Imitatori ai lui Dumnezeu
(Efeseni 5:1,2)
James Montgomery Boice
Capitolul cinci din Epistola către Efeseni începe cu unul dintre cele mai surprinzătoare îndemnuri din întreaga Biblie: "Imitaţi-l pe Dumnezeu!" (Cornilescu traduce: "Urmaţi pilda lui Dumnezeu!" n.tr.). Acesta este singurul loc din Biblie în care apar aceste cuvinte. Iar ceea ce le face atât de senzaţionale este faptul că ele arată către un standard dincolo de care nu mai există nici un alt standard. William Barclay l-a numit cel mai înalt standard care poate exista în această lume. Alexander McLaren l-a numit suma tuturor îndatoririlor. Martin Lloyd Jones a spus că acesta a fost rezumatul suprem al teologiei lui Pavel. Cel mai înalt nivel pentru tot ce ţine de doctrină şi practică. Ţelul suprem.
Propoziţia "Imitaţi-L pe Dumnezeu" ne aduce imediat în minte acea operă clasică creştină scrisă de Sfântul Thomas a Kempis, intitulată "Despre imitarea lui Isus Hristos". Thomas a Kempis s-a născut în anul 1380, într-o vreme când Europa se afla în fierbere. Şi Biserica se afla în fierbere. Existau doi papi între care era rivalitate. Unul şedea pe tronul Sfântului Petru, în Roma, iar celălalt încerca să conducă din Avignon, Franţa. Războiul de O Sută de Ani era în plină desfăşurare. Moartea Neagră (Ciuma Bubonică) tocmai făcuse ravagii într-o mulţime de oraşe. Într-o asemenea epocă, o epocă de restrişte, suferinţă şi teamă, s-a născut Sfântul Thomas a Kempis. A intrat într-o mănăstire şi probabil pe la 1420 a scris această carte care a fost numită de către mulţi cea mai influentă carte din toate timpurile. Să fiu sincer, eu nu cred că a fost chiar atât de influentă iar atunci când am citit-o n-am fost chiar atât de impresionat de această lucrare clasică, pe cât am fost de impresionat de alte lucrări clasice creştine. Însă recunosc că cartea a fost influentă. Şi, în decursul secolelor, de când a fost scrisă, mulţi creştini au studiat-o şi, aparent, nu au găsit foarte dificilă sau covârşitoare concepţia imitării lui Isus cel istoric. Au primit-o mai degrabă ca pe o provocare.
Dar ce putem spune despre imitarea lui Dumnezeu? Aceasta pare complet diferită. Imitarea lui Isus, a Dumnezeului întrupat - da, acest lucru îl putem înţelege. Dar imitarea Dumnezeului Atotputernic, a Suveranului, a Creatorului? Cum am putea imita un Dumnezeu ca Acesta? O provocare ca aceasta, un îndemn ca acesta pare pur şi simplu să ne depăşească. O parte a dilemei este cauzată, desigur, de ceea ce în teologie se numeşte atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu. Acest termen, "necomunicabile" se referă la acele caracteristici ale lui Dumnezeu care îi sunt specifice numai Lui şi pe care El nu le împărtăşeşte şi nu poate să le împărtăşească cu fiinţele umane. Aici ne gândim imediat la "existenţă în Sine", la "suficienţa în Sine" şi la "veşnicie".
Existenţa în Sine înseamnă că Dumnezeu nu are origini şi, pentru că nu are origini, El nu trebuie să dea socoteală nimănui. Noi nu suntem aşa. Tot ceea ce cunoaştem, tot ceea ce există, are origini. Iar atunci când ne gândim la fiinţele umane, ne gândim la responsabilitate. Trebuie să dăm socoteală multor oameni. Dumnezeu nu este aşa. Dumnezeu există, în Sine Însuşi, fără a avea nevoie de altcineva iar noi nu putem să-I imităm acest atribut. Sau, cum spuneam, ne gândim la suficienţa Lui în Sine. Aceasta înseamnă că Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Din nou, cu noi nu este aşa. Noi avem multe nevoi. Avem nevoie de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost şi de relaţii. Avem nevoie chiar de un asemenea lucru cum este oxigenul. Dacă nu mai primim oxigen, chiar pentru câteva clipe, murim. Dumnezeu nu are nici o nevoie. Astfel, această calitate Îl face să fie, să spunem, dincolo de limitele noastre.
