Aleşi în El

(Efeseni 1:4-6)

James Montgomery Boice


Un lucru minunat ce poate fi spus, în conformitate cu ceea ce zice Pavel în Efeseni 1:3, este acela că Dumnezeu ne-a binecuvântat în locurile cereşti cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în Hristos. Insă imediat ce ni se spune acest lucru am dori să întrebăm cum se întâmplă că aceste binecuvântări duhovniceşti vin la noi. Pavel le numeşte duhovniceşti. El mai spune că sunt în locurile cereşti. Problema care se iveşte este că noi nu suntem nici duhovniceşti şi nici nu ne aflăm în locurile cereşti. Ne aflăm pe pământ. Astfel, ne întrebăm cum intrăm în contact cu aceste binecuvântări şi cum intrăm, de fapt, în posesia lor. La aceste întrebări răspunde Pavel în Efeseni 1:4-6. El spune că totul se petrece prin actul suveran al lui Dumnezeu, adică prin alegerea lui Dumnezeu. Spune în felul următor:

"În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Prea Iubitul Lui."

În acord cu aceste versete, şi cu multe altele în cuprinsul Cuvântului lui Dumnezeu, comoara spirituală ne este dăruită pentru nici un alt motiv decât acela că lui Dumnezeu Îi face plăcere să ne-o dăruiască. Această doctrină a alegerii, pe care Pavel o introduce aici la începutul cărţii, este o problemă pentru mulţi. Aş dori să ne ocupăm cu unele dintre problemele pe care oamenii le au referitor la doctrina alegerii. Înainte de aceasta trebuie să ne uităm la această doctrină într-un mod mai general, adică în termenii diferitelor opţiuni care există referitor la doctrina alegerii. În principal sunt trei.

Prima opţiune este o negare completă şi directă a alegerii. Adică, pur şi simplu o respingere a faptului că aceasta ar fi o doctrină validă pentru creştini. Argumentul ar fi acesta: "Nu spunem că Dumnezeu nu-Şi exercită harul în mântuirea bărbaţilor şi a femeilor. Negarea alegerii nu este în mod necesar negarea harului." Mai departe: " cu siguranţă Dumnezeu Îşi arată harul descoperindu-ni-Se, aşa cum o face în natură. Dumnezeu Îşi arată mai mult harul prin faptul că ni Se descoperă în mod personal, lucru pe care L-a făcut în Isus Hristos. Dumnezeu Îşi arată harul prin explicarea căii mântuirii în Scripturi. Dumnezeu Îşi arată harul chiar prin faptul că trimite bărbaţi şi femei cu Evanghelia lui Hristos la o lume depravată căreia să-i proclame calea mântuirii". Toate aceste lucruri sunt minunate. Toate acestea vorbesc despre har. "Dar...", spun cei ce obiectează la alegere, "harul se opreşte aici".
Oferta este făcută, mântuirea este oferită însă mântuirea unei persoane depinde nu de Dumnezeu, ci de fiinţele umane şi, probabil, de alegerea binelui sau, probabil, de capacitatea de exercitare a credinţei pe care, în conformitate cu această teorie, fiinţele umane o posedă. Evanghelia este predicată însă răspunsul nostru faţă de Evanghelie este, în cele din urmă, nu ceva ce face Dumnezeu, ci ceva ce vine din propria noastră minte şi inimă. Aceasta este, desigur, o negare a alegerii.
Forţa acestei poziţii este aceea că ea ne apare în termenii a ceea ce noi vrem să credem despre abilităţile noastre naturale. Cu toţii dorim să credem că suntem la cârma lucrurilor, inclusiv a celor spirituale. Însă problema este că această poziţie vine în opoziţie cu învăţătura explicită a Scripturii. Şi aceasta deoarece, dacă este vreun lucru clar când începi să te uiţi la această doctrină în Biblie, acesta este că Biblia, fie că ne place sau nu, învaţă despre alegere.

