O căsnicie fericită
(Efeseni 5:32-33)
James Montgomery Boice
William Barclay este de părere că nici o persoană care trăieşte în secolul 20 nu poate să aprecieze pe deplin măreţia paragrafului Efeseni 5:22-33. Aceasta, deoarece în zilele noastre perspectiva creştină asupra căsniciei a devenit mai mult sau mai puţin acceptată. Nici nu se poate vorbi despre o ridicare la înălţimea acestei aşteptări, ci, mai degrabă, în zilele noastre, chiar foarte repede renunţăm la această perspectivă. În vremea noastră oamenii pun în general un accent intelectual pe aceste principii sau cel puţin pe cele mai multe dintre ele. În vremea lui Pavel nu era aşa. Pavel a scris aceste cuvinte pentru o lume care era complet diferită. Prin urmare, atunci când vorbeşte despre căsnicia creştină şi despre datoriile soţiilor şi soţilor în cadrul căsniciei, el explică ceva nou, radical şi nemaipomenit.
Modul în care este văzută explicaţia lui Pavel este, desigur, prin punerea ei în contrast cu perspectivele care predominau în cele trei culturi ale lumii lui Pavel: cultura iudaică, grecească şi cea romană. Situaţia cea mai bună era în cultura iudaică, desigur, lucru la care ar trebui să ne aşteptăm din pricina continuităţii dintre legăminte. Dumnezeul care a dat Noul Testament, împreună cu învăţătura lui despre căsnicie, este acelaşi Dumnezeu care a dat Vechiul Testament. N-ar trebui să ne aşteptăm la vreo schimbare radicală în privinţa unei învăţături biblice. Cu toate acestea, cultura vremii era departe de învăţătura biblică autentică. Existau devieri majore de la norma biblică, lucru pe care îl cunoaştem din discuţiile pe care Hristos le avea cu cei din vremea cât a fost pe pământ. S-a întâmplat că pe parcursul vremii, ajungând până în timpul vieţii lui Isus Hristos, deşi Dumnezeu nu a creat cu acest scop, femeia în iudaism devenise ceva mai mult decât o proprietate. A devenit mai degrabă un obiect decât o persoană. Statutul său înaintea legii era similar cu cel al unui sclav din America, înainte de emanciparea sclavilor. Rabinii aveau o rugăciune care făcea parte din timpul devoţional de dimineaţă în care îi mulţumeau lui Dumnezeu că nu i-a făcut un păgân, un vameş sau o femeie. În timpul lui Hristos existau dezbateri aprinse despre divorţ în iudaism, fiind foarte uşor pentru un bărbat să divorţeze de soţia sa. Tot ceea ce avea de făcut era să-i dea o declaraţie scrisă de divorţ, în prezenţa unor martori. Barclay ne spune că în acele zile erau tinere evreice care refuzau să se căsătorească din cauza situaţiei nesigure şi tragice în care le-ar fi aşezat căsnicia.
Dacă în iudaism situaţia era proastă, cu atât mai mult era în lumea păgână, lucru la care ne-am şi aştepta. În mod special, în lumea greacă era o situaţie proastă. Demostene a rezumat perspectiva greacă spunând că "Noi avem curtezane pentru plăcerile noastre, concubine pentru a trăi împreună cu ele şi soţii cu scopul de a avea copii legitimi şi de a avea un supraveghetor credincios al casei noastre." În Grecia soţiile nu se asociau cu bărbaţii, nu luau parte la viaţa bărbatului. Ele aveau doar grijă de casele lor. Ele îşi îndeplineau numai îndatoririle lor. Era de aşteptat ca un soţ grec să-şi găsească companie şi plăcere în altă parte.
Roma era, desigur, canalul de scurgere al culturilor antice, cel puţin în timpul când a început să se răspândească creştinismul. În anii de început ai Republicii, Roma avea un înalt standard al instituţiei familiei. Se spune că în primii 500 de ani ai existenţei Republicii nu s-a auzit de divorţ. Cu toate acestea, în timpul lui Hristos şi a începutului creştinismului, situaţia s-a degradat atât de mult încât Seneca a ajuns să spună că: "femeile se căsătoresc pentru a divorţa şi divorţează pentru a se căsători." Marţial ne spune despre o femeie care avusese zece soţi. Iuvenal ne spune despre o alta care a avut opt soţi în cinci ani. Ieronim ne spune despre o matroană romană care se căsătorise cu cel de-al 23-lea soţ al ei, ea fiind cea de-a 21-a soţie a lui. Şi pe lângă toate acestea, mai existau şi perversiuni şi orgii sexuale, care erau larg răspândite.
