu o putem plăti. Noi suntem parte din problemă, nu parte din soluţie.

Cristos şi Lucrarea Sa

Una din condiţiile pentru principiul solus Christus este şi perspectiva a Reformei asupra Persoanei şi Lucrării lui Cristos. Care au fost subcategoriile pe care reformatorii le-au avut în minte atunci când au mărturisit solus Christus?

1. Persoana lui Cristos. În privinţa Persoanei Lui, reformatorii aveau în minte divinitatea şi umanitatea deplină ale lui Cristos: cu privire la relaţia acestora, reformatorii vorbeau de o „uniune ipostatică” a acestor două naturi înlăuntrul Persoanei unice a lui Cristos. El nu era în niciun fel „scindat” sau „schizofrenic” în fiinţarea Sa atât ca Dumnezeu cât şi ca om. În schimb, divinitatea Sa împărtăşea cu umanitatea Sa atribute comune fără ca cele două naturi să fie confundate. Desigur, aceasta este una din doctrinele integre ale creştinismului clasic.

2. Lucrarea lui Cristos. În ce priveşte lucrarea lui Cristos, ambele forme în care s-a manifestat Reforma, au făcut uz de lucrarea sa distinctă ca Profet, Preot şi Rege. Atunci când ne concentrăm asupra principiului solus Christus, preoţia este lucrarea Sa centrală. Isus este „Mielul lui Dumnezeu, care ia păcatul lumii” (Ioan 1:29). Lucrarea Sa este în principal lucrarea de „împăcare a lumii” cu Dumnezeu (2 Cor. 5:19).

Maniera în care Isus a împlinit acest oficiu a fost aceea de a se oferi pe Sine Însuşi la moarte în locul nostru, dându-şi viaţa Sa ca preţ de răscumpărare pentru păcatele lumii (1 Tim. 2:6). El a fost marele substitut, adevărata jertfă prefigurată în sistemul de jertfe al Vechiului Testament. El a fost şi este Marele Preot (Evrei 7:26-27), care a murit în locul nostru, care S-a jertfit pe Sine pentru noi (Evrei 9:12-14). Spus în mod simplu, Cristos a murit pentru noi. El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn şi a înviat pentru justificarea noastră. Aceasta înseamnă că justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu este legată total de ceea ce Cristos a realizat pentru noi pe cruce, şi aceasta s-a petrecut fără ajutorul nostru. Justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu ceea ce El s-ar putea ( şi chiar realizează) în noi.

Reformatorii credeau că această chestiune nu era deloc o dezbatere asupra unor aspecte neînsemnate de gramatică, respectiv prepoziţiile „în” şi „în afara”, ci mai degrabă o problemă a Evangheliei adevărate a imputării şi o respingere a unei evanghelii false a infuziei (perspectiva romano-catolică). Ceea ce mântuieşte este moartea substitutivă a lui Cristos şi neprihănirea Lui imputată sau atribuită nouă ca şi cum ar fi realmente a noastră. Ca să facem corelarea, ceva înfăptuit în noi - chiar şi ceva realizat înlăuntrul nostru prin harul Său, şi nici chiar prin credinţa în Cristos - nu este suficient ca să ne mântuiască.

Dogmaticienii luterani şi reformaţi au împărţit această lucrare ispăşitoare a lui Cristos în două părţi.

1. Ascultarea activă a lui Cristos. Isus S-a aşezat sub obligaţia Legii divine, împlinind-o în locul nostru prin viaţa Sa sfântă, prin ascultarea Sa perfectă de Tatăl. Teologii numesc această lucrare „ascultarea Lui activă”. El Însuşi a întrebat, „Poate vreunul dintre voi să Mă dovedească vinovat de păcat?” (Ioan 8:46) şi a afirmat, „Eu întodeauna fac ce este plăcut [Tatălui]” (Ioan 8:29). Pavel a scris, „…prin ascultarea Acelui singur om cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Rom. 5:19).