A doua opţiune este să admiţi alegerea dar s-o înţelegi ca fiind bazată pe o cunoaştere mai dinainte. Aceasta pare a fi o poziţie de compromis. Ar suna în felul următor: cu siguranţă Dumnezeu alege pentru mântuire, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă aşa. Însă această alegere a Lui este bazată pe ceva ce Dumnezeu prevede în oamenii cărora le este predicată Evanghelia. El prevede, probabil, credinţă, anume că ei vor crede, astfel că El Îi alege pentru mântuire pe baza credinţei lor. Sau El prevede în ei un bine ce poate fi valorificat şi adus la maturitate şi astfel îi alege pe baza acelui bine. Sau El prevede că aceştia vor face o alegere corectă, o alegere pentru evlavie în detrimentul unei alegeri pentru lipsa de evlavie şi astfel îi alege pe baza acelei alegeri.
Aceasta este teoria. Dificultatea, cea dintâi dificultate evidentă, în legătură cu această opţiune este că dacă în felul acesta este definită alegerea, atunci cu greu mai este vrednică de apelativul "alegere". Pentru că această opţiune nu tratează în nici un caz alegerea cuiva de către Dumnezeu, ci alegerea noastră de către noi. Nu este o problemă de predestinarea lui Dumnezeu, ci de predestinarea noastră. Noi suntem cei care decidem. Astfel, în acest sistem, Dumnezeu aşteaptă după deciziile noastre. O, e posibil că El a hotărât din eternitate pe baza cunoaşterii Sale mai dinainte, însă decizia noastră o precede pe a Lui.

Cealaltă opţiune, cea care este crucială, este următoarea. Dacă inimile noastre sunt într-adevăr atât de împietrite şi duhurile noastre atât de moarte precum declară Biblia, atunci ce bine posibil ar putea Dumnezeu prevedea în cei cărora le este vestită Evanghelia. Vedeţi, dacă ar fi posibil să spunem că persoanele cu voinţă liberă pot să-şi exercite acea calitate bună care este credinţa, atunci aceştia nu sunt depravaţi, aşa cum îi numeşte Biblia. Înseamnă că există o fărâmă de bine în ei. Dacă, pe de altă parte, ei sunt atât de depravaţi spiritual precum Biblia spune că sunt, atunci Dumnezeu ar putea aştepta un milion de ani pentru ca fiinţele umane să facă ceva care să le conducă în direcţia mântuirii însă va aştepta în van, deoarece acest lucru nu se va întâmpla.
Un alt mod de a spune acelaşi lucru este să discutăm despre depravare şi să punem următoarea întrebare: "Cât de adânc au căzut bărbaţii şi femeile, atunci când au căzut?" Adică, atunci când Adam şi Eva au păcătuit, cât de grav a fost păcatul lor şi cât de mult s-a extins depravarea? Biblia spune că suntem morţi în păcate şi în fărădelegi. Cât de mult bine poate să facă un om mort? Biblia spune că nu este nimeni care să-L caute pe Dumnezeu. Dacă noi nu-L căutăm pe Dumnezeu, cum ar putea fi posibil să credem în El atunci când se predică Evanghelia? Isus a spus: "Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu este atras de Tatăl Care M-a trimis". Iar dacă Tatăl, Care L-a trimis pe Hristos, mai întâi trebuie să atragă, atunci aceasta se numeşte alegere şi nu capacitate umană. Este scris în Geneza că Dumnezeu a văzut cât de mare a ajuns răutatea omului pe pământ şi că fiecare înclinaţie a gândurilor inimii sale era întotdeauna numai spre rău. Astfel că întreb: Ce bine ar putea vedea Dumnezeu în nişte inimi care sunt moarte în păcate şi în fărădelegi şi a căror înclinaţie este numai spre rău tot timpul? Ce bine ar putea Dumnezeu anticipa (aştepta) de la oameni care nu pot să vină la El şi care nici măcar nu-L caută până când nu îi atrage El mai întâi spre El Însuşi? Dacă aşa stau lucrurile, precum o spune Biblia, atunci singura cale prin care orice bărbat sau femeie pot fi mântuiţi vreodată este ca Dumnezeu, mai întâi de toate, din propria Sa iniţiativă, să se apropie de ei în Isus Hristos, să le ofere calea prin care pot fi mântuiţi şi apoi, prin lucrarea Duhului Sfânt, să le deschidă ochii orbi pentru a vedea adevărul Evangheliei, să le regenereze sufletele şi să le transforme mintea astfel încât, prin voinţa lor recreată sau spirituală, ei să răspundă la Evanghelia care este predicată. Fără această condiţie, fiecare dintre noi, în conformitate cu Scriptura, vom urma inevitabil propriul nostru drum.
A treia poziţie este exact aceasta. Anume că Dumnezeu alege, pur şi simplu, ca mântuirea să vină de la El de la început şi până la sfârşit şi că dacă răspundem cu credinţă, ceea ce cu siguranţă trebuie să facem, este din cauză că Dumnezeu lucrează mai dinainte, conducându-ne la a face acest pas. Iar ca rezultat, toată gloria este a lui Dumnezeu şi nu a bărbatului sau a femeii care sunt depravaţi.