Rezumând aceste informaţii, Barclay ne spune că "Pavel scrie împotriva unui asemenea context. Astfel că atunci când Pavel scrie acest minunat paragraf, el nu reafirmă doar o perspectivă pe care toţi oamenii o aveau, ci el îi cheamă pe oameni, bărbaţi şi femei, la o nouă fidelitate, la o nouă puritate, la o nouă părtăşie în cadrul căsătoriei. Istoria ne arată că nimeni în această lume, cu excepţia copiilor, nu-I datorează mai mult lui Hristos decât femeile. Efectul purificator pe care creştinismul l-a avut asupra vieţii de familie obişnuite din lumea antică este foarte evident."
Ceea ce este interesant în legătură cu această discuţie despre căsnicie din Efeseni 5:22-33 este că, întrebându-l pe apostolul Pavel dacă, scriind aceste lucruri, a crezut că a adus în discuţie vreo învăţătură nouă, radicală şi extraordinară despre căsnicia creştină, acesta ar fi primul care să nege acest lucru. El era conştient, şi aceasta deoarece cunoştea cultura în care trăia la fel cum cunoştea Scripturile, că perspectiva pe care o oferea nu era una pe care mulţi oameni din lumea lui să o accepte. Apostolul Pavel ar fi spus, în cazul în care şi-ar fi justificat învăţătura, că el nu-i cheamă pe oameni la vreun standard nou şi radical (termenul "standard" fiind folosit de Barclay), ci, în cel mai bun caz, îi recheamă la acel standard. Apostolul Pavel era conştient că Dumnezeu a dat de la început instrucţiuni pentru cum ar fi trebuit să fie căsnicia şi pentru aceasta niciodată nu a fost vorba despre o evoluţie dinspre o perspectivă animalică sau nedemnă asupra căsniciei înspre o perspectivă înaltă, ci, dimpotrivă, la început a existat o perspectivă perfectă asupra căsniciei iar apoi o involuţie dinspre aceasta din cauza păcatului. Acum însă oamenii sunt rechemaţi la această perspectivă prin evanghelia lui Isus Hristos.
Pavel evidenţiază acest lucru atunci când, în versetul 31, vorbind despre căsnicie, citează din Vechiul Testament. Este ca şi cum ar spune: "Nu vă dau nimic nou. Ceea ce vă învăţ este pur şi simplu ceea ce Dumnezeu a intenţionat de la început." Versetul 31 spune: "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa iar cei doi vor fi un singur trup." Acesta este un citat din Geneza 2:24. Pavel ar fi spus: "Observaţi, nu avem nevoie să evoluăm către un alt stadiu, ci să ne pocăim pentru a ne putea întoarce la standardul lui Dumnezeu."
Căsnicia, ni se spune explicit în Scriptură, este dată pentru a ilustra relaţia dintre Isus Hristos şi Biserică. Prin urmare, atunci când Dumnezeu a creat instituţia căsătoriei, El a creat ceva care să demonstreze, la nivel uman, cea mai extraordinară dintre toate relaţiile posibile. Rolul soţului în căsnicie trebuie să fie imaginea rolului lui Isus Hristos pentru Biserică, dăruind şi curăţind. Exact lucrul acesta îl spune apostolul Pavel în aceste versete. Iar rolul soţiei în căsnicie trebuie să fie rolul credinciosului, al Bisericii, care răspunde la dragostea iniţiatoare a lui Isus Hristos cu dragoste şi supunere.
O seamă de lucruri importante decurg de aici şi merită să le explicăm pe fiecare. Înainte de toate, un necreştin nu va fi vreodată în stare să înţeleagă sensul real şi profund al căsniciei. Dacă lucrurile spirituale primează, iar căsnicia, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu, este o ilustrare a acestor lucruri spirituale, atunci cineva trebuie mai întâi să înţeleagă realitatea spirituală pentru a putea înţelege pe deplin ceea ce trebuie să însemne căsnicia. Dacă un soţ trebuie să iubească cum a iubit Hristos, el trebuie mai întâi să cunoască dragostea lui Hristos pentru a putea împlini această poruncă. Iar dacă o femeie, o soţie, trebuie să se supună soţului ei aşa cum se supune lui Hristos, ea trebuie înainte de toate să fie supusă lui Hristos, altfel aceste afirmaţii nemaiavând sens.