2. Ascultarea pasivă a lui Cristos. De asemenea, Isus a suferit benevol şi a murit pentru păcatul lumii (Evrei 9:12), plătind pedeapsa pentru păcatul nostru, ispăşind vina noastră şi eliberându-ne de consecinţele păcatului şi morţii (2Tim. 1:10), de puterea diavolului (Evrei 2:14) şi de stăpânirea păcatului (Tit 2:14). Teologii numesc această lucrare „ascultarea Lui pasivă”. În ce priveşte subiectul nostru de faţă, Evanghelia este o Evanghelie ce reflectă principiul solus Christus fiindcă de la început până la sfârşit este legată de ceea ce Cristos a făcut, s-a petrecut fără ajutorul nostru, pentru noi şi în locul nostru. Evanghelia descrisă în Scripturi are 100% de-a face cu ceea ce Cristos a făcut şi 0% de-a face cu noi - cu inimile noastre, cu felul în care Îl experimentăm pe El lăuntric, cu viaţa noastră creştină şi cu pietatea noastră, cu faptele noastre de iubire faţă de semenul nostru, cu orice ţine de noi!

Iertarea păcatelor

Având temeiul acestor lucruri, creştinii recunosc că Isus Cristos este singura sursă de iertare a păcatelor. Nici unul dintre noi nu va recunoaşte de unul singur că nevoia noastră cea mai mare este de iertare a păcatelor. De aceea trebuie să învăţăm să credem mai degrabă adevărul din Scripturi decât din propria noastră conştiinciozitate.

De exemplu, eu sunt foarte conştient de faptul că am nevoie de o Shelby Cobra (nu de o imitaţie, ci de una adevărată) sau cel puţin de o Dodge Viper sau o Porthole T-Bird din anii ’57 (tipuri de maşini sport). Nu mă îndoiesc deloc de această nevoie. Verificând prin intermediul acestei “conştiinţe lăuntrice a lui Rosenbladt”, această chestiune mi s-a confirmat de mai multe ori în fiecare săptămână. Singura problemă cu privire la acest lucru este că „omul lăuntric din Rosenbladt” este poluat sau afectat de păcatul şi corupţia moştenite de la Adam, precum şi de păcatul zilnic al lui Rosenbladt în gândire, vorbire şi faptă! Iar Rosenbladt nu priveşte aşa cum ar trebui la ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu îi spune despre ceea ce el are cu adevărat nevoie. În schimb, el continuă plin de voioşie crezând că ştie de ce are nevoie cu adevărat.

Scriptura spune că nevoia mea reală este de a avea un mijlocitor între Eul meu păcătos şi Dumnezeul cel sfânt. Iar ceea ce-mi oferă sau îmi aplică Cristos mie în funcţia Sa de preot este Evanghelia predicată şi sacramentele. Acesta este un indiciu cu privire la ce trebuie să fie lucrarea pastorală a bisericii, aşa cum vom vedea în Capitolul 5.

Solus Christus şi Sola Fide

Este important de observat aici că, opus celei mai mari părţi din evanghelicii americani, accentul Reformei este pus pe Cristos şi moartea Sa, nu pe credinţa noastră în Cristos şi moartea Sa. Atunci când Scripturile şi reformatorii au folosit cuvintele „prin credinţă”, ei nu s-au referit la sensul „pe baza credinţei”. Justificarea păcătosului este făcută doar pe baza crucii lui Cristos, a sângelui vărsat al lui Cristos şi a învierii lui Cristos. În înţelegerea Reformei, a-L „predica pe Cristos răstignit” înseamnă mai degrabă să-L predici pe El şi moartea Lui mântuitoare, decât a predica credinţa noastră în El ca fiind ceea ce ne mântuieşte. Reforma a insistat asupra faptului că noi suntem justificaţi propter Christum (datorită sau din cauza lui Cristos) şi per fidem (prin credinţă). Nu este opusul; ceea ce înseamnă că noi nu suntem justificaţi datorită credinţei noastre şi prin Cristos.

Acest lucru poate suna asemănător despicării firului în patru, dar nu este aşa. Este diferenţa între un Mântuitor care mântuieşte şi credinţa umană care nu mântuieşte. Este diferenţa între o Evanghelie obiectivă care mântuieşte şi o altă „evanghelie”, una subiectivă, care nu este deloc evanghelie şi care nu mântuieşte. Fundamentul justificării noastre este Cristos şi suferinţele şi moartea Sa nevinovată. Punct! Credinţa unui creştin în Cristos nu-l mântuieşte pe el sau ea. Sângele vărsat al lui Cristos îl mântuieşte sau o mântuieşte.

Credinţa este pur şi simplu „mâna goală care Îl apucă pe Cristos, Cel care mântuieşte”. Această credinţă poate fi puternică sau firavă. Poate fi relativ autentică sau neautentică. Însă ceea ce mântuieşte nu este tăria sau slăbiciunea credinţei, sau orice altceva legat de credinţă. Cel care mântuieşte este Cristos, Mântuitorul care are puterea şi în Care se încrede acea credinţă.

