Cristos şi doctrina
R.C. Sproul
Astăzi ajungem la sfârşitul studiului nostru, Celebrarea Evangheliei, pe care l-am examinat pe parcursul ultimelor zile. După cum vă amintiţi, acest document a fost semnat de peste o sută de persoane evanghelice proeminente din America. Studiul are două părţi: un preambul, care stabileşte natura Evangheliei în limbaj simplu şi o serie de optsprezece afirmaţii şi negaţii, care tind să fie puţin mai teologice şi mai exacte. Am examinat aceste afirmaţii şi negaţii. Azi suntem la articolul cu numărul şaptesprezece, care spune astfel:
Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină. Doctrina este necesară pentru a ne informa despre cum putem fi mântuiţi prin Cristos, dar Cristos este Cel care ne mântuieşte.
Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.
Acest articol este similar în unele privinţe cu articolul şaisprezece, care scoate în evidenţă ideea că noi suntem justificaţi prin posedarea credinţei, nu doar printr-o simplă profesare a credinţei. Şi se leagă în acest fel: noi putem avea doctrina corectă a Evangheliei astfel încât să obţinem punctajul maxim la testul teologic despre conţinutul Evangheliei, dar o cunoştinţă a Evangheliei, chiar o acceptare intelectuală a acestei cunoştinţe nu ne mântuieşte. Ceea ce ne mântuieşte, bineînţeles, este Isus Cristos. El este Mântuitorul sufletelor noastre.
Aceasta nu înseamnă că doctrina lui Cristos şi doctrina privitoare la Evanghelie nu sunt importante, după cum spune articolul la început: „Afirmăm că, deşi doctrina este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală, noi nu suntem mântuiţi prin doctrină.” Prin urmare, vedem ceea ce nu face doctrina: nu ne mântuieşte. Totuşi, se afirmă că adevărata doctrină este vitală pentru sănătatea şi bunăstarea spirituală.
Îmi amintesc că în secolul al XVI-lea, în mijlocul controverselor, Martin Luther a făcut o remarcă referindu-se la critica satirică a lui Erasmus din Rotterdam vizavi de corupţia din sânul Bisericii Romano-catolice. El a spus: „Erasmus l-a atacat pe Papă în stomacul său, dar eu l-am atacat în doctrina sa.” Bineînţeles, astăzi ar fi mult mai scandalos să-l loveşti pe careva în stomac decât în doctrină, deoarece trăim într-o vreme în care doctrina se pare că nu contează foarte mult pentru oameni.
Cu o altă ocazie, Luther a fost provocat datorită unor urmaşi ai săi care au expus minciuni scandaloase. El a admis că existau multe persoane în mişcarea Reformei ale căror vieţi erau corupte şi aduceau scandal asupra Evangheliei. El a declarat: „Aceasta este valabil în orice grup care mărturiseşte ceva, dar ceea ce avem noi este doctrină corectă.” Luther nu a spus că doctrina corectă scuză comportamentul corupt. Ceea ce a zis el este că poţi avea o doctrină corectă şi în acelaşi timp o viaţă coruptă. Dar nu poţi avea cu adevărat o viaţă plăcută lui Dumnezeu dacă ignori adevărul lui Dumnezeu, pe care El ni l-a dat în Sfânta Scriptură.
Pentru că în aceasta constă doctrina. Noi avem tendinţa să credem că doctrina este o listă abstractă de propoziţii care sunt ferecate în sălile prăfuite ale bibliotecilor sau claselor lumii academice. Şi că doctrina nu are un impact prea mare asupra trăirii noastre practice, de zi cu zi. Dar aceasta este ca şi cum am spune că Biblia nu are impact asupra vieţilor noastre. Ea este descoperirea adevărului lui Dumnezeu pentru noi şi noi putem face o distincţie între ortodoxie şi ortopractică, adică între doctrină şi practică; şi trebuie să facem această deosebire. Dar, în timp ce facem această distincţie, nu trebuie să le separăm una de cealaltă, pentru că adevărata trăire trebuie să curgă dintr-o înţelegere adevărată a conţinutului pe care ni-l descoperă Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Şi aceasta este cu siguranţă adevărat când ajungem la înţelegerea Evangheliei.