După cum am spus, sunt oameni care obiectează la aceste lucruri. Sunt multe obiecţii aduse. Alegerea, ca doctrină, a fost enunţată de multă vreme şi, deoarece oamenilor nu le-a plăcut, au inventat o seamă de obiecţii pe parcursul anilor. Daţi-mi voie să mă ocup doar de două dintre acestea. Prima se referă la faptul că alegerea, ca doctrină, este arbitrară şi a doua la faptul că alegerea, dacă lucrurile stau aşa cum au fost prezentate, este nedreaptă.
Când oamenii critică această doctrină ca fiind arbitrară ceea ce doresc să spună este că ea nu este arbitrară din punctul de vedere al oamenilor, ci din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu, din nici un motiv, pur şi simplu alege pe unul şi îl abandonează pe celălalt. Această critică poate fi făcută de oameni care gândesc în felul acesta: "Ei bine, dacă El alege să-l mântuiască pe unul şi nu pe celălalt, de ce nu ar putea să-l mântuiască pe celălalt şi nu pe acel unul? De ce nu procedează, pur şi simplu, invers? Sau, de ce nu-i mântuieşte pe toţi? Sau, de ce nu mântuieşte pe nimeni?"
Observ, imediat ce ajungem la acel punct, că atunci când începem să punem întrebarea: "De ce, dacă toate acestea sunt arbitrare, Dumnezeu nu alege să nu mântuiască pe nimeni?", începem, de fapt, să găsim răspuns la această întrebare. Deoarece, chiar în aceste versete din Efeseni, Pavel spune, vorbind despre alegerea lui Dumnezeu, că aceasta este spre lauda slavei harului Său. Iar imediat ce începi să discuţi despre alegere, tu discuţi nu despre ceva ce este arbitrar, ci despre ceva ce are un scop. Scopul lui Dumnezeu este să Se glorifice pe Sine prin mântuirea unora. "Ei bine, în regulă", ar spune cineva, "dar de ce o face în felul acesta? Sunt de acord, trebuie să mântuiască măcar unul pentru a-Şi slăvi harul însă, în cazul acesta, de ce nu-i mântuieşte pe toţi? Sau, de ce îi mântuieşte pe aceia pe care îi mântuieşte?".
Acestea sunt întrebări importante. Însă ceea ce vreau să susţin este că acestea sunt întrebări complet diferite de acelea pe care ar trebui să le punem când vrem să aflăm dacă Dumnezeu este arbitrar în alegere. Când întrebăm de ce Dumnezeu îl mântuieşte pe unul mai degrabă decât pe altul noi discutăm despre căile lui Dumnezeu şi ar trebui să admitem foarte sincer că pur şi simplu nu avem răspuns la aceste întrebări. Putem avea păreri cu privire la motivul pentru care Dumnezeu procedează în felul în care o face. Putem născoci teorii pentru a explica ce face Dumnezeu în cadrul acestui întreg şi măreţ proces al alegerii şi al mântuirii, care este în cele din urmă sensul istoriei. Însă nu vom şti cu adevărat aceste lucruri. Mai mult, la acest punct ceea ce spunem cu toţii şi ceea ce, în mod evident, ar trebui să spunem, este că noi nu suntem Dumnezeu. Nu gândim în felul în are Dumnezeu gândeşte. Nu putem cunoaşte tot ceea ce Dumnezeu cunoaşte. Iar când aveţi de-a face cu o străduinţă atât de grea precum este aceasta, este pe deplin de înţeles că pur şi simplu nu putem să cunoaştem aceste lucruri. Şi atunci trebuie să spunem simplu, aşa cum o face Pavel, că Dumnezeu predestinează în acord cu buna Lui plăcere şi cu voia Sa. De la acest punct trebuie să pornim.

