Sensul istoriei
(Efeseni 3:7-13)
James Montgomery Boice
Nu mulţi oameni ar fi atât de direcţi în evaluarea istoriei cum a fost inventatorul şi industriaşul Henry Ford. Însă în multe minţi seculare de astăzi există suspiciune vizavi de cuvintele lui Henry Ford. În 1919, în mijlocul unui proces de calomnie între el şi Chicago Tribune, Henry Ford a spus: "Istoria este ridicolă." Aceasta este o judecată aspră, desigur, şi mulţi oameni i s-au opus, deoarece dacă istoria nu are sens, atunci nici viaţa nu are sens. Iar, într-o ultimă analiză, nici eu nu am sens. Este demn de observat aici că cei mai distinşi istorici moderni, Oswald Spengler, din Germania, şi Arnold Toynbee, din Anglia, amândoi au avut tendinţa să înţeleagă istoria după un tipar ciclic, alcătuit din naştere, dezvoltare, decadenţă şi, în cele din urmă, moarte. Amândoi au evaluat istoria în termeni foarte diferiţi. Nu sunt la fel de pesimişti însă, cu toate acestea, tind să vadă istoria decurgând ciclic, lucru care arată faptul că perspectiva lor asupra istoriei nu este cu mult diferită decât cea pe care o aveau grecii cu mii de ani în urmă. Spengler este acela care a dezvoltat această perspectivă cel mai consistent, prezicând că, în cele din urmă, toate culturile se vor prăbuşi. Şi-a intitulat a sa istorie a lumii în două volume, "Declinul Occidentului", ca o previziune a ceea ce are să se întâmple iar, ca rezultat, şi-a câştigat o mare faimă.
Oare aceasta este perspectiva pe care trebuie s-o avem asupra istoriei? Oare, cu adevărat, istoria este fără sens? Oare viaţa, într-o ultimă analiză, este fără sens? Este oare doar o succesiune de lucruri? Este interesant că apostolul Pavel, care nu era un istoric oarecare (avea o perspectivă măreaţă asupra istoriei), a spus ceva cu totul diferit. Apostolul Pavel, în epistola către Efeseni, a spus că sensul istoriei trebuie să fie găsit în Biserica lui Isus Hristos şi în ceea ce Dumnezeu, prin harul său, face prin acei oameni din Biserică pe care i-a adus la credinţa în numele Său. Pavel a scris aceasta, în Efeseni 3:10.
Intenţia sa era aceea ca, acum, "...înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să poată fi făcută cunoscută, prin Biserică, domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti, după planul veşnic pe care l-a adus la îndeplinire în Hristos Isus, Domnul nostru."
Această afirmaţie este una extraordinară şi de un radical contrast. Într-adevăr, este o schimbare de 180 de grade faţă de ceea ce gândesc cele mai multe minţi seculare. John Stott a exprimat contrastul în felul următor: "Istoria seculară", a spus el, "îşi concentrează atenţia asupra regilor, reginelor, preşedinţilor, politicienilor şi generalilor. De fapt, asupra VIP-urilor. Biblia se concentrează, în schimb, asupra grupului pe care-l numeşte 'sfinţi'. Adesea oameni mici, neînsemnaţi, neimportanţi care, în acelaşi timp, sunt poporul lui Dumnezeu. Şi pentru acest motiv sunt necunoscuţi lumii, însă sunt cunoscuţi bine de Dumnezeu. Istoria seculară se concentrează asupra războaielor, bătăliilor şi tratatelor de pace, urmate însă de alte războaie, bătălii şi tratate de pace. Biblia se concentrează, în schimb, asupra războiului dintre bine şi rău, asupra victoriei decisive, câştigate de Isus Hristos împotriva puterilor întunericului, asupra tratatului de pace ratificat prin sângele Său şi asupra proclamaţiei suverane de amnistie pentru toţi rebelii care se vor căi şi vor crede." "Mai departe", spune el, "istoria seculară se concentrează asupra hărţii lumii în continuă schimbare, pe măsură ce o naţiune o înfrânge pe alta şi îi anexează teritoriul, precum şi asupra ridicării şi prăbuşirii imperiilor. Biblia se concentrează, în schimb, asupra comunităţii multinaţionale numită Biserică, care nu are frontiere teritoriale, care nu pretinde nimic mai puţin decât întreaga lume pentru Hristos şi al cărei imperiu nu va avea sfârşit."