Am scris o carte ce tratează criza evanghelică din zilele noastre. Cartea este împărţită în trei părţi. Prima parte este o trecere în revistă, din punct de vedere istoric, a mişcării evanghelice din secolul al XVI-lea până astăzi, precum şi a crizei din evanghelismul de astăzi. A doua parte este o analiză critică a celui de-al doilea Conciliu Ecumenic Romano-catolic din Trent, iniţiativă numită „Darul mântuirii.” Şi a treia secţiune este un comentariu asupra acestor articole de afirmaţie şi negaţie, pe care le-am discutat. Nu sunt sigur cum va fi intitulată cartea în final, dar titlul provizoriu ales de editor este „Să înţelegem Evanghelia corect.” Şi i-am spus că-mi place acest titlu, deoarece este extrem de important pentru noi, ca şi creştini, să înţelegem Evanghelia corect. De vreme ce Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire (Romani 1:16), de vreme ce ea ne este descoperită în Sfânta Scriptură şi include Persoana şi lucrarea lui Cristos, viaţa Lui fără de păcat, moartea Lui ispăşitoare, învierea Sa – toate aceste lucruri sunt adevăruri care ne sunt descoperite în Scripturi şi ele, împreună, compun conţinutul Evangheliei. Şi ceea ce am văzut pe parcursul acestui document este un accent asupra elementelor specifice conţinute în Evanghelie.
Acum, presupuneţi că doctrina voastră este greşită în partea legată de ispăşire. Presupuneţi că voi credeţi că Isus Cristos a murit pe cruce, dar moartea Lui nu a fost un act de satisfacere a dreptăţii lui Dumnezeu în locul nostru, ci doar o afişare a Lui Însuşi ca un exemplu de moralitate. Având o doctrină greşită a crucii, o perspectivă defectă asupra ispăşirii, nu aveţi o Evanghelie corectă. Doctrina Evangheliei pe care o aveţi eşuează în punctul doctrinei ispăşirii. Dacă negaţi învierea lui Isus Cristos, nu numai că nu aveţi adevărul acestei doctrine, considerată în şi din ea însăşi, ci, în acelaşi timp, voi nu aveţi Evanghelia, pentru că învierea este un ingredient esenţial al acesteia. Dacă credeţi în ispăşirea şi în învierea lui Isus Cristos, dar aveţi o credinţă ce spune că într-un anume fel trebuie să meritaţi sau să câştigaţi beneficiile lucrării lui Isus Cristos pentru a fi mântuit, tot nu aveţi Evanghelia corectă, pentru că aţi pierdut punctul în care lucrarea lui Isus Cristos este aplicată în viaţa voastră.
Aud uneori oamenii spunând: „Nu trebuie să ştiu nicio doctrină. Tot ce am nevoie să ştiu este Isus Cristos.” Şi aşa cum am spus de multe ori înainte, când cineva îmi spune: „Nu am nevoie să ştiu nicio doctrină. Tot ce am nevoie să ştiu este Isus”, întrebarea mea imediată pentru acea persoană este: „Cine este Isus?” Pentru că, dacă vă întreb cine este Isus, în momentul în care începeţi să daţi un răspuns la această întrebare v-aţi angajat în doctrină. Adică, aveţi o doctrină despre Isus Cristos. Aveţi o teologie despre Isus Cristos. Şi astfel, creştinii care cred că ei nu au nevoie să ştie nicio teologie au pierdut toată ideea aici. Nu trebuie să fii un teolog profesionist, un erudit sau un academician de acest fel, dar, totuşi, trebuie să fii un teolog cu „T” mic, în sensul că trebuie să ai o anumită înţelegere despre Dumnezeu, o anumită înţelegere despre Isus Cristos. Trebuie să ai o doctrină despre Dumnezeu, o doctrină despre om, o doctrină despre Isus Cristos pentru a înţelege Evanghelia. Astfel, problema nu este dacă vei avea sau nu o teologie. Problema este dacă vei avea o teologie solidă sau o teologie deficitară, o doctrină bună sau o doctrină falsă.