Aici mai există o obiecţie. Obiecţia că alegerea ar fi nedreaptă. Argumentul este acesta: Dacă este drept, Dumnezeu trebuie să ofere o şansă fiecăruia. Fie Dumnezeu va trebui să-i mântuiască pe toţi, fie va trebui să nu mântuiască pe nimeni sau va trebui să respingem alegerea şi să spunem că Dumnezeu doar predică sau face cunoscută Evanghelia şi unii sunt mântuiţi iar alţii sunt pierduţi pe baza propriei lor decizii. Însă, vedeţi, acest lucru mă miră, deoarece am discutat despre depravare şi atunci oricine poate să ridice o obiecţie foarte serioasă. O alegere? O alegere? De ce? Noi am făcut deja o alegere? Noi am avut de făcut o alegere şi am făcut-o. Iar alegerea noastră, întotdeauna separată de harul lui Dumnezeu, este să-L respingem, să mergem pe propria noastră cale. Aşa cum spunea Calvin: "Chiar dacă Dumnezeu ar trebui să aştepte o sută de mii de ani, presupunând că ar putea dura atât, noi niciodată nu L-am alege pe El".
În ceea ce priveşte modul în care lucrează dreptatea, oare ce anume pretinde dreptatea în cazul unor păcătoşi rebeli şi plini de păcat, ale căror gânduri sunt întotdeauna rele? Dreptatea cere condamnare. Dreptatea lui Dumnezeu este cea care îi trimite pe bărbaţi şi pe femei în iad. Observaţi, nu dreptatea este lucrul pe care îl dorim de la Dumnezeu, ci harul. Şi alegerea numai despre acest lucru vorbeşte - despre Har. Tu spui: "Dar n-ar trebui Dumnezeu să arate...?". Imediat ce începi să vorbeşti în felul acesta tu nu mai vorbeşti despre har. Dacă Dumnezeu trebuie să facă ceva, acesta nu mai este har. Harul este Dumnezeu, decurgând din scopul şi voia Sa bună şi absolută şi mântuind pe unii.

Am vorbit despre problemele pe care oamenii cred că le are alegerea şi despre obiecţiile pe care oamenii i le aduc. Daţi-mi voie să vorbesc, în concluzie, despre binecuvântările alegerii. Despre acestea ar trebui să vorbim mai mult. Sunt patru. Prima dintre ele este aceea că alegerea elimină lăudăroşenia. Alegerea, dacă este fundamentată în buna şi absoluta plăcere a lui Dumnezeu, înseamnă că nu are nimic care ne aparţine nouă. Prin urmare, departe de a fi un prilej de laudă, alegerea este, de fapt, cea care ne smereşte înaintea lui Dumnezeu şi elimină lăudăroşenia definitiv. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă mântuirea ar depinde, în cele din urmă, de ceva ce s-ar găsi în noi. Să presupunem că există aici o persoană care susţine acest lucru şi care crede că el sau ea este mântuit pe baza credinţei pe care a exercitat-o. Prin urmare, o întrebăm: "Într-o bună zi vei fi în cer şi vor fi unii oameni care se vor afla cu tine acolo, însă vor fi şi unii oameni care nu se vor afla cu tine acolo; întrebarea pe care ţi-am pune-o în acea situaţie este aceasta: "Cum se face că tu te afli aici pe când ceilalţi nu? Oare n-a fost harul lui Isus Hristos suficient pentru ei?" Persoana despre care vorbim ar trebui să ne răspundă: "Desigur că harul lui Isus Hristos a fost suficient pentru ei." Iar noi vom întreba: "Cel puţin în câteva dintre acele cazuri nu le-a fost vestită Evanghelia astfel încât să aibă o şansă de a crede?" Omul nostru ar trebui să ne răspundă: "Da, în multe cazuri Evanghelia a fost vestită iar aceştia au avut şansa de a crede." În regulă, atunci, ne întoarcem la prima noastră întrebare: "Cum se face, în această situaţie, că tu eşti aici, iar ei nu?". La acest punct persoana ar trebui să dea un răspuns de genul acesta: "Ei bine acum, urăsc să fac lucru pe care va trebui să-l fac, deoarece mă aflu în cer iar cerul este un loc în care oamenii se află pentru a-L lăuda pe Dumnezeu. Însă tu vrei să afli adevărul şi mă presezi în privinţa aceasta, aşa că trebuie să spun adevărul şi să admit, deşi aş vrea să nu fac lucrul acesta aici, în cer, mi-ar fi plăcut mai degrabă să nu-mi pui această întrebare, însă trebuie să admit că motivul pentru care eu mă aflu aici iar ei nu este că eu am avut ceva ce ei nu au avut şi acest ceva a fost credinţa." Observaţi, la acest punct, oricât de mare sau mică ne putem imagina că ar fi credinţa noastră, la acest punct o parte din glorie este luată de la Dumnezeu şi le este dată bărbaţilor şi femeilor căzuţi. Astfel s-a deschis o fereastră în cer pentru lăudăroşenie. O, s-ar putea să nu fie multă. S-ar putea să fie o jumătate dintr-un procent. Însă, chiar şi aşa, după părerea persoanei despre care am vorbit, acest mic procent este ceea ce m-a adus aici, iar lipsa acestuia este ceea ce îi ţine pe ceilalţi afară. Alegerea elimină pe deplin orice motiv de lăudăroşenie. Ea elimină lăudăroşenia şi îl smereşte pe oricine înaintea lui Dumnezeu.