În al doilea rând, nici un creştin nu trebuie să se căsătorească cu o persoană necreştină. 2 Corinteni 6:14 spune foarte explicit: "Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi." Însă chiar şi fără acest text principiul ar trebui să fie evident. Dacă într-un mariaj o persoană este creştină iar cealaltă nu, în mod inevitabil ideile lor despre ceea ce ar trebui să fie căsnicia sunt în conflict. Şi astfel, sămânţa discordiei este semănată în căsnicie încă de la început.
Apoi, în al treilea rând, nici o căsnicie nu va atinge adevăratul ei potenţial până când cei uniţi în căsnicie nu vor urmări acest potenţial în conformitate cu scopurile şi standardele lui Dumnezeu. Aici, ca şi în oricare alt domeniu al vieţii, trebuie să facem ceea ce ni se spune în Proverbe 3:5,6 să facem. Trebuie să ne încredem în Domnul din toată inima şi să nu ne sprijinim pe propria noastră înţelepciune. Trebuie să ne sprijinim pe înţelepciunea lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte natura căsniciei. Numai atunci vom găsi binecuvântare deplină.
Când apostolul Pavel scrie despre relaţia dintre Hristos şi Biserică şi vorbeşte despre ea în contextul discuţiei despre căsnicie, acesta ne oferă un principiu prin care orice aspect al acestei relaţii poate fi evaluat şi îmbunătăţit. Mai mult, este semnificativ, cred, faptul că momentul în care aduce în discuţie această referinţă, versetul 32: "Taina aceasta este mare; vorbesc despre Hristos şi Biserică", este acela în care el vorbeşte despre unirea a două fiinţe umane, bărbatul şi femeia, în căsătorie.
În teologia biblică sunt trei uniri spirituale care sunt numite "uniri mistice", uniri tainice, deoarece nu le putem înţelege pe deplin. Una dintre acestea este unirea dintre cele trei Persoane ale Trinităţii, ale Dumnezeirii: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu putem înţelege cum pot fi trei Persoane în Dumnezeire, distincte în unele aspecte, dar care sunt, totuşi, una. Însă aceasta este învăţătura Scripturii. Aceasta este prima unire. A doua unire este cea dintre cele două naturi în persoana lui Isus Hristos. Isus este atât om, cât şi Dumnezeu. El nu este mai puţin om decât Dumnezeu sau invers. El nu este cincizeci de procente om şi cincizeci de procente Dumnezeu. El este om pe deplin şi Dumnezeu pe deplin. Cu toate acestea El este o singură persoană însă noi nu putem înţelege pe deplin cum este posibil acest lucru. A treia unire mistică este unirea dintre credincios şi Hristos. Prin lucrarea Duhului Sfânt noi suntem ai Lui. Noi suntem, cum spune Pavel aici şi în alte locuri, parte a trupului Său. Este un singur organism viu. Nu putem înţelege pe deplin cum se întâmplă lucrul acesta. Cu toate acestea, aceasta este învăţătura Scripturii.
Această ultimă unire, unirea mistică a credinciosului (sau a Bisericii ca întreg) cu Isus Hristos, este ilustrată prin căsnicie. Ceea ce trebuie să spunem despre unirea care are loc în cadrul căsniciei este că aceasta este cea mai măreaţă unire posibilă în experienţa umană. Iar aceasta merge dincolo de orice altă unire, de orice altă identitate pe care ne-am putea-o găsi în relaţie cu cineva, indiferent cât de apropiat ne-ar fi, fie prieten, fie membru al familiei sau cunoscut. Unirea din cadrul căsniciei le depăşeşte pe toate. Îmi place să vorbesc despre această unire amintind că, atunci când Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, aşa cum ne este relatat în primele capitole ale Genezei, El i-a creat după chipul Său. Ceea ce înseamnă că din moment ce Dumnezeu este o trinitate: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, El l-a făcut şi pe om să fie o trinitate: trup, suflet şi duh. Iar motivul pentru care este important acest lucru în contextul căsniciei este acela că atunci când Dumnezeu aduce laolaltă un bărbat şi o femeie în legământul cununiei, ceea ce este o imagine a unirii pe care credinciosul o are cu Isus Hristos, El îi uneşte pe cei doi la fiecare dintre cele trei niveluri, trup, suflet şi duh. Adevărata căsnicie, căsnicia creştină, este o unire dintre un trup şi un alt trup, dintre un suflet şi un alt suflet şi dintre un duh şi un alt duh. Iar acolo unde se petrece acest lucru, căsnicia ajunge, într-o măsură deplină, să fie ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie.
