Numai Cristos

Solus Christus şi pastorul

Rod Rosenbladt

Ne aflăm la momentul în care vorbim despre lucrarea bisericii, adică, oficiul sau funcţia pastorului. Chemarea pastorului este de a predica din textul Bibliei Legea şi Evanghelia lui Dumnezeu, şi să administreze botezul şi Cina Domnului conform poruncii lui Cristos. Acestea sunt esenţa a ceea este chemat să facă un pastor reformat într-o congregaţie. Este o chemare de a înfăptui solus Christus înaintea unei adunări locale, duminică după duminică, lună după lună, an după an. După ce aduce învăţătură din Biblie cu privire la păcătoşenia tuturor persoanelor, inclusiv a creştinilor, el trebuie să arate pe baza textului din Biblie pentru acea săptămână ceea ce moartea şi învierea lui Cristos au făcut, chiar pentru noi "credincioşii care încă păcătuim", pentru ca să poată împlini acest aspect specific al Legii lui Dumnezeu.

Elementul esenţial aici este că pastorul trebuie să predice din textul Bibliei modul în care moartea lui Cristos poate mântui chiar un creştin! Dintre multele teme posibile din Scriptură care ar putea fi predicate, el trebuie să predice în primul rând şi mai ales iertarea păcatelor înfăptuită de Cristos pentru noi.

Dacă pastorul predică altceva care să pună aceasta în plan secund, el este vinovat de abandonarea chemării sale. Dacă foloseşte textul Bibliei, spre exemplu, doar pentru a face o chemare la o trăire creştină mai profundă, şi-a abandonat chemarea . Dacă Îl prezintă pe Cristos doar ca pe un exemplu a ceea ce noi creştinii trebuie să imităm prin puterea Duhului Sfânt din lăuntrul nostru, şi-a abandonat chemarea. Dacă Îl predică pe Cristos doar ca răspuns la o anumită nevoie percepută şi pe care noi am avea-o, alta decât iertarea păcatelor, el şi-a abandonat chemarea. Dacă predică doar o anume acţiune politică sau socială demnă de laudă pe care congregaţia ar trebui s-o întreprindă, el şi-a abandonat chemarea. Dacă aduce numai învăţătură cu referire la un subiect tangenţial sau de relevanţă superficială în Scripturi, chiar dacă este solidă, bazată pe Biblie, el şi-a abandonat chemarea.

Predicarea lui "Cristos cel răstignit"

Un pastor reformat este chemat să-L predice pe Cristos cel răstignit şi să administreze sacramentele congregaţiei. Cineva ar putea spune, "Nu cumva vrei să spui că pastorul ar trebui să evaghelizeze credincioşii de la amvon?" Cei mai mulţi pastori evanghelici nu au predici şi nu practică predicarea lui Cristos unei adunări de credincioşi; singura categorie de oameni care pentru ei este destinată predicării Evangheliei sunt păgânii. Însă chiar dacă cea din urmă categorie de oameni au prioritate, nu este cu nimic mai puţin important ca cea de-a doua categorie de oameni să audă şi ei Evanghelia.

1. Predicarea pentru creştini. Gândiţi-vă la sfaturile lui Pavel pentru Timotei. Timotei a apărut la scurt timp după lucrarea apostolică unică iniţială de "aşezare a temeliei", lucrare înfăptuită de către apostoli o dată şi pentru totdeauna care nu avea să fie niciodată repetată până la sfârşitul vremii. Lucrarea lui Timotei (pe lângă evanghelizarea păgânilor) consista în lucrarea obişnuită de predicare a Evangheliei şi administrare a sacramentelor unei adunări de convertiţi. Ce implica aceasta în mod exact? Exact ceea ce deja am descris. Timotei era chemat săptămână după săptămână să-L predice pe Cristos şi lucrarea Sa mântuitoare înaintea congregaţiei şi să administreze acesteia sacramentele.