Principiul Solus Christus era strâns legat de principiul sola fide a Reformei. Unul din modurile în care ne putem gândi la acest subiect este de a ridica întrebarea, „Mântuieşte sângele vărsat al lui Cristos - de unul singur, - solus - un bărbat, o femeie sau un copil? A fost lucrarea lui Cristos de pe cruce - de una singură întru totul - suficientă?” Răspunsul Reformei a fost „Da!” În contrast cu ce anume? În vremea aceea principiul era contrar în special învăţăturii romano-catolice şi se opunea faptelor omului de orice fel care ajută mântuirii.

Răspunsul multora care poartă numele de creştin astăzi, inclusiv mulţi evanghelici, este adesea „Nu!” Dar, dacă răspunsul corect este „Nu!” următoarea întrebare evidentă este, „Dacă moartea şi învierea lui Cristos nu sunt suficiente să mă mântuiască, atunci ce anume trebuie să fie adăugat ca să mă mântuiască?” Aproape în toate cazurile, va fi fi menţionată formula „Cristos plus o anume virtute sau virtuţi în mine”. În cazul evanghelicilor, va fi adesea, „dacă este combinat cu credinţa mea în Isus.”

Este ca şi cum am spune „Combinaţia dintre (1) moartea substitutivă a lui Isus pentru mine pe cruce şi (2) credinţa mea în acea moarte mă va mântui.” În asemenea cazuri, evanghelicii stau de partea romano-catolică a dezbaterii Reformei, indiferent dacă el sau ea este conştient de acest lucru sau nu. Insistând asupra faptului că Biblia învăţa mântuirea numai prin har, numai prin credinţă, doar pe baza morţii lui Cristos, reformatorii se distingeau prin afirmaţia, „Moartea lui Cristos, sângele vărsat, îngroparea Sa timp de trei zile şi învierea Sa prin ele însele îi mântuiesc pe păcătoşi”. De fapt, această sola fide poate fi înţeleasă ca renunţarea la orice şi la toate presupusele calităţi din noi care „ajută mântuirii noastre”. În schimb putem ajunge să vedem asemenea „calităţi interioare” ca fiind duşmanul Evangheliei, pe care trebuie să-l urâm pentru ca gloria lui Cristos să nu fie ştirbită sau defăimată!

Reformatorii au făcut referinţă la păcatul din noi folosind termenul incurvitas in se, o încovoiere a coloanei vertebrale astfel încât în mod inevitabil noi ne focalizăm pe noi înşine şi ne închinăm mai degrabă nouă înşine decât Celui care a murit pentru noi. Unul din modurile în care reformatorii au descris justificarea a fost îndreptarea activă de către Dumnezeu a coloanelor noastre vertebrale deformate înspre sinele ca să ne focalizeze în afară, pe Cristos care moare pe cruce pentru noi. A fi focalizat pe Cristos, la lucrarea din afara noastră, Cel care sângerând pentru păcatul nostru, murind în locul nostru, satisfăcând dreptatea divină prin ispăşirea pentru noi, înseamnă să fim obligaţi să privim dincolo de orice aşa-zise merite sau calităţi din lăuntrul nostru. Chiar dincolo de credinţa noastră în Cristos sau de încercările de a adăuga merite sau calităţi la lucrarea lui Cristos de pe cruce. Justificarea înaintea lui Dumnezeu este doar prin Cristos - solus Christus.

Ne cere Dumnezeu să avem credinţă în Cristos? Da, El cere aceasta. Putem noi să o producem în inimile noastre? Nu, nu putem. Ei bine, atunci cum putem avea credinţă în Cristos? Dumnezeu ne-o oferă ca un dar, şi întotdeauna prin intermediul predicării Evangheliei lui Cristos Cel răstignit şi prin intermediul administrării sacramentelor. Credinţa în Cristos nu este o virtute (habitus) în noi la care putem arăta şi să cerem contractual ca Dumnezeu să ne mântuiască. Dumnezeu ne mântuieşte prin moartea şi învierea lui Cristos pentru noi. Doar prin aceasta. Nici chiar „credinţa în Cristos” nu trebuie să fie adăugată la solus Christus. Noi nu suntem mântuiţi pe baza credinţei noastre în Cristos. Noi suntem mântuiţi numai prin - sola sângele vărsat al lui Cristos.

Tradus de Lacrisa Novac

Doctrine