Aceasta este realitatea pe care Pavel o menţine sub privirea noastră pe măsură ce face cunoscut, în acest pasaj, administrarea misterului care a fost ţinut ascuns de veacuri în Dumnezeu însă care este acum descoperit spre folosul nostru. În conformitate cu acest pasaj, nu numai înaintea ochilor noştri înfăţişează apostolul Pavel această mare taină a Bisericii, centrul planului lui Dumnezeu în istorie. Pavel ne spune că acest lucru este, de asemenea, arătat înaintea oştilor cereşti, pe care el le numeşte domnii şi stăpâniri din locurile cereşti. Acest lucru ridică o întrebare interesantă. Putem crede, şi pe bună dreptate, desigur, că stăpânirile din locurile cereşti înţeleg lucrurile mai bine decât noi. Astfel, dacă ele privesc, aşa cum spune Pavel, pentru a înţelege care este scopul etern şi măreţ al lui Dumnezeu, putem întreba pe bună dreptate: "La ce se uită ele? Care este înţelepciunea nespus de felurită pe care stăpânirile cereşti o văd în Biserica lui Isus Hristos? Care este scopul lui Dumnezeu care este descoperit în noi?" Cred că pasajul sugerează o seamă de lucruri care sunt foarte semnificative. Daţi-mi voie să mă ocup de ele.
În primul rând, Biserica arată scopul lui Dumnezeu de a aduce împreună, în Isus Hristos, oameni altfel divizaţi. În primele versete Pavel se gândeşte la situaţia istorică din timpul său. El se gândeşte la evreu şi la cel dintre neamuri, o fricţiune care exista, şi cum această fricţiune a fost rezolvată, cum acel zid de despărţire din Templul evreiesc a fost prăbuşit şi cum perdeaua dinăuntrul Templului a fost ruptă de sus până jos. În momentul în care ajunge, în această secţiune, să vorbească despre măreţul scop al lui Dumnezeu în Biserică, mintea lui se concentrează nu doar asupra istoriei imediate în care trăieşte, ci, mai degrabă, asupra trecutului îndepărtat şi asupra viitorului îndepărtat. Cred că el arată acest lucru atunci când introduce, în versetul 9, faptul că Dumnezeu a creat toate lucrurile. Când citim că Dumnezeu a creat toate lucrurile, la ce ne gândim? Ei bine, ne gândim la primele capitole din Geneza, când Dumnezeu a creat toate lucrurile într-o pură perfecţiune, când păcatul nu era în lume. Ne reamintim că imediat după aceea păcatul a intrat în lume şi împreună cu păcatul a intrat şi înstrăinarea şi divizarea, vrăjmăşia şi ranchiuna; toate acele lucruri care au caracterizat istoria, care au făcut din istoria rasei umane ceva îngrozitor.
Ne aducem aminte că după ce a intrat păcatul, înstrăinarea ce a urmat nu a fost doar între primii părinţi şi Dumnezeu, deşi aceasta a fost cea mai importantă şi extremă, ci a fost şi o înstrăinare ce a avut loc între bărbat şi femeie şi între toţi ceilalţi oameni ce au venit după ei. Când Adam şi Eva au păcătuit pentru prima oară s-au ascuns. Iar când Dumnezeu a venit în grădină şi i-a chemat ei au încercat să evite întâlnirea. Dumnezeu a insistat în chemarea Sa şi i-a spus: "Adame, ce ai făcut? Ai mâncat cumva din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci, spunând că în ziua în care vei mânca din el vei muri?" Adam a început să caute scuze, spunând: "Femeia pe care Tu mi-ai dat-o, aceea pe care Tu ai aşezat-o lângă mine, ea mi-a dat şi am mâncat." Aparent era destul de adevărat. Femeia i-a dat fructul. Dumnezeu a făcut femeia. Însă ceea ce făcea de fapt Adam era să arunce vina asupra altora. El a dat vina pe Dumnezeu deoarece Acesta i-a dat femeia. A dat vina, de asemenea, pe femeie. Iar prin ceea ce a făcut, prin acele cuvinte, el a demonstrat plastic ruptura care a avut loc între cele două părţi: între Dumnezeu şi om, între bărbat şi femeie şi între toţi ceilalţi ce vor veni după ei.
Aceasta este istoria rasei umane. Păcat, vina aruncată asupra altora, apariţia vrăjmăşiei şi a înstrăinării care i-a urmat. Cred că Pavel privea spre marea putere reconciliatoare a Evangheliei lui Isus Hristos având aceste lucruri în minte - anume că aceia care, din mai multe motive, sunt divizaţi în ura şi suspiciunea lor unul faţă de celălalt vin împreună, ca păcătoşi răscumpăraţi şi iertaţi, la crucea lui Isus Hristos. Răscumpăraţi prin lucrarea lui Hristos. Iertaţi de către Dumnezeu Tatăl. Şi toate acestea într-o asemenea manieră încât în Biserica lui Hristos nu există nici un motiv întemeiat pentru a fi înstrăinaţi unul faţă de celălalt. Şi aceasta deoarece mântuirea este prin har.