A doua binecuvântare a alegerii este aceea că alegerea oferă siguranţa mântuirii. Să presupunem că ar fi altfel. Să presupunem că mântuirea noastră depinde, în cele din urmă, de noi. Dacă ar fi aşa, atunci mântuirea ar fi la fel de nestatornică precum suntem noi. Ştim că sunt momente în vieţile noastre când părem puternici în credinţă şi ne este uşor să credem, şi sunt alte momente când suntem clătinaţi. Uneori în viaţa noastră se întâmplă lucruri care ne zdruncină puternic. În cazul acesta apare o anumită nesiguranţă legată de întrebarea dacă tu sau eu, indiferent de ce tip de experienţă spirituală avem, vom ajunge vreodată în cer. Pe de altă parte, observaţi, dacă alegerea este fundamentată în decizia lui Dumnezeu, atunci putem să ne liniştim, asiguraţi de aceasta, deoarece Dumnezeu este imuabil (neschimbător). Dumnezeu nu se schimbă. Deciziile lui Dumnezeu rămân în picioare şi rămân nu numai pentru viaţa aceasta, ci pentru întreaga eternitate.
Calvin, comentând acest text, a găsit această doctrină a asigurării în chestiunea adopţiei despre care în versetul cinci se spune că este rezultatul faptului că am fost aleşi. Dumnezeu ne-a predestinat să fim adoptaţi ca fii şi fiice ale Lui prin Isus Hristos. Adopţia înseamnă a fi adus în familia lui Dumnezeu. Înseamnă a avea capacitatea să-I spui lui Dumnezeu "Tată". "Ei bine", spune Calvin, "cum ar putea fi posibil să facem acest lucru dacă nu ştim că suntem cu adevărat mântuiţi de către Dumnezeu ca rezultat al alegerii Sale?" El a mai spus: "Ca să fii un creştin trebuie să te rogi. Iar dacă ne rugăm, chiar primele cuvinte pe care trebuie să le rostim, conform învăţăturii Domnului Isus Hristos, sunt: 'Tatăl nostru'. Dacă nu ştim că Dumnezeu este Tatăl nostru, atunci acele cuvinte dovedesc ipocrizie. Sau, în cel mai bun caz, sunt o presupunere." "O, nu", spune el, "observaţi, ca să fii un creştin trebuie să ştii că eşti un creştin şi trebuie să ştii că acest lucru depinde de Dumnezeu şi nu de noi înşine."

A treia binecuvântare a alegerii este aceea că alegerea conduce la sfinţenie. Sunt unii care presupun contrariul. Ei zic: "O, nu! Nu este aşa cum spui tu. Dacă sunt mântuit, ei bine, atunci sunt mântuit şi nu este nimic ce aş putea eu face în privinţa aceasta şi, prin urmare, pot să continui să trăiesc cum am eu chef. Iar dacă păcătuiesc, este în regulă, Dumnezeu oricum are să mă mântuiască." Nu aşa se întâmplă, deoarece nu în felul acesta arată alegerea. Observaţi că atunci când Pavel se referă la alegere pentru prima oară în acest capitol, el spune: "În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui." El nu ne-a ales ca să păcătuim, El ne-a ales tocmai ca să nu păcătuim. El nu ne-a ales pentru a fi lipsiţi de evlavie, El ne-a ales tocmai pentru a fi evlavioşi. Iar dacă nu creştem în sfinţenie, dacă nu creştem în har, atunci nu suntem aleşi. Pentru că alegerea şi sfinţenia merg împreună. În cele din urmă, aşa cum mulţi comentatori spun, singurul mod în care poţi şti dacă eşti ales este determinat de creşterea ta în sfinţenie, aşa cum Pavel menţionează.