În plus, El este veşnic, ceea ce înseamnă că El este dintotdeauna. Noi nu suntem aşa. El va fi pentru totdeauna şi este neschimbător în veşnicia şi în toate celelalte atribute ale Lui. Noi ne schimbăm în fiecare zi, într-o clipă.
Sau, ne putem gândi la alte atribute. Ce ziceţi de omnipotenţa lui Dumnezeu? Omnipotenţa înseamnă că El este atotputernic. Noi nu suntem atotputernici. Nu vom putea fi niciodată atotputernici. Dacă am putea fi atotputernici, am fi Dumnezeu. Dumnezeu este omniscient, ceea ce înseamnă că El cunoaşte toate lucrurile. Noi nu cunoaştem toate lucrurile. Nu vom ajunge niciodată să le cunoaştem. Ne vom petrece însă întreaga veşnicie învăţând. Dar ce ziceţi de omniprezenţa lui Dumnezeu? Aceasta înseamnă că Dumnezeu este peste tot în acelaşi timp. Noi nu suntem aşa. Nu vom fi niciodată omniprezenţi. Sau, vă puteţi gândi la măreţia lui Dumnezeu sau, în special, la sfinţenia lui Dumnezeu, în sensul ei deplin. Aceasta este ceea ce, mai mult decât oricare alt atribut, Îl separă pe Dumnezeu de creaţia Sa. Este ceea ce-L face să fie, aşa cum spun teologii, sfânt prin excelenţă (engl. holy other).
Din aceste puncte de vedere nu suntem asemenea lui Dumnezeu. Ajungem însă la o frază ca aceasta în care citim: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" şi ne întrebăm, pe bună dreptate: cum L-am putea imita pe Dumnezeu? Ştiţi, când ne apropiem de ceea ce numim atributele comunicabile ale lui Dumnezeu, ne vom da seama că nu este cu mult mai uşor. Aceste atribute sunt atributele lui Dumnezeu pe care le împărtăşim. Lucruri cum ar fi compasiunea, credincioşia, mila, mânia, dreptatea, dragostea şi altele. Avem o măsură pentru aceste lucruri. S-ar putea să nu fim niciodată în stare să instaurăm dreptatea în mod perfect, însă avem un ideal de dreptate şi ne luptăm pentru el. S-ar putea să nu fim niciodată în stare să fim sută la sută credincioşi faţă de alţii sau faţă de Dumnezeu, însă avem un standard de credincioşie şi vom încerca să-l atingem în relaţiile noastre. Acelaşi lucru se întâmplă cu toate atributele comunicabile. Este în regulă atâta timp cât gândim din perspectivă umană şi aplicăm aceste atribute la situaţii omeneşti. Însă problema apare în momentul în care începem să comparăm credincioşia noastră cu credincioşia lui Dumnezeu, dreptatea noastră cu dreptatea lui Dumnezeu, dragostea noastră cu dragostea lui Dumnezeu şi aşa mai departe. Imediat ce facem această comparaţie suntem copleşiţi de ceea ce vedem.
Spunem că nu putem fi ca Dumnezeu; cel puţin în ceea ce priveşte aceste lucruri. Cu toate acestea, apostolul Pavel spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" Nu putem face acest lucru prin propriile noastre capacităţi. Însă acelaşi apostol care spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu!" spune, de asemenea, "Pot totul prin Hristos, care mă întăreşte." Împlinirea de către noi a acestei porunci biblice stă în puterea şi în viaţa lui Hristos.
În momentul în care privim la acest verset în contextul său, primul lucru pe care îl observăm este că versetul aparţine paragrafului precedent. Majoritatea traducerilor contemporane arată lucrul acesta. De fapt, trebuie să-l legaţi, cel puţin, de versetul 32 citind, prin urmare, în felul următor: "Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu (Imitaţi-l pe Dumnezeu, n.tr.) ca nişte copii preaiubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu."
Primul lucru pe care îl observăm este că toate aceste lucruri sunt inseparabile. Al doilea lucru pe care îl observăm atunci când luăm această propoziţie în contextul ei este că, chiar dacă este posibil ca Pavel să fi vorbit despre mai multe atribute comunicabile ale lui Dumnezeu, spunându-ne să-L imităm pe Dumnezeu în ceea ce priveşte aceste atribute, el de fapt se concentrează asupra unuia singur. Şi aceasta pentru că în aceste versete Pavel vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu şi despre cum operează aceasta. Iar adevărata lui provocare pentru noi este aceea de a-L imita pe Dumnezeu în ceea ce priveşte dragostea Lui. Trebuie să-L imităm pe Creator în ceea ce priveşte natura Sa, caracterizată de dragoste.
Pavel spune o mulţime de lucruri interesante despre această dragoste a lui Dumnezeu. El o defineşte pentru noi deoarece nu este o dragoste nedefinită. Nu este o dragoste fantezistă. Nu este o dragoste din perspectiva lumii. Nu este o dragoste deformată şi distorsionată de păcat. Pavel se gândeşte la dragostea divină. Astfel, în momentul în care o defineşte, el specifică foarte clar ce fel de dragoste are în minte şi, prin urmare, ce fel de dragoste este aceea pe care trebuie s-o imităm, în calitate de copii dragi şi preaiubiţi ai lui Dumnezeu.
Primul lucru pe care îl spune despre această dragoste este că aceasta este o dragoste iertătoare. Aceasta este ideea pe care o avem în versetul imediat precedent: "Fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi, în Hristos."
Oamenii au aşa o teribilă nevoie de iertare. Am un prieten psihiatru cu care am discutat cu ceva timp în urmă despre aceste lucruri iar el mi-a vorbit despre cazurile întâlnite în practica profesiei lui. El a spus (am să-l citez cât pot de exact): "După părerea mea, cea mai mare parte din munca unui psihiatru este legată în mod direct de iertare." Oamenii vin la el cu probleme. Se simt vinovaţi pentru implicarea lor în aceste probleme. Caută iertare. De fapt, îşi mărturisesc păcatele duhovnicului, descoperind că primesc iertare. Este stabilit apoi un tipar în care îşi pot arăta schimbarea inimii într-un mod tangibil, în relaţie cu alţii.
John Stott are o carte despre mărturisire în care îl citează pe directorul unui mare spital de neuro-psihiatrie din Anglia care spunea într-o împrejurare: "Aş putea să-mi trimit mâine acasă jumătate dintre pacienţi dacă aceştia ar putea fi convinşi de iertare." De lucrul acesta au oamenii nevoie - să fie siguri de iertare. Şi, desigur, acesta este lucrul pe care îl avem în Isus Hristos. Acesta este lucrul pe care l-a realizat Dumnezeu pentru noi prin moartea lui Isus Hristos. Atât de serios a privit Dumnezeu înstrăinarea noastră de El şi atât de puternică a fost dorinţa Sa de a ne ierta şi de a avea siguranţa acestei iertări încât L-a trimis pe Domnul Isus Hristos să moară în locul nostru, pentru a plăti preţul păcatelor noastre şi pentru a restabili legăturile dintre noi, ca păcătoşi iertaţi, şi Dumnezeu.
Atâta timp cât ne credem destul de buni şi, prin urmare, fără o prea mare nevoie de iertare, nu-i vom putea ierta foarte uşor pe alţii. Însă atunci când ne vom privi ca oameni păcătoşi, care L-am insultat pe Dumnezeu în sfinţenia şi măreţia Lui; atunci când descoperim că ne-am purtat într-un mod cu totul îngrozitor, într-un mod inexplicabil, iraţional, păcătos şi oribil în relaţie cu Dumnezeu, punându-ne propriile persoane în locul lui Dumnezeu şi respingând harul, dragostea, mila şi domnia Sa dreaptă peste noi; când ne vom vedea drept asemenea oameni pe care, cu toate acestea, Dumnezeu i-a iubit, i-a răscumpărat în Isus Hristos şi i-a iertat pe baza a ceea ce Domnul Isus Hristos a făcut, în acel moment înaintea noastră se deschide o perspectivă întrutotul nouă. Viaţa ni s-a schimbat şi, pentru că am fost iertaţi, descoperim că putem fi iertători.
Prin urmare, atunci când apostolul spune, aşa cum face aici: "Imitaţi-l pe Dumnezeu în dragostea Lui, după natura iertătoare a acesteia" el ne înfăţişează cu adevărat ceva ce putem face. El nu spune: "Avem aici un standard care, pentru că este întruchipat în mod perfect de Dumnezeu, voi nu-l puteţi atinge." El spune exact contrariul. Deoarece Dumnezeu a demonstrat această dragoste în relaţia Lui cu voi, tocmai de aceasta puteţi şi voi arăta acest gen de dragoste unul pentru altul.
În multe privinţe un copil nu-şi poate imita părinţii. În multe privinţe un fiu nu-şi poate imita tatăl, deoarece tatăl său este un tată iar el este doar un fiu. Un tată este o persoană care s-a maturizat, el este doar un copil. Însă în multe alte privinţe îşi poate imita tatăl. O fiică nu-şi poate imita mama în toate privinţele deoarece mama sa este o mamă, o persoană maturizată iar ea este doar o fiică. Însă în multe privinţe o poate imita. Acesta este lucrul pe care Pavel îl spune aici. Faptul că nu suntem Dumnezeu şi că niciodată nu vom fi Dumnezeu nu este o scuză pentru eşecul nostru în a arăta o dragoste iertătoare asemenea dragostei iertătoare pe care Dumnezeu ne-a arătat-o nouă. Acesta este primul lucru.
Al doilea lucru pe care-l spune Pavel atunci când descrie acest gen de dragoste este că aceasta este o dragoste care se dăruie. Nu numai o dragoste iertătoare, ci şi una care se dăruie. Deoarece el spune: "Isus ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu." Atunci când vorbim despre darurile lui Dumnezeu trebuie să vorbim despre multe lucruri deoarece Dumnezeu ne-a dat o lume întreagă de lucruri de care să ne bucurăm din plin. Când Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, pe Adam şi pe Eva, şi i-a aşezat în Eden, El pregătise deja o lume frumoasă care să-i primească. Era o lume care se potrivea perfect nevoilor lor. Păcatul a deteriorat, însă, puternic creaţia. Cu toate acestea mai există încă dovada dragostei lui Dumnezeu pentru noi, arătată prin toate lucrurile pe care le avem, toate lucrurile de care ne bucurăm, toate acele lucruri care ne vin, în cele din urmă, de la Dumnezeu care oferă, cum ni se spune în Scriptură, cu mână largă şi fără mustrare. Avem toate aceste lucruri.
Şi totuşi, atunci când vorbim despre dăruire, întotdeauna este rău dacă, atunci când dăruim, ceea ce dăruim sunt mai degrabă lucruri decât dăruire de sine. Dacă Dumnezeu ne-ar fi dat numai lucruri - lumea, viaţa, sănătatea, mâncarea, îmbrăcămintea, relaţiile - dacă Dumnezeu ne-ar fi dat doar aceste lucruri şi ar fi ţinut ceva pentru Sine, am fi putut spune: "Da, suntem mulţumitori pentru ceea ce ne-a dat Dumnezeu însă dorim să fi primit ceva mai mult. Dorim să-L putem avea şi pe Dumnezeu." Ceea ce Biblia ne învaţă, de la un capăt la celălalt, este că Dumnezeu ne-a dat nu numai lucruri, ci Dumnezeu S-a dăruit pe Sine. Nu doar că S-a dăruit pe Sine, ci în dăruirea Lui a îndurat până şi moartea, în persoana lui Isus Hristos, pentru ca noi să-L putem avea pe deplin.
Îmi place ce scrie Pavel în al doilea capitol din Filipeni, unde vorbeşte despre întruparea lui Hristos. El spune că: "N-a considerat că egalitatea cu Dumnezeu înseamnă acaparare (adică a ţine ceva pentru tine cu orice preţ), ci S-a golit pe Sine, luând natura unui sclav şi devenind asemănător oamenilor. La înfăţişare era ca un om; S-a umilit devenind ascultător până la moarte - şi încă moarte pe cruce." (am folosit traducerea Noului Testament, publicată de IBS în 1998, n.tr.). Aceste cuvinte ne spun că Dumnezeu, care ne-a dat toate lucrurile, ni S-a dăruit acum pe Sine. Şi nu numai că ni S-a dăruit pe Sine, ci ni S-a dăruit plătind cu propria-I persoană. Isus a renunţat la anumite lucruri pentru a deveni asemenea nouă şi pentru a muri pentru mântuirea noastră. De aceea, atunci când Biblia vorbeşte despre dragostea lui Dumnezeu, cu greu poate vorbi despre ea fără a o lega de cruce. Deoarece în lumina morţii lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, învăţăm cât de altruistă, cât de plină de spirit de sacrificiu personal este cu adevărat dragostea lui Dumnezeu.
Ioan 3:16: "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." 1 Ioan 4:10: "Şi dragostea stă nu în faptul că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre." Romani 5:8: "Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi." Galateni 2:20: "Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc ... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine." În Ioan 15:13 Isus a spus: "Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi."
Te dăruieşti tu altora într-o imitare a lui Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine pentru tine? Asta, spune Pavel, ar trebui să faci. Nu numai că dragostea ta ar trebui să fie iertătoare, ci dragostea ta ar trebui să fie şi dăruitoare. Iar cel mai mare dar pe care îl poţi face este să te dai pe tine, în ceea ce priveşte timpul tău, rugăciunea ta, interesul tău, ajutorul tău - toate acele lucruri pe care le implică relaţiile inter-umane. Nu există o demonstraţie mai convingătoare a dragostei adevărate, a dragostei lui Dumnezeu, decât aceasta.
Apoi, mai este şi al treilea lucru. Pavel spune aici, nu numai că dragostea lui Dumnezeu este o dragoste iertătoare şi una care dăruie, ci şi că este o dragoste trăită. Acesta este limbajul pe care îl foloseşte. Versetul 2: "Trăiţi în dragoste!" Acest îndemn implică, cred eu, două lucruri. Unul este acela că Pavel are în minte un gen de dragoste practică sau activă. Este, cu alte cuvinte, genul de dragoste care se exprimă pe sine în lucrurile despre care Pavel tocmai a vorbit, în acelaşi paragraf. Am observat că el vorbeşte în termenii dezbrăcării de un anume tip de comportament şi a îmbrăcării cu un alt tip de comportament. Trebuie, spune el, să ne dezbrăcăm de falsitate şi să spunem, în schimb, adevărul. Genul de adevăr care îi ajută pe oameni. Trebuie, spune el, să ne dezbrăcăm de mânie. Mai spune că trebuie să ne dezbrăcăm de hoţie şi să muncim, în schimb, pentru a ne asigura un trai, pentru a avea ceva din care să-i putem ajuta şi pe alţii. Mai spune că trebuie să ne dezbrăcăm de vorbirea nefolositoare şi să vorbim, în schimb, lucruri care zidesc, care îi zidesc pe alţi creştini şi pe alţi oameni. A spus că trebuie să ne dezbrăcăm de amărăciune, de furie, de mânie, de ceartă, de bârfă şi de orice formă de răutate şi în locul acestor cinci vicii să fim buni, miloşi şi iertători. Astfel, când spune să trăim în dragoste, el vorbeşte, de fapt, despre ceva foarte practic şi activ care continuă pe parcursul vieţii în toate relaţiile noastre şi în orice situaţie.
Apoi, cred eu, deoarece aici nu este implicată numai viaţa noastră, ci viaţa lui Dumnezeu, viaţa lui Dumnezeu în noi, cred că Pavel mai vorbeşte despre o dragoste care este veşnică. Adică statornică, credincioasă. Genul de dragoste pe care Dumnezeu l-a arătat pentru noi prin faptul că ne-a mântuit. Dumnezeu nu ne-a mântuit pentru a ne lăsa să cădem din nou. Dumnezeu nu ne-a mântuit pentru a permite, în cele din urmă, să mergem în iad. Dimpotrivă, Cel Care a început o bună lucrare în voi o va continua până în ziua lui Isus Hristos. De aceea Pavel, în finalul capitolului opt din Romani, vorbind despre dragostea lui Hristos, pune retorica întrebare: "Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?" Răspunsul este: "Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos. Nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru." Aceasta deoarece este o dragoste vie, care izvorăşte din însăşi caracterul lui Dumnezeu. Pavel ne spune: "Imitaţi-L pe Dumnezeu în această privinţă!" Nu ne este foarte greu să iubim. Nu iubim întotdeauna aşa cum se cuvinte însă nu este foarte greu să iubim. Ne place să iubim. Însă ceea ce ne este foarte greu este să iubim necontenit. Pavel spune că Dumnezeu tocmai acest lucru l-a făcut pentru voi. Dacă Dumnezeu ar permite ca dragostea Lui să fie condiţionată de ascultarea voastră, atunci această dragoste ar creşte sau ar scădea ori de câte ori aţi asculta sau nu aţi asculta. În felul acesta aţi eşua şi aţi fi pierduţi. Însă Dumnezeu nu iubeşte în felul acesta. Dumnezeu iubeşte în mod statornic şi necontenit. Dumnezeu vă iubeşte la fel de mult când păcătuiţi ca şi atunci când trăiţi în ascultare de El. Faptul că păcătuiţi Îl întristează însă El nu va înceta să iubească. Acesta este modul în care trebuie să iubim, spune Pavel, dacă suntem cu adevărat imitatori ai lui Dumnezeu.
Dacă dorim să facem acest lucru, atunci va trebui să petrecem timp cu Dumnezeu. Acest termen, "imitator" sau "a imita", pe care-l avem aici, în text, în limba greacă este mimetes. Din acest cuvânt am derivat noi cuvântul "mimică, a mima". A mima înseamnă a-l copia pe cineva îndeaproape, a te uita la el, a-l observa şi apoi a face exact ceea ce face el. Din acelaşi cuvânt am derivat cuvântul "mim", un fel de actor care copiază un anumit tip de comportament. Lucrul acesta, spune Pavel, îl avem de făcut. Cum ai vrea să-L copiezi pe Dumnezeu dacă nu petreci timp cu Dumnezeu? Nu vei şti nici măcar cum este Dumnezeu. Nu vei şti cum gândeşte. Nu vei şti cum se comportă Dumnezeu. Însă dacă petreci timp cu El, atunci vei ajunge să poţi vorbi aşa cum vorbeşte Dumnezeu şi să te comporţi aşa cum Dumnezeu se comportă. Comportamentul tău va deveni din ce în ce mai mult asemănător comportamentului lui Dumnezeu.
Prin urmare, aceasta este provocarea. Petrece timp cu Dumnezeu! Petrece timp cu Dumnezeu în rugăciune! Petrece timp cu Dumnezeu în studiul biblic! Petrece timp cu Dumnezeu în închinare! Iar Dumnezeu, a cărui lucrare este aceea de a salva păcătoşi din păcatele lor, a-i umple cu Duhul Sfânt şi a-i transforma după chipul Fiului Său preaiubit, Dumnezeu va lucra în tine pentru a te face asemenea Lui Însuşi, spre lauda slavei măreţului Său har.
Tradus de Tiberiu Pop