Dacă mântuirea ar fi fost prin fapte, lucru pe care l-am fi dorit şi la care, probabil, chiar şi îngerii care ne privesc ar fi putut să se aştepte (aceştia ar fi spus: "Ei bine, au căzut prin fapte rele, acum ei trebuie să fie răscumpăraţi prin fapte bune"), dacă mântuirea ar fi fost prin fapte, observaţi, atunci înstrăinarea nu ar fi fost înlăturată deoarece eu m-aş fi uitat la faptele mele şi tu te-ai fi uitat la ale tale şi ne-am fi întrebat: "Ale cui fapte sunt mai bune?" Sau am fi întrebat: "Care dintre noi are cea mai bună tradiţie?" Sau: "Care dintre noi este cel mai credincios în a împlini poruncile lui Dumnezeu?" Şi toată rivalitatea, toată ostilitatea ar rămâne.
În schimb, observaţi, Dumnezeu Şi-a demonstrat înţelepciunea nespus de felurită mântuind fiinţele umane prin har, care este primit prin intermediul credinţei. Iar acum, aceşti păcătoşi iertaţi stau împreună în Biserica lui Hristos şi nu spus: "Sunt bun, sunt mai bun, sunt cel mai bun." Ei spun: "Sunt aici numai prin harul lui Dumnezeu iar tu eşti aici, de asemenea, prin harul lui Dumnezeu şi este datoria noastră, este privilegiul nostru, ca popor răscumpărat, să-L lăudăm." Şi, astfel, înstrăinarea este învinsă iar zidurile ostilităţii sunt prăbuşite. Iar îngerii care ne privesc sunt îndreptăţiţi să spună: "O, minunată înţelepciune, nespus de felurită, a Dumnezeului Atotputernic!"
Al doilea lucru pe care îl sugerează pasajul este prezentarea vieţii şi a naturii lui Hristos înaintea lumii de către poporul creştin. Discutam ceva mai devreme, până la acest punct, despre Biserică ca punctul focal al istoriei. Şi este potrivit să spunem lucrul acesta deoarece îl spune şi Pavel. Însă ar fi la fel de potrivit să vorbim despre Isus Hristos ca punctul focal al istoriei deoarece şi acest lucru îl spune Pavel. Discutăm despre acest mister care a fost descoperit şi care, în versetele 9 şi 10, este Biserica, misterul care de veacuri a fost ţinut ascuns în Dumnezeu, misterul care este acesta că azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să fie arătată înaintea îngerilor. Acolo se află misterul. Însă dacă mergem în urmă cu câteva versete găsim expresia "misterul lui Hristos". În celelalte locuri în care apare cuvântul "mister", acesta se referă la Evanghelia care este centrată în lucrarea lui Hristos şi care are drept scop aducerea în fiinţă a Bisericii, trupul Lui, compus din poporul Său răscumpărat. Observaţi, ideea de trup este aceea care uneşte cele două adevăruri, deoarece a spune că Biserica este punctul central al istoriei este acelaşi lucru cu a spune că Isus este punctul central al istoriei, dacă Biserica este trupul lui Isus Hristos în lume.
Prin urmare, când discutăm despre sensul istoriei, noi discutăm despre viaţa şi semnificaţia Lui, care este Mântuitorul nostru. În mintea creştinului sensul istoriei este găsit în Isus Hristos. Prin urmare, pentru a înţelege vremurile dinaintea venirii Sale, trebuie să priveşti la venirea Sa. Iar pentru a înţelege vremurile de după venirea Sa, noi, care trăim acum, trebuie să privim înapoi. Istoricul secular ar putea să se uite la venirea lui Hristos şi să o găsească semnificativă din motive seculare. Ar putea să spună, şi ar avea dreptate: "Priviţi la marele impact pe care l-a avut acest individ asupra istoriei. Nu poţi înţelege istoria lumii apusene fără a încerca să înţelegi cine este Isus Hristos şi ce a făcut El." Şi acest lucru, bineînţeles, este adevărat. Însă pentru creştini venirea lui Isus Hristos înseamnă mai mult decât atât. Pentru creştini înseamnă nu numai că Isus Hristos a influenţat istoria, ci că Isus Hristos a dat sens istoriei şi este judecătorul istoriei.
Dacă ai şti ce este istoria ar trebui să te uiţi la El şi ar trebui să te uiţi la El aşa cum este El văzut în trupul Său, Biserica lui Isus Hristos care trăieşte în această lume prezentă. Observaţi ce important este acest din urmă punct? Isus Hristos nu este doar o oarecare idee istorică abstractă. El nu este doar ceva ce a avut loc în trecut. Isus Hristos nu este doar Cel crucificat. Isus Hristos este Cel înviat, Domnul care trăieşte, Cel care este văzut în poporul Său. Şi acest lucru înseamnă că dacă este ca lumea să-L vadă pe Isus ca punctul central al istoriei, ea trebuie să-L vadă pe Isus trăind în cei care, să spunem aşa, oferă vieţii Sale mâini, picioare, nervi şi muşchi. Cred că aţi început să vedeţi, după ce am început să vorbim în aceşti termeni, de ce Biserica este atât de importantă şi de ce chiar îngerii privesc pentru a vedea ce demonstrează Dumnezeu în poporul Său, în această lume.
Apoi, în al treilea rând, Dumnezeu arată, pe măsură ce Îşi descoperă în noi înţelepciunea nespus de felurită, că suferinţa din pricina adevărului şi a neprihănirii este calea spre glorie şi secretul adevăratei fericiri. Acest lucru este adevărat deoarece calea lui Isus este calea suferinţei. Isus Însuşi a spus: "dacă aţi fi ai lumii, lumea v-ar iubi, însă pentru că nu sunteţi ai lumii, lumea nu vă iubeşte, lumea vă urăşte şi vă persecută deoarece M-a urât şi M-a persecutat pe Mine." Însă nu numai pentru acest motiv, ci şi pentru motivul pe care-l expune Pavel la sfârşitul pasajului, în versetul 13: "De aceea, vă rog să nu vă descurajaţi din pricina necazurilor mele pentru voi, căci acestea sunt slava voastră."
Aceasta nu este o simplă propoziţie, neesenţială, pe care Pavel o adaugă. Pavel vorbeşte despre ce anume face Dumnezeu în istorie. Vorbind despre propria sa suferinţă, Pavel spune că: "Aceasta este ceea ce Dumnezeu face în mine deoarece sunt o parte din Biserică. Dumnezeu permite să sufăr, aşa cum şi Isus Hristos a suferit, pentru ca în suferinţele mele să poată fi văzută înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu." Oare esenţa vieţii creştine este o viaţă fundamentată pe promisiunea că Isus va rezolva orice problemă din viaţa noastră? Că ne va binecuvânta cu abundenţă materială? Că ne va da sănătate? Că ne va face fericiţi? Că ne va păzi de pericole? Ei bine, greu de susţinut lucrul acesta. Daţi-mi voie să vă spun pe scurt ce cred eu că face Dumnezeu în Biserica Sa, în istoria rasei umane.
Când Satan s-a răzvrătit, la început, împotriva lui Dumnezeu şi şi-a urmat propria cale, Dumnezeu ar fi putut să-i răspundă în mânie şi să-l îndepărteze pe Satan şi poate chiar să-l anihileze din acest univers. Acelaşi lucru l-ar fi putut face cu toţi îngerii căzuţi. Acest lucru ar fi fost drept. Iar Dumnezeu este dreptul judecător al acestui univers. Acest lucru ar fi fost chiar bine gândit. Putem să spunem chiar, dacă ducem argumentul mai departe, că acest lucru ar fi arătat mila lui Dumnezeu. Deoarece, dacă Dumnezeu hotărâse să-i creeze pe Adam şi pe Eva, lucru pe care-l credem, hotărât fiind pentru aceasta înainte de crearea lumii şi chiar înainte de crearea lui Satan, dacă, în lumina acestui fapt, Dumnezeu, prin anihilarea lui Satan şi a oştirilor sale ar fi eliminat principiul răului din lumea aceasta, am putea spune că Dumnezeu ar fi fost plin de milă în judecata Sa deoarece i-ar fi cruţat pe Adam şi pe Eva de tragedia căderii. Satan nu ar fi fost acolo ca să-i ispitească pe primii noştri părinţi. Rasa umană n-ar fi căzut iar păcatul şi moartea n-ar fi trecut asupra tuturor celor ce au venit pe urmă.
Însă Dumnezeu nu a procedat în felul acesta. Acest lucru ar fi demonstrat, aşa cum am spus, dreptatea lui Dumnezeu şi o bună judecată şi, probabil, chiar mila lui Dumnezeu însă nu ar fi demonstrat marea Sa înţelepciune. Astfel, în loc să-l anihileze pe Satan, Dumnezeu a spus ceva de felul acesta: "M-am hotărât deja să creez rasa umană şi ştiu, deoarece Eu ştiu toate lucrurile, că Satan, acest înger răutăcios căzut, se va amesteca în această creaţie şi va aduce distrugerea omului. Satan îl va ispiti să se răzvrătească fără nici un temei împotriva Mea, împotriva dreptăţii Mele, a adevărului Meu şi a căii Mele. Satan va aduce nenorocire asupra rasei umane şi după ce va face acest lucru, va sta deoparte şi va râde, crezând că a învins. Lucrul pe care îl va face va fi acela de a corupe această măreaţă creaţie pe care sunt pe cale să o înfăptuiesc. Însă voi face ceva. În loc să permit ca lucrurile să decurgă în felul acesta, voi interveni Eu Însumi. Voi coborî în mijlocul acelei mulţimi de oameni căzuţi şi suferinzi şi numai prin har, nu prin ceva ce ar avea ei, ci numai prin har, voi începe să-i mântuiesc pe unii. Voi face aceasta prin lucrarea Fiului Meu, Isus. El va muri pentru ei şi le va arăta modelul de viaţă pe care doresc s-o trăiască. Iar prin harul Meu îi voi înnoi şi vor veni la Isus prin credinţă, se vor încrede în El şi vor începe să trăiască aşa cum a trăit El. Da, voi face lucrul acesta.
Satan va fi mândru de biruinţa sa şi Mă va dispreţui pentru că am grijă de poporul Meu. Va spune, da, va spune despre Iov că "Motivul pentru care Iov se încrede în Tine este acela că Tu ai grijă de el, îi aduci prosperitate, îi dai lucruri materiale." Iar ceea ce voi face este ca, pretutindeni şi într-o mare varietate de moduri, să permit ca cei care sunt ai Mei şi care se încred în Mine, cei care au fost aduşi la viaţă prin Isus Hristos, să sufere aşa cum şi El a suferit. Voi permite ca să fie deposedaţi de bunuri. Voi permite ca boala să vină peste ei. Voi permite ca în viaţa lor să vină suferinţă şi dezamăgiri. Iar Satan va spune: "Acum ei Îl vor blestema pe Dumnezeu." Iar Eu voi demonstra că ei nu-L vor blestema pe Dumnezeu, ci că, în suferinţele lor chiar, ei Mă vor lăuda şi onora şi voi demonstra că, şi atunci când lucruri rele se întâmplă în viaţă, şi atunci calea spre fericire rămâne calea adevărului şi a neprihănirii pe care am arătat-o în Isus Hristos."
Şi astfel, Dumnezeu a permis să se desfăşoare ceea ce am putea numi, extraordinara dramă cosmică a istoriei umane. Îngerii sunt spectatorii. Fiinţele umane sunt actorii. Şi, pe măsura trecerii timpului, Dumnezeu aduce pe scena lumii toate personajele Sale. Primii sunt Adam şi Eva, apoi Noe, Avraam, Moise, David, Isaia, Ioan Botezătorul, Isus, Pavel şi Petru, şi toţi ceilalţi, până în timpurile noastre. Şi în viaţa fiecăruia Dumnezeu a arătat o parte din măreţul Său scenariu. Adam şi-a jucat propriul rol. A păcătuit dar s-a căit de păcatul său. El a spus: "Păcatul despre care credeam că mă va face înţelept a adus peste mine nenorocirea. Calea înţelepciunii este însă calea lui Dumnezeu." Astfel s-a căit de ceea ce a făcut şi s-a încrezut în Mântuitorul care avea să vină. Aşa a făcut şi Eva, şi Avraam, şi aşa au făcut toţi ceilalţi. Prin harul lui Dumnezeu au demonstrat că a sta ferm în adevăr şi a suferi pentru neprihănire este calea spre glorie şi secretul adevăratei fericiri.
Iar acum, pe această scenă, stăm tu şi eu. Avem fiecare rolul nostru pe care-l avem de jucat şi cuvintele pe care le avem de rostit iar îngerii, sfinţii îngeri ai lui Dumnezeu, sunt spectatori. Ceea ce vor să vadă în tine este arătarea înţelepciunii nespus de felurite a lui Dumnezeu. Văd ei lucrul acesta în tine? Ei trebuie să vadă lucrul acesta în tine, deoarece tu eşti singurul loc în care poate fi găsită această înţelepciune a lui Dumnezeu. Ţine de tine să arăţi adevărul şi neprihănirea lui Dumnezeu în modul în care lucrezi, în modul în care te joci, în modul în care gândeşti, în cuvintele pe care le rosteşti, pentru gloria Dumnezeului nostru în veci de veci.
Tradus de Tiberiu Pop