Una dintre marile dezbateri cu care s-a confruntat mereu Biserica, în toate timpurile, are în vedere doctrinele care sunt absolut esenţiale pentru mântuire. Adică doctrinele pe care, dacă le respingi, nu poţi fi creştin. Pentru că recunoaştem că trăim într-o lume în care Biserica este împărţită, din păcate, în multe, multe denominaţiuni diferite, fiecare cu nuanţele sau vederile sale asupra acestei doctrine sau asupra celeilalte. Şi aceasta înseamnă că în Biserică, larg vorbind, s-au infiltrat erori în multe puncte. Şi orice distorsionare a adevărului lui Dumnezeu este bineînţeles o problemă serioasă. Dar nu toate distorsionările sunt la fel de serioase. Şi astfel noi facem distincţie între ceea ce este esenţial şi ceea ce nu este esenţial.
Cineva m-a întrebat odată dacă eu cred în inerenţa Bibliei şi i-am spus că da. Apoi m-a întrebat: „Credeţi că aceasta este esenţială pentru mântuire?” Şi eu i-am spus că nu cred că o persoană trebuie să creadă că Biblia este inspirată de Dumnezeu, fără eroare, şi toate aceste lucruri pentru a fi mântuită.” Deci, noi folosim termenul latin tehnic esse, care este cuvântul pentru „fiinţă” sau „esenţă.” Aş spune că în ceea ce priveşte esenţa mântuirii nu trebuie să crezi că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Şi oamenii sunt uneori foarte uşuraţi când mă aud spunând aceasta. Şi apoi mă întreabă: „O, vrei să spui că nu este important?” Iar eu le răspund: „Nu, nu, nu. Putem face o deosebire între esse al Bisericii sau esse al vieţii creştine şi bene esse.” Şi aceasta este distincţia dintre fiinţa Bisericii sau a creştinului şi bunăstarea Bisericii şi a creştinului. Aş spune că o doctrină solidă a Scripturii este de o importanţă vitală pentru bunăstarea Bisericii şi pentru bunăstarea creştinului. Deşi nu spunem că este o doctrină ce trebuie crezută pentru a putea fi mântuit.
Totuşi, este ispăşirea lui Isus Cristos doar o problemă de bunăstare a creştinului sau a Bisericii? Nu, este mai mult decât atât. Aceasta este ceva în care trebuie să crezi pentru a fi mântuit. Deci, această distincţie a ajutat, cred, de-a lungul istoriei să învăţăm distincţia dintre fiinţa şi bunăstarea Bisericii.
Din nou: „Doctrina este necesară pentru a ne informa cum putem fi mântuiţi...” Pentru că orice informaţie pe care o comunicăm despre Evanghelie este doctrină. Deci, evident, dacă nu avem nicio doctrină, nu avem nicio înţelegere a Evangheliei. Dacă nu avem doctrină, nu avem nicio idee despre ce este ceea ce trebuie să credem. Ne amintim de temnicerul filipean care-a strigat în teamă şi panică, după ce cutremurul i-a distrus închisoarea, întrebându-l pe apostolul Pavel: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” El i-a cerut informaţii. El avea nevoie să ştie care erau cerinţele pentru a putea fi mântuit. Şi apostolul i-a dat răspunsul şi l-a informat cu privire la ceea ce trebuia să facă pentru a fi mântuit.
În final, ajungem la negaţia articolului 17 care spune:
Negăm că doctrina Evangheliei poate fi respinsă fără consecinţe. Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu.
Aceasta este o frază serioasă. Într-un sens, limbajul său este oarecum eufemistic când spune că aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu. Ce vor să spună aceste cuvinte? Pentru că am fost implicat în elaborarea acestui document, vă pot spune ce era în mintea redactorilor săi când au scris aceste lucruri. Când ei vorbesc despre ruină spirituală, ei se referă la ruină spirituală deplină. Când respingi Evanghelia, te pui nu doar într-o poziţie în care eşti în pericolul de-a fi judecat de Dumnezeu, ci, după cum se declară în această afirmaţie: „Negarea Evangheliei aduce ruină spirituală şi ne expune la judecata lui Dumnezeu”, tu te afli chiar în câmp deschis şi vei primi judecata lui Dumnezeu asupra sufletului tău.
Evanghelia nu este ceva ce biserica le oferă oamenilor ca o opţiune. Şi motivul pentru aceasta este că Dumnezeu nu oferă Evanghelia ca o opţiune. Am spus că una dintre tehnicile la care recurgem în evanghelizare astăzi, în biserică, este aşa-numita invitaţie care este adresată la sfârşitul unui serviciu evanghelistic: păcătoşii sunt invitaţi să vină în faţă, să-şi dăruiască viaţa Domnului Isus Cristos. Şi înţeleg motivul pentru asta: oamenii nu doresc să fie aroganţi, ci amabili; şi nu vor să fie manipulativi sau ceva de felul acesta. Dar prin limbajul invitaţiei se comunică ceva greşit. În cultura noastră, o invitaţie este ceva ce presupune în mod normal şi primirea unui cartonaş care spune: „Răspundeţi vă rog.” Şi ideea este că eşti liber să răspunzi afirmativ sau negativ la invitaţie. Poţi respinge liber invitaţia.
Dar Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său, aşa cum a declarat Pavel în areopag, că zilele de neştiinţă au trecut şi acum Dumnezeu le porunceşte tuturor oamenilor să se pocăiască. Astfel în Noul Testament proclamaţia Evangheliei vine către lume ca un mandat divin. Dumnezeu le porunceşte oamenilor, oamenilor de pretutindeni, să-L primească pe Isus Cristos, să primească Evanghelia. Şi a respinge Evanghelia, odată ce ai auzit-o şi ai înţeles-o, înseamnă să îmbrăţişezi ruina spirituală şi să stai expus la judecata lui Dumnezeu. Acum, aceasta înseamnă că eşti în pericolul de a cădea în judecata lui Dumnezeu dar nu în totalitate sub judecata lui Dumnezeu, atâta timp cât mai eşti viu. Şi speranţa este că, deşi poate vei respinge Evanghelia o dată sau de două ori, sau de o mie de ori, atâta timp cât continui să respingi Evanghelia eşti gol şi descoperit în faţa judecăţii lui Dumnezeu; şi singura modalitate prin care poţi fi acoperit de la această expunere este prin acceptarea Evangheliei, pentru că în miezul ei stă proclamaţia că păcatele noastre sunt acoperite de neprihănirea perfectă a lui Isus Cristos.
Şi astfel aici este punctul unde doctrina întâlneşte viaţa noastră în punctul cel mai critic. De fapt, cea mai critică întrebare la care vei da răspuns vreodată în viaţa ta este întrebarea: „Ce faci cu Domnul Isus Cristos care îţi este oferit în Evanghelie? Nu există o întrebare mai importantă cu care să te confrunţi vreodată în această viaţă. Prin urmare, îndemn persoanele care au urmărit această discuţie despre conţinutul şi semnificaţia Evangheliei, dacă nu s-au supus încă poruncii lui Dumnezeu de a veni la Isus Cristos, de-L primi ca Mântuitor, şi dacă nu au îmbrăţişat încă valoarea completă a acestei Evanghelii, să nu îşi aşeze capul pe pernă în această seară până când nu au făcut-o.
Comentarii de încheiere
Mă întreb unde te afli tu în răspunsul faţă de studiul doctrinei. Doctrina în studiul ei, într-un fel, este o activitate periculoasă. De fapt, în mai multe feluri. Ni se spune în Noul Testament că ştiinţa sau cunoştinţa îngâmfă, pe când dragostea zideşte. (1 Corinteni 8:1). Şi noi putem avea un interes pur intelectual în studiul teologiei sau în studiul doctrinei, doar ca să arătăm lumii că stăpânim materialul şi că am primit note mari şi că avem titluri academice. Adică, studierea doctrinei ar putea fi motivată de o încercare de a ne creşte pe noi înşine în ochii altor oameni. În acest sens, ea ne poate umfla de mândrie, ne poate îngâmfa. Şi de aceea este atât de important ca noi să înţelegem că această doctrină, în şi din ea însăşi, nu a mântuit pe nimeni. Că Domnul nostru Isus Cristos şi numai Isus Cristos este Mântuitorul. Noi ar trebui să urmărim plini de zel şi de perseverenţă o înţelegere a doctrinei, pentru că aceasta înseamnă să urmărim a cuprinde toate acele lucruri pe care Dumnezeu ni le-a descoperit în Cuvântul Său.
Tradus de Cristian Coţovan