Prima unire, cea dintre trup şi trup, este unirea sexuală. Este un lucru foarte important. Acest aspect a fost recunoscut de către toate ramurile Bisericii Creştine, şi anume că dacă unirea sexuală nu poate avea loc sau nu are loc, atunci căsnicia nu este una validă. Poate fi legală; pot exista ceea ce numim căsătorii din interes, ceea ce în faţa legii este o problemă legală. Însă în teologia creştină unirea sexuală este parte a căsătoriei. Iar dacă unirea sexuală nu este consumată, atunci este posibil, în teologia creştină şi în regulamentele interne ale majorităţii ramurilor Bisericii Creştine, să fie dizolvată sau anulată căsătoria. Nu mai este o căsătorie reală. Este, deci, un aspect important al căsniciilor noastre. Una dintre cele mai rapide căi prin care pot apărea probleme în căsnicie este ca unul dintre parteneri, dintr-un motiv sau altul, să evite contactul sexual sau viaţa intimă. Acolo unde se întâmplă acest lucru căsătoria este în pericol. Este foarte uşor să apară indiferenţa sau o terţă persoană.
Deşi căsătoria pretinde o unire dintre un trup şi un alt trup, ceea ce înseamnă că trebuie să fie de natură sexuală, acest aspect nu este singurul pe care îl implică o căsnicie. O mai bună căsnicie este una care nu este doar între două trupuri, ci şi între două suflete. Cuvântul "suflet" aproape a dispărut din uzanţa populară americană sau britanică până când afro-americanii din zilele noastre l-au readus în actualitate. Aceştia vorbesc despre "frate de suflet" reintroducând astfel acest termen în limbajul nostru. Aşa cum îl folosesc aici, cuvântul "suflet" vorbeşte despre ceea ce am numi constituţia intelectuală sau psihologică a unei persoane. Este ceea ce au oamenii, chiar şi fără a fi creştini. Avem anumite experienţe trecute, anumite lucruri în care credem, sau trăsături dominante ale personalităţii. Iar o căsnicie mai bună decât una care se realizează între două trupuri, este o căsnicie care se realizează şi la acest nivel. Este ceea ce vroia să spună Shakespeare când vorbea despre unirea dintre două minţi sincere. Cred că aici trebuie să mă adresez în mod special creştinilor deoarece adesea, atunci când discutăm despre aceste lucruri în modul acesta, când îi vorbeşti unei audienţe creştine despre căsătoria dintre două trupuri, dintre două suflete şi dintre două duhuri, creştinii nu prea dau atenţie primelor două aspecte, ci se grăbesc spre al treilea, ştiind ce urmează: "O, da", spun ei, "căsătoriile creştine sunt cele care se realizează şi între două duhuri." Acest lucru este adevărat. Însă este necesar, de asemenea, să le acordăm atenţie şi primelor două aspecte. Şi, cred eu, în mod special în acest domeniu. Şi aceasta deoarece acest gen de unire dintre două minţi sau două personalităţi nu se petrece în mod automat, ci este ceva ce necesită un efort.
Oare ce are în minte o femeie creştină atunci când se pregăteşte să se căsătorească cu un bărbat creştin? Care este imaginea pe care şi-o face despre acel bărbat? Cred că este legată de o seamă de lucruri care i s-au întâmplat în viaţă. Este legată de imaginea tatălui ei, fie dacă i-a plăcut sau nu de el. Este legată probabil de imaginea unor oameni importanţi sau celebri. Aceste imagini le are în minte când se apropie de căsătorie. Oare ce are în minte un mire creştin atunci când se pregăteşte să fie unit cu o mireasă creştină? Keith Miller, care a scris despre propriile sale aşteptări pe care le-a avut cu ani în urmă, în cartea intitulată "The Taste of New Wine" ("Gustul vinului nou", n.t.), a spus că ideea de soţie pe care o avea în minte era o combinaţie între Sfânta Teresa, actriţa Elizabeth Tailor şi gospodina Betty Crocker.