Iată şi ultima binecuvântare. Binecuvântarea ce rezultă din relaţia dintre alegere şi evanghelism. Alegerea promovează evanghelismul. Te întrebi: "Cum aşa? Cum ar putea alegerea să promoveze evanghelismul? Dacă Dumnezeu este pe cale să îi mântuiască, atunci El îi va mântui. Eu nu trebuie să fac nimic în privinţa aceasta." Nu, nu aşa se întâmplă. Pentru că, vedeţi, chiar faptul că Dumnezeu alege oameni, adică chiar faptul că Dumnezeu determină scopurile nu înseamnă că Dumnezeu nu determină, în acelaşi timp, mijloacele prin care aceste scopuri sunt atinse. Aceste mijloace sunt parte din procesul alegerii. Iar Dumnezeu este hotărât ca bărbaţi şi femei să fie mântuiţi prin proclamarea Evangheliei. În 1 Corinteni se spune că prin nebunia predicării bărbaţi şi femei ajung să creadă. Prin faptul că cei care deja Îl cunosc pe Isus Hristos, Îl mărturisesc pe Isus Hristos, iar cei ce sunt însărcinaţi cu predicarea Evangheliei predică Evanghelia, bărbaţi şi femei sunt mântuiţi.
Vedeţi astfel, că departe de a submina importanţa evanghelismului, pentru a nu merge la alţii cu Evanghelia, alegerea de fapt ne încurajează la evanghelism deoarece ne dă putere şi curaj atunci când mergem cu Evanghelia. Dacă nu ar avea legătură cu alegerea, nu mi-aş mai fi bătut capul nici o secundă cu încercarea de a predica Evanghelia, deoarece dacă Dumnezeu nu-i poate mântui pe cei cărora le predic, ştiu foarte bine că nici eu nu pot. Dacă pe de altă parte, Dumnezeu face lucrarea şi dacă Dumnezeu, prin acelaşi proces al alegerii, foloseşte anumite mijloace iar dacă aceste mijloace sunt împărtăşirea şi predicarea Evangheliei, atunci, în momentul în care iau cuvântul Evangheliei şi îl împărtăşesc cu alţii, pot fi încurajat în ceea ce fac. O, nu ştiu cine este pe cale să primească acest cuvânt. Nu ştiu cine este ales. Singurul mod prin care voi ajunge vreodată să ştiu acest lucru este dacă vor răspunde pozitiv şi dacă vor persevera în viaţa creştină. Ceea ce pot şti însă este că Dumnezeu Îşi va împlini voia, voia Sa eficace şi suverană în vieţile lor, şi aceasta pur şi simplu pentru că această voie este suverană şi eficace. Şi astfel merg cu această Evanghelie şi spun, folosind invitaţia Domnului Isus Hristos: "Orişicine doreşte poate să vină. Dacă doreşti, vino, vino şi ia-L pe Domnul Isus Hristos fără plată." Şi mă bucur pe măsură ce Dumnezeu lucrează pentru a-l aduce pe acela şi pe acela şi pe acela la credinţa în Mântuitorul, aducându-Şi astfel toată gloria Numelui Său. Să ne rugăm:

Tatăl nostru, o asemenea doctrină ca aceasta ne smereşte în momentul acesta. Ne place să credem, oarecum, că suntem mai răspunzători faţă de lucrurile ce ţin de mântuire, decât suntem de fapt. În acelaşi timp, când recunoaştem că mântuirea este a Domnului, admitem că aceasta nu înseamnă, prin urmare, că noi nu avem nimic de făcut. Astfel, acceptăm provocarea pe care ne-o faci cu chiar mai multă bucurie şi hotărâre, ştiind că Îţi face plăcere, prin lucrarea mesagerilor Tăi, să-i mântuieşti pe aceia pe care ai hotărât să-i mântuieşti înainte de întemeierea lumii. Tatăl nostru, fă-ne îndrăzneţi în această lucrare şi ridică-ne ochii tot mai mult de la ceea ce suntem noi capabili să facem spre ceea ce faci Tu, spre lauda măreţei Tale slave şi a harului Tău etern. În numele lui Isus. Amin.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice