(cont.)

2. Pricolul numărul doi: " Nu te descuraja când eşti mustrat de El --".

Acesta a fost primul pericol în disciplinare. Al doilea pericol... uitaţi-vă din nou la versetul 5. Scrie nu numai "nu dispreţui", ..." nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El."
Nu comenta -- asta e în exterior -- nu izbucni contra lui Dumnezeu şi nu te descuraja -- în interior -- e la fel de rău. Există oameni care nu se pun împotriva lui Dumnezeu, nu sar cu întrebări, nu cârtesc... Ei doar se prăbuşesc. "Offff...E mai mult decât pot îndura. Offff...". Îi cunoaşteţi, ei sunt în stare să vă spună toată povestea lor tristă de fiecare dată când îi vedeţi, în loc să spună: "Ştii, trec printr-una din perioadele minunate: Dumnezeu mă perfecţionează. "

"Ohhhhh...Nu înţeleg. Încerc să îndur, frate." Aceşti oameni renunţă şi devin inerţi, spun ceva de genul: "Nu ştiu dacă sunt mântuit."

Ei uită Psalmul 34:19 -- cred ca versetul 19 -- unde spune: " De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană." Noi avem mai multe nenorociri decât cel necredincios, ştiţi asta? Dar ele se sfârşesc când murim. Dar noi avem mai multă suferinţă decât cel necredincios deoarece noi suntem loviţi şi de cei necredicioşi care urăsc ceea ce reprezentăm şi suntem loviţi şi de Dumnezeu care ne vrea sfinţi.

Aceşti oameni simt câteodată că li se clatină credinţa. Ei încep să se îndoiască -- pun la îndoială înţelepciunea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu, dragostea lui Dumnezeu... şi sfârşesc ca în Psalmul 42, ca psalmistul, şi sunt surprinşi după ezitarea iniţială şi spun: "Pentru ce te mâhneşti, suflete, şi gemi înăuntrul meu? Nădăjduieşte în Dumnezeu, căci iarăşi Îl voi lăuda." Trebuie să se ridice la suprafaţă, nu-i aşa?

Nu dispreţui şi nu te descuraja. Nici nu izbucni şi nici nu te prăbuşi. Acestea sunt cele două pericole în disciplinare care împiedică ceea ce Dumnezeu vrea să realizeze.

II. Dovezi în disciplinare

În al doilea rând, există aici două dovezi în disciplinare...două dovezi. Două lucruri care sunt dovedite de disciplinare şi le vom vedea care sunt în versetele de la 6 la 8. "Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.
Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă Sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii."

Stiţi, Satan iese adesea victorios în încercările noastre, prin modul în care noi răspundem. Mulţi creştini răspund încercărilor cu disperare şi descurajare, alţii le dispreţuiesc, alţii simt că Dumnezeu este undeva departe. În loc de încredere, îndoiala îşi face loc. În loc de linişte, frământările vin. În loc de mulţumire, vine resentimentul. În loc de speranţă -- ştiind că Dumnezeu ne desăvârşeşte, că încercarea răbdării noastre este o lucrare perfectă -- în loc de speranţă şi mulţumiri, gânduri de amărăciune se ridică către Dumnezeu. Şi ne plângem ca psalmistul în Psalmul 10:1 care spune: "Pentru ce stai aşa de departe, Doamne? Pentru ce Te ascunzi la vreme de necaz?"
Domnul nu se ascunde. Acelaşi psalmist spune:"Domnul este ajutorul care nu lipseşte niciodată," nu-i aşa?

El nu se ascunde. Nu dispreţuiţi şi nu te descuraja. Noi spunem: "Cum pot să evit acestea?" Înţelegând cele două dovezi care ar trebui cu adevărat să te ridice.

1. Dovada numărul unu: demonstrează că Dumnezeu te iubeşte.

Primul lucru pe care disciplinarea ta îl arată este -- primul lucru pe care suferinţa îl demonstrează este - că Dumnezeu te iubeşte. Versetul 6: "Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte." Acesta este motivul pentru care nu trebuie să dispreţuieşti sau să iei cu uşurinţă suferinţa. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să cârteşti sau să devii nepăsător sau plin de întrebări. Deoarece suferinţa este o evidenţă a dragostei. Toate vin din dragostea Lui. Când vii la Hristos, ai rădăcina şi temelia pusă în dragoste. Noi îl iubim pe El fiindcă "El ne-a iubit întâi". Noi ar trebui să avem rădăcina şi temelia pusă în dragoste. Ce vrea să zică Pavel în Efeseni 3 când spune acest lucru? El vrea să spună că noi ar trebui să avem siguranţa dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Temelia vieţii mele este că Dumnezeu mă iubeşte, corect?

Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că a dat pe singurul său Fiu. Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că a m-a ales înainte de întemeierea lumii. Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că a turnat în mine dragostea Sa şi mi-a iertat păcatele şi mă consideră neprihănit în Hristos. Aşa de mult m-a iubit Dumnezeu că prin Hristos pregăteşte un loc pentru mine în locaşul Său în glorie. Dumnezeu mă iubeşte. Asta este o siguranţă pe care nimic nu v-a putea clatina vreodată. Ai şi tu siguranţa dulce că dragostea este în spatele tuturor necazurilor tale.

Un bărbat a întrebat un băieţel: "De ce te uiţi peste zid?" Băieţelul l-a privit şi i-a spus: "Pentru ca nu pot vedea prin el." Ştiţi, viaţa poate fi aşa. Creştini descurajaţi, la un anumit punct, trebuie să vă urcaţi să priviţi peste zid şi ceea ce veţi vedea este un Tată iubitor! Veţi vedea un Tată iubitor. Uitaţi-vă deasupra norilor negri ai disciplinării şi veţi vedea soarele dragostei Sale neschimbătoare. Este ca un zbor cu avionul prin norii negri ca apoi să te izbeşti de lumina strălucioare a soarelui. Veţi găsi dincolo de nori dragostea lui Dumnezeu. El te iubeşte.

Toata disciplinarea vine din dragostea lui Dumnezeu. Dragostea e ceea ce te-a ales înainte de întemeierea lumii. Ascultaţi la mine, inima este încălzită şi tresaltă când se întoarce la dragostea suverană a lui Dumnezeu în trecutul veşnic. În Efeseni capitolul 1 scrie: "în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte..." A fost dragostea cea care ne-a ales; a fost dragostea cea care ne-a răscumpărat. Pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi printr-un act de dragoste. A fost dragostea care ne-a chemat pe noi. În Ieremia 31:3 scrie: "prin bunătatea mea plină de dragoste v-am atras." În Efeseni 2 scrie că El ne-a iubit cu o dragoste aşa de mare încât ne-a scos din moartea noastră spirituală.
"Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare," versetul 4, "pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos, prin har sunteţi mântuiţi."

Aleşi prin dragoste, atraşi prin dragoste, răscumpăraţi prin dragoste, şi ţinuţi prin dragoste. Şi suntem, de asemenea, disciplinaţi prin dragoste. El ne iubeşte atât de mult încât El ne corectează şi ne păzeşte de ceea ce ne-ar face rău. Adică de câte ori le-am spus noi copiilor noştri: "Fac lucrul acesta pentru că te iubesc" şi apoi luăm nuiaua. Este adevărat. Îi pedepsim, deoarece îi iubim prea mult să-i lăsăm să urmeze o cale care-i conduce la distrugere. Îi iubim prea mult să-i lăsăm să poarte povara păcatului -- consecinţa păcatului. Îi iubim prea mult să lăsăm să vină asupra lor o judecată devastatoare.

În Plângerile lui Ieremia 3:32 scrie: "Ci, când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el, după îndurarea Lui cea mare: căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor." Cu alte cuvinte, el spune că Dumnezeu nu ne mâhneşte pentru că are vre-o plăcere în asta. Nu ne mâhneşte pentru că s-ar bucura când noi suferim. Dacă s-ar bucura de suferinţele noastre şi dacă ar găsi plăcere în durerea noastră severă, atunci El n-ar trebui să facă nimic, fiindcă noi prin păcatele noatre ne-am aduce destulă durere. Dar Dumnezeu aduce durere, într-un mod dureros şi pentru El; nu o face cu plăcere. El nu mâhneşte pe fii oamenilor deoarece este e plăcerea Lui; o face cu compasiune şi dintr-o bunătate plină de dragoste, deoarece ştie că este spre beneficiul lor. El ne iubeşte -- de aceea o face.

Amintiţi-vă - Marele Preot, Isus Hristos, conform cărţii evrei, este atins de simţămintele slăbiciunilor noastre, aşa e? "În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi," el este atins de simţăminte... Ce înseamnă asta? Înseamnă că el simte actuala durere a slăbiciunilor noastre. El ştie. El are compasiune, tandreţe, empatie, simpatie, dar El totuşi foloseşte disciplinarea. Exact ca un părinte. Eu simt durere când copiii mei au dureri. Sunt rănit când copiii mei sunt răniţi. Sunt atins de simţirile slăbiciunilor lor şi totuşi folosesc nuiaua pentru că dragostea o cere.

Aşa că primul lucru pe care disciplinarea o dovedeşte este că Dumnezeu te iubeşte. Dumnezeu este dragoste şi nimic nu este aşa de sensibil ca dragostea şi totuşi El pedepseşte. De fapt, când El te pedepseşte, într-un mod foarte real El simte durerea. În Isaia 63 scrie: " În toate necazurile lor, El a fost îndurerat." Pe Domnul îl doare să pedepsească pe copiii Lui exact cum doare pe un tată sau o mamă să-şi pedepsească copiii. Dar dragostea nu este egoistă. Când vezi un părinte care spune: "O, îmi iubesc copilul prea mult pentru ca să-l lovesc la fund," el, de fapt, nu-şi iubeşte copilul. Ei se iubesc pe ei înşişi şi nu vor să sufere prin durerea adusă peste copil -- cu siguranţă ei vor suferi un alt fel de durere. Dragostea nu e egoistă şi spune: "Chiar dacă mă doare profund să te pedepsesc, o fac pentru că te iubesc," şi aşa ne iubeşte Dumnezeu pe noi. Primul lucru dovedit de disciplinare este dragostea.

2. Dovada numărul doi: demonstrează că suntem fii.

În al doilea rând, disciplinarea demonstrează că suntem fii. Din nou în versetul 6: "Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte." Orice copil al împărăţiei va fi lovit cu nuiaua. Aceasta este o dovadă că suntem fii. Orice fiu -- fără excepţie -- dar numai fiii. Este o relaţie de incluziune -- "orice fiu" -- şi de excluziune -- nu implică oamenii care nu sunt copiii Săi.

El atinge cu niuaua -- "mastigoo" - este actul de a lovi cu un bici. Pe orice fiu El loveşte. Dumnezeu este descris aici ca un Tată ce foloseşte o pedeapsă corporală pentru o purtare rea, păcătoasă. Dumnezeu pedepseşte pe fiecare din noi şi acest fapt este o evidenţă că suntem copiii Lui.

El spune în versetul 7: " Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?" Vreau să zic că taţii fac aşa. În Proverbe 13:24 spune: "Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte de multe ori." În toţi copiii tăi ai indivizi căzuţi, total depravaţi, ticăloşi, păcătoşi şi cu ei trebuie să ai de a face cu fermitate cu nuiaua. Proverbe 19:18 spune: "Pedepseşte-ţi fiul, căci tot mai este nădejde, dar sufletul tău să nu-l cruţe pentru că plânge." Cu siguranţă vor plânge; nu te opri. Proverbe 22:15: " Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el." Proverbe 23:13: "Nu cruţa copilul de mustrare, căci dacă-l vei lovi cu nuiaua, nu va muri," chiar dacă el spune "Mă omori!"

Mai departe spune în Proverbe 23:14: "Lovindu-l cu nuiaua, îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor." Aceasta face parte din educare. Proverbe 29:15: "Nuiaua şi certarea dau înţelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui face ruşine mamei sale." Societatea noastră este plină cu copii nedisciplinaţi şi când înţelegem cum sunt ei de fapt -- este tragic. Faptul că Dumnezeu ne pedepseste indică că noi suntem copiii Lui. Versetul 7 spune: "Înduraţi pentru disciplinare." Disciplinarea în viaţa creştinului nu vine în ciuda că suntem fii; vine din cauză că suntem fii. Nu este o aberaţie: O, opreşte! De ce se întâmplă? Trebuie să fie diavolul." Nu, este Dumnezeu. Eşti disciplinat pentru că eşti fiu.

Am ceva de adăugat aici. Mă întreb dacă aceşti oameni care trăiesc vieţi imorale şi ciudat de bogate, prospere şi confortabile aparţin lui Dumnezeu. Mă întreb adesea la un nivel teologic. Mă întreb chiar la nivelul acestui text. "Unde este suferinţa? Unde este disciplinarea?" Neascultarea este manifestată: "Unde este disciplinarea?" Sunt aceştia toţi copiii Lui? Un copil care este nescultător, care rătăceşte va fi disciplinat de un tată iubitor care cu adevărat îi pasă. El îşi va ţine o mână fermă pe el pentru că îi pasă ce devine. Disciplinarea copiilor mei demonstrează că sunt copiii mei. Demonstrează că îi iubesc. Demonstrează că îmi aparţin.

Am văzut o doamnă în piaţă care bătea pe un băietel şi am tras imediat concluzia că ea e mama lui deoarece se poartă aşa. Aceasta este dovada că el e fiul ei. La fel este şi cu Dumnezeu. Disciplinarea Lui este pentru orice fiu, aşa putem ştii că El ne iubeşte şi îi pasă ce devenim.

Dar, ştiţi -- asta trebuie reţinut -- reacţia obişnuită este să fi invidios pe persoana care scapă de suferinţă. Reacţia obişnuită este să fi invidios pe persoana care scapă de suferinţă când de fapt ar trebui să fim invidioşi pe persoana care suferă. Nu invidiaţi pe cei necredincioşi. Nu invidiaţi pe învăţătorii falşi care nu arată decât prosperitate şi confort. Versetul 8 spune: "Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii." Nu-i invidiaţi pe aceştia.

Obişnuiesc să spun copiilor mei: "Ştiţi este un privilegiu să fi un MacArthur. Este un privilegiu să faci parte din această familie. Este un privilegiu să mă aveţi pe mine ca tată şi pe Patricia ca mamă -- este un privilegiu." Şi ne-am străduit să le arătăm beneficile bucuria şi binecuvântările ce ies de aici, dar împreună cu beneficiile vine şi disciplinarea. Este un privilegiu deasupra orcăruia să fi copilul lui Dumnezeu, nu-i aşa? Un privilegiu de nedescris. Un privilegiu egal este să fi disciplinat, pentru a deveni un copil cât se poate de bun spre onoare lui Dumnezeu, Tatăl meu.

Ieronim a spus -- părintele bisericii primare -- este destul de profund -- a spus: "Cea mai mare supărare este când Dumnezeu nu este supărat pe tine." El a vrut să spună că pedeapsa supremă este ca Dumnezeu să fie indiferent faţă de disciplinarea ta. Este adevărat. Supremul act de dispreţ pentru un copil este să nu-l disciplinezi. Aceasta este indiferenţă. Dar noi suntem disciplinaţi de Dumnezeu pentru că ne iubeşte şi pentru că-I aparţinem. Asta Îi demonstrează dragostea şi că Îi suntem fii.

III. Roadele în disciplinare

Există două pericole în disciplinare, două dovezi şi două roade ale disciplinării. Ce încearcă exact Dumnezeu să facă în sfârşit? Ei bine, Dumnezeu are ceva foarte precis în minte. În versetul 9 spune: "Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii." Vedeţi El este la lucru.

El spune - să vă fac o comparaţie între tatăl natural şi cel supranatural. "Tatăl nostru pământesc ne disciplinează pentru o perioadă limitată de timp şi primesc respect pentru aceasta," -- eu cu siguranţă mulţumesc pentru disciplinarea dată de tatăl meu şi de mama mea. "O acceptăm cu recunoştinţă, ştiind că a fost spre binele nostru." Tată sau mamă, dacă vreţi să fiţi cu adevărat respectaţi, disciplinaţi ferm în dragoste cu consecvenţă şi cu dreptate. "Acum, dacă acceptăm aceasta de la tatăl nostru pământesc," spune în versetul 9, "nu trebuie cu atât mai mult să fim supuşi Tatălui Duhurilor?" Nu ar trebui noi de bună voie să ne supunem la orice disciplinare Dumnezeu ar vrea să ne dea? De ce? Ca să putem trăi.

1. Roada numărul unu: Viaţa.

Acesta este primul lucru. Prima roadă este viaţa. Viaţa -- despre ce vorbeşte aici? O, nu vorbeşte despre viaţa fizică, pe asta o avem. Nu vorbeşte nici de viaţă spirituală în sensul simplu al salvării, deoarece noi suntem deja în familie, noi suntem deja parte a împărăţiei, noi suntem deja copiii Lui. Despre ce vorbeşte simplu aici este de a trăi viaţa din această lume la beneficiul şi binecuvântarea maximă. Adevărata trăire. Având cu adevărat plinătatea vieţii. Ca în Psalmul 119: "Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta." Să te bucuri de plinătate, de aceea pace imensă, de aceea mare bucurie, fericire...El doar ne vrea să trăim în plinătate. Acesta este primul lucru: ca noi să ne bucurăm din plin de binecuvântările Sale, din plin de bunătatea Sa, din plin de puterea Sa şi să fim utili din plin.

2. Roada numărul doi: Sfinţenia.

Al doilea lucru care este menţionat -- îl vedeţi la sfârşitul versetului 10. Taţii ne pedepseau pentru puţin timp; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru. Ce bine? Ca noi să împărtăşim sfinţenia Sa. El vrea ca noi să urăm păcatul. El vrea ca noi să învăţăm să stăm departe de păcat. El vrea să aducă consecinţe în viaţa noastră când noi păcătuim, ca să ne facă să ne gândim de două ori înainte de a mai păcătui.

Taţii pământeşti pentru un timp scurt ne disiplinează şi noi învăţăm să evităm anumite lucruri deoarece există durere asociată lor. Nu le vom face pentru că este o experienţă dureroasă şi Dumnezeu lucrează în acelaşi mod. El ne disciplinează pentru ca noi să stăm departe de păcat şi să devenim din ce în ce mai mult părtaşi sfinţeniei Lui. "Fiţi sfinţi, căci Eu Sunt Sfânt...," spune şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Osea 5:15 "Când vor fi în necaz, vor alerga la Mine," sune Dumnezeu. "Când încep să-i pedepsesc, vor începe să caute Faţa Mea." Este acelaşi lucru la care se referă sfârşitul versetului 11, "roada neprihănirii," neprihănire şi sfinţire fiind acelaşi lucru. Dumnezeu vrea să ne aducă binecuvântările unei vieţi pline, bogate în bucurie, pace, satisfacţie, binecuvântări, utilitate şi sfinţenie.

Deci dacă, încercările şi necazurile de la Dumnezeu produc viată şi sfinţenie, ar trebui să le considerăm binevenite. Corect? Pot să vină ploi de dezamăgiri din moment ce ele udă plantele harului spiritual. Pot să bată vânturi de împotrivire din moment ce ele întăresc rădăcina copacilor plantaţi de Dumnezeu. Şi poate soarele prosperităţii să fie eclipsat dacă mă aduce mai aproape de adevărata lumină a vieţii.

Aşa că eu primesc disciplinarea cu bucurie. În Iacov 1 scrie: "Să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare."

Simţurile carnale şi raţiunea naturală se împotrivesc. În versetul 11 scrie: " Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie" Nu găsim nici o bucurie în încercare. Adesea nu putem vedea momentan profitul, nu putem experimenta plinătatea vieţii, nu putem cunoaşte sfinţenia în acel moment, chiar dragostea lui Dumnezeu sau faptul că suntem copiii Lui. Toate acestea nu sunt perceptibile minţii carnale şi naturale. Toate simţurile naturale văd experienţa dureroasă ca un necaz; motivul este pentru că noi suntem blocaţi în prezent. "Dar celor ce au trecut prin şcoala ei," -- aici este cuvântul cheie - "aduce roada dătătoare de pace a neprihănirii."

Trebuie să aveţi privirea spre viitor, nu trebuie să să fiţi blocaţi în prezent. "Dar mai pe urmă" -- după ce a trecut --"aduce roada neprihănirii celor ce au trecut prin scoala ei," celor ce au răspuns cum trebuie şi au evitat pericolele de a răbufni sau de a se prăbuşi. Celor ce răspund corect ea va produce neprihănire. Dacă înţelegeţi disciplinarea lui Dumnezeu, dacă înţelegeţi scopurile Sale prin ea, dacă înţelegeţi ce vrea El să facă, ea va produce în voi neprihănire, sfinţire şi viaţă. Aşa cum albina extrage miere din floarea amară, aşa credinţa poate extrage binecuvântări din necazuri. Ea poate schimba apa în vin şi să facă pâine din piatră. Ea speră şi zice triumfător împreună cu Iov: "Chiar dacă mă va ucide, tot mă voi încrede în El; şi când mă încearcă," spune el, "voi ieşi ca aurul". În durerile noastre şi nu în plăcerile noastre, învăţăm noi eliberarea lui Dumnezeu şi ajungem să cunoaştem viaţa şi sfinţirea.

Vă amintiţi de Maria, sora Martei? Stătea la mormântul gol şi plângea din cuza faptului care trebuia să-i aducă cea mai mare bucurie: învierea. Ea avea în vedere prezentul, nu viitorul. Nu sta în mijlocul problemelor şi plânge din cauza faptului pe care Dumnezeu l-a desemnat să-ţi aducă în final cea mai mare bucurie!

O mică notă de încheiere la toate acestea -- nu menţionez aceasta foarte des, dar am scris o carte numită Puterea suferinţei -- dacă aveţi nevoie de mai mult ajutor asupra suferinţei luaţi cartea Puterea suferinţei -- învăţaţi tot ce are Dumnezeu de spus despre această disciplinare minunată.

Rugăciune:
Tată, suntem din nou, îndatoraţi, ca întotdeauna, când venim la Cuvântul lui Dumnezeu. Îndatoraţi pentru această comoară, această mină incredibilă de adevăruri divine -- adevăruri ce schimbă viaţa, adevăruri ce dau viaţă, adevăruri cereşti. Tată, ajută-ne să privim ca o mare bucurie când ajungem în aceste încercări dificile, să preţuim disciplinarea Ta indiferent de cât de dureroasă este momentan. Ajută-ne să conştientizăm că după, pentru cei ce răspund corect, ea produce viaţa şi sfinţenia în care ne vom bucura. Îţi mulţumesc, Doamne. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci Tu în vieţile noastre, să ne faci asemenea Fiului Tău, care El însuşi a fost perfect în suferinţele Sale. Îţi mulţumim pentru părtăşia suferinţelor Sale şi ne rugăm în numele Său, Amin.

Copyright 1998
Folosit cu permisiune
Traducerea: Cristina Mihet


Umblarea Creştinului | 1