Ce se întâmplă oare când o femeie care are în minte imaginea actorului Clark Gable şi un bărbat care are în minte imaginea gospodinei Better Crocker se căsătoresc şi încep să descopere că cealaltă persoană nu este ceea ce au anticipat, soţia sau soţul pe care au sperat să-l aibă? Se întâmplă unul din aceste două lucruri: fie, prin harul lui Dumnezeu, vor ajunge să se accepte unul pe altul aşa cum este şi vor începe să crească împreună, recunoscând că nici unul nu se ridică la aşteptările celuilalt, fie vor duce o luptă în care fiecare încearcă să-l forţeze pe celălalt să se potrivească tiparului preconceput. Din acest motiv, spune Keith Miller, o căsnicie este fie un loc de întâlnire, unde doi oameni se pot întâlni, ştiind că sunt acceptaţi şi iubiţi, fie un câmp de luptă în care două voinţe sunt încătuşate într-un conflict ce ţine o viaţă. Observaţi, o femeie şi un bărbat pot fi uniţi nu numai la nivel fizic, ci şi la nivel spiritual, numai prin harul lui Dumnezeu.
Apoi în al treilea rând, iar aici intervine dimensiunea creştină care este unică, unirea, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu, nu este doar o unire între două trupuri şi între două suflete, ci şi între două duhuri. Ceea ce înseamnă că, atât soţul, cât şi soţia, trebuie să fie creştini şi trebuie să crească în ucenicie încercând să-L urmeze pe Domnul Isus Hristos. Ceea ce este minunat aici este faptul că acolo unde un bărbat şi o femeie vor face lucrul acesta, Domnul Isus Hristos va fi alături de ei pentru a-i ajuta şi pentru a le binecuvânta căsnicia. Lumea nu este în favoarea căsătoriei; este împotriva ei. Lumea caută propriul ei interes. Eul se va lupta întotdeauna împotriva unei relaţii, indiferent de nivelul pe care-l implică aceasta. Domnul Isus Hristos este pentru eliminarea barierelor. Domnul Isus Hristos este Acela care doreşte ca mariajele noastre să ilustreze dragostea Lui pentru Biserică şi unirea noastră cu El. Şi astfel, căsnicia în care Hristos este acceptat este o căsnicie binecuvântată de El, fiind cea mai mică unitate a Bisericii şi în acelaşi timp unitatea în care lucrurile spirituale sunt cele mai vizibile.
Voi mai spune încă un lucru aici. Am vorbit despre o ordine corectă a lucrurilor, în care lucrurile spirituale primează înaintea celor fizice. Am vorbit despre o unire adevărată, o unire care este fundamentată pe cea dintre Hristos şi Biserică. Daţi-mi voie să spun că această relaţie ne înfăţişează o definiţie a dragostei adevărate. Dragostea nu este ceea ce crede lumea că este, adică numai ceva ce ţine de emoţii. Este şi asta. Emoţia dragostei este ceva minunat, tot ceea ce simţim atunci când credem că ne-am îndrăgostit este ceva minunat. Însă dragostea este mai mult decât atât - nu mai puţin, ci mai mult. Iar adevărata dragoste este dragostea care este văzută în dragostea Domnului Isus Hristos pentru noi. În Vechiul Testament este o istorisire care are menirea de a ilustra în mod clar această dragoste. Este povestea lui Osea şi a Gomerei. Osea trebuia să joace rolul lui Dumnezeu, arătând dragostea lui Dumnezeu pentru poporul Său. Gomera trebuia să joace rolul lui Israel care a fost infidel în dragoste, aşa cum mulţi dintre noi sunt infideli în dragostea noastră pentru Dumnezeu. Povestea ni-l arată pe Osea iubind-o pe Gomera în ciuda infidelităţii sale din pricina căreia a fugit de acasă. A fugit cu alţi bărbaţi. Osea a avut însă grijă de ea în ciuda infidelităţii ei. A avut grijă de ea să aibă hrană şi haine. Cu toate acestea, în ciuda dragostei şi a purtării lui de grijă, atât cât a putut să-i poarte de grijă în condiţia ei de rebelă, Gomera, soţia infidelă, a ajuns în cele din urmă sclavă, fiind vândută în piaţa de sclavi a Samariei, cetatea în care locuia Osea. Însă