Gândiţi-vă la monologul interior pe care mulţi creştini îl experimentează săptămână de săptămână. "Se poate să fi fost har pentru mine atunci când, ca păcătos, am fost convertit la început. Însă acum, după ce mi-a fost dat Duhul lui Dumnezeu, mă tem că starea mea interioară mai degrabă s-a înrăutăţit, în loc să devină mai bună. Am abuzat îngrozitor de toate darurile bune ale lui Dumnezeu pentru mine. Am fost atât de optimist la început, când pastorul mi-a spus că Isus Cristos în afara oricărei implicări din partea mea, murind pentru mine, fără nici o plată, m-a mântuit prin moartea Sa, iar Duhul Sfânt, locuind acum înlăuntrul meu, mă va ajuta să-L urmez pe Cristos. M-am aşteptat la aşa de multe lucruri. Însă totul a mers rău. Fără nicio îndoială, alţii au slujit conform cu ceea ce Dumnezeu i-a echipat să facă, dar eu nu. Am folosit harul şi sângele vărsat al lui Cristos ca o scuză pentru a face lucruri pe care probabil nu le-aş fi făcut nici chiar ca păgân. M-am rededicat lui Cristos de mai multe ori de câte pot număra. Dar se pare că lucrurile rămân la fel, sau chiar se înrăutăţesc, indiferent de ceea ce fac. Oricare ar fi limitele exterioare ale harului lui Cristos, cu certitudine eu le-am depăşit. Am încurcat şi am distrus totul în mod conştient şi premeditat.

"Bănuiesc că nici n-am fost creştin de la bun început, fiindcă dacă aş fi fost, aş fi făcut ceva progres în viaţa mea creştină. Poate n-am făcut niciodată parte dintre cei aleşi. Dacă n-am fost, nu este nimic ce să pot face în privinţa aceasta. Oricum, mă aflu acum dincolo de orice speranţă. Voi încerca să mai merg la biserică pentru o vreme, însă cred că am încercat orice lucru posibil pe care biserica mi l-a spus să-l fac. După aceea, bănuiesc că mă voi întoarce la păgânism şi Ťmănâncă, bea şi veseleşte-teť în timpul care mi-a mai rămas. Ce altceva să fac?"

Cum îl prezintă un pastor pe solus Christus acestui bărbat sau acestei femei?

Mai întâi de toate, el trebuie să recunoască lucrarea Legii asupra lui sau ei. Pastorul realizează că în acest caz ceea ce este necesar nu este Legea ci Evanghelia. Unul dintre rezultatele trezirii Weslyene în această ţară a fost convingerea comună că adevărata convertire va afişa întodeauna un progres moral măsurabil (şi făcând corelarea, lipsa unui asemenea progres este dovada că nu a avut loc o regenerare adevărată). Astfel, credinciosul care încă păcătuieşte este determinat să creadă că el nu este acum deloc credincios. Luther a recunoscut natura lipsită de viaţă a acestui gen de teologie. El ştia că orice sfat pentru a primi siguranţă care ne îndreaptă atenţia înapoi spre noi înşine, nu constituie siguranţă. Direct spus, Luther ştia că moartea şi învierea lui Cristos în locul nostru sunt îndeajuns de puternice pentru ca să mântuiască chiar şi un creştin!

Aşadar, chemarea pastorului este de a-L prezenta numai pe Cristos contrar sfatului fals al intuiţiei lăuntrice omeneşti şi a sfatului falsei trezirii pe care-l acceptatse ca fiind adevărat. Cum aşa? Pastorul trebuie să prezinte promisiunile biblice privind suficienţa morţii lui Cristos pentru ca să mântuiască chiar şi un creştin vinovat din punct de vedere moral.

2. Iertarea păcatelor. În cazul pastorului luteran, Evanghelia predicată, absolvirea creştinului şi împărţirea meritului suficient al morţii substitutive a lui Cristos prin intermediul Cinei Domnului, va fi centrală. Fie că enoriaşul său credincios o ştie sau nu, problema este simplă - iertarea păcatului. Întrebarea este dacă creştinului îi este promisă iertarea păcatului doar pe temeiul morţii şi învierii substitutive a lui Cristos pentru el. Da sau nu? Răspunsul biblic este clar "Da!" Este o chestiune ce ţine de principiul solus Christus. Şi desigur, aceasta va atrage după sine şi temele Reformei de care principiul este legat - sola graţia şi sola fide.

Unul din lucrurile care face lucrurile să fie atât de dificile pentru pastorul american este terenul câştigat de teologia trezirilor spirituale şi impactul avut de aceasta a avut-o în zilele noastre. Accentul în reînnoire era pus mai mult pe lucrarea lui "Cristos înlăuntrul nostru" decât era pus pe lucrarea lui "Cristos în afara noastră".

Luther a întâmpinat aceasta în cazul lui Melanchthon, co-lucrătorul său strălucit. Pe cât era de genial, Melanchthon era cu mai mult orientat pe interior decât Luther. Într-una din scrisorile lui către Luther, Melanchthon îşi exprima îngrijorarea, scriind "Mă întreb dacă mă încred suficient în Cristos? Poate că nu o fac? Atunci ce se va întâmpla?" Luther i-a expediat faimoasa scrisoarea în care scrie, "Melanchthon, du-te şi păcătuieşte cu curaj! Apoi du-te la cruce şi mărturiseşte-ţi păcatul cu curaj! Întreaga Evanghelie se află în afara noastră!"

Ceea ce ne mântuieşte nu este lucrarea lui Cristos înlăuntrul nostru. Ceea ce ne mântuieşte este moartea obiectivă a lui Cristos, sângele Său vărsat obiectiv pe o cruce obiectivă. Acest lucru sună atât de simplu, însă este bătălia între adevărata Evanghelie (care este total obiectivă) şi o evanghelie falsă de natură interioară. Atunci când introspecţiile au ca urmare disperarea- şi cel mai probabil aşa se întâmplă - fiindcă noi continuăm să păcătuim, trebuie ca pastorii noştri să ne prezinte lucrarea suficientă şi obiectivă a lui Cristos.

3. Lucrarea pastorului. Luther credea că noi nu putem face această prezentare pentru noi înşine. Trebuie să ne fie predicată de către pastori care sunt chemaţi s-o facă pentru noi. Nu trebuie să încercăm să "ne predicăm Evanghelia nouă înşine". Trebuie să-l rugăm pe pastorul nostru să ne absolve sau să ne acorde iertare de păcat în numele lui Cristos. Noi trebuie să primim din mâinile lui trupul şi sângele lui Cristos (cu referire la Cina Domnului) pentru iertarea păcatului nostru. Trebuie ca să auzim din gura lui, "Iar acum fie ca trupul şi sângele scump al lui Cristos, prin care a făcut ispăşire deplină pentru tot păcatul vostru, să vă întărească şi să vă păstreze în credinţa adevărată pentru viaţa veşnică. Mergeţi în pace şi Domnul să fie cu voi."

Cineva s-ar putea să răspundă, "Nu poate fi atât de simplu! Doar Cristos şi doar moartea Lui? Şi sunt iertat? Aceasta nu are nicio analogie în lumea mea. Nu poate fi adevărat."

Cristoşi falşi care sunt predicaţi în zilele noastre

Solus Christus înseamnă că există doar un singur Cristos autentic ce mântuieşte. El nu numai că este suficient în sângerarea şi moartea Sa pentru a ne mântui. El este singurul sau unicul Cristos. Cultura americană de astăzi oferă mulţi "Cristoşi" care nu sunt deloc Cristos cu adevărat. Afirmarea lui solus Christus înseamnă că un creştin reformat respinge poziţiile contrare acesteia ca fiind false ("şi prin urmare noi condamnăm . . ...") Voi menţiona doar câteva din aceste poziţii.

1. Cristosul psihoterapeut. Aceasta este o poziţie extrem de populară în lumea evanghelică de astăzi. Acest "Cristos" este predicat ca fiind cel care poate vindeca rănile sau durerile noastre lăuntrice de natură psihologică. El poate vindeca şi căsnicii destrămate, ne poate ajuta în comunicarea cu copiii noştri şi se poate ocupa de alte situaţii disfuncţionale.

2. Cristos exemplul nostru. Deseori Cristos este predicat ca un exemplu moral pe care noi trebuie să-l imităm. Ideea care se află în spatele acestei perspective este aceea că păcatul nostru este cu ceva mai mult decât o confuzie, iar noi deţinem înlăuntrul nostru mijlocul moral de a înfăptui orice ar trebui să fie înfăptuit ca să scăpăm de el odată ce suntem învăţaţi. "Evanghelia" acestui tip de "Cristos" este lege pură, cu toate că puţini pastori care predică "Cristos este modelul vostru" par să recunoască acest fapt.

3. Cristosul care dă sănătate şi bunăstare. Surprinzător de obişnuită este predicarea unui "Cristos" care întodeauna dăruieşte sănătate sau bunăstare celor a căror credinţă în El ajunge la nivelul pe care ar trebui să-l atingă. Cei care au urmărit evanghelişti şi predicatori penticostali la televizor îl recunosc pe acest "Cristos".

4. Cristos iubitul. Acesta este popular în anumite seminarii unde profesorii recomandă sau chiar cer studenţilor să citească aşa-zisa înţelepciune profundă a misticilor. Ideea de aici nu este (cum de fapt ar trebui să fie) aceea că studentului i se oferă posibilitatea să critice aceste scrieri ca exemple ale încercărilor repetate ale omului de a folosi o experienţă lăuntrică drept bază pentru justificarea lui înaintea lui Dumnezeu. În schimb, studentul este încurajat să întrevadă posibile aplicaţii a unor asemenea scrieri în biserica sa. Însă, aşa cum Luther a observat, experienţa mistică este doar încă o "scară spre cer" contrafăcută sau falsă. Aici ar putea fi folosite cu uşurinţă multe exemple asemănătoare.

Rezumat şi concluzie

Am văzut că textul biblic este foarte clar în privinţa a ceea ce a ajuns să fie numit mai târziu principiul solus Christus. Reformatorii nu numai că au susţinut exclusivitatea pretenţiei creştine; ei au crezut că dacă cineva nu înţelegea că Isus Cristos era mesajul central al Scripturii, acea persoană nu avea să înţeleagă Scriptura deloc. Fundalul înţelegerii principiului solus Christus este o înţelegere temeinică a pretenţiilor Legii faţă de noi, precum şi o înţelegere a Persoanei şi Lucrării lui Cristos pentru noi (în special, neprihănirea Sa imputată şi socotită nouă doar prin credinţă- sola fide) pentru iertarea păcatelor. Atacul de astăzi asupra lui solus Christus este din partea anumitor "teologi pluralişti" care se folosesc de sistemul postmodernismului pentru a submina nu doar pretenţiile exclusive ale lui Cristos din Scriptură, ci realmente toate declaraţiile despre adevăr din orice domeniu.

În apărarea principiului solus Christus, creştinii nu trebuie să trateze cu uşurinţă cuvintele sau faptele nobile ale păgânilor. A existat o revelaţie a lui Dumnezeu şi a lui Cristos în afara Scripturii, revelaţie care nu mântuieşte, aşa cum Pavel afirmă în Romani. Laicii au dreptul să se aştepte ca un pastor reformat să-şi înţeleagă chemarea ca fiind aceea de a-L prezenta pe Cristos în funcţia sau lucrarea Sa mântuitoare (murind pentru păcatul nostru şi înviind pentru justificarea noastră) de la amvon, în programe şi în întreaga biserică locală.

Tradus de Lacrisa Novac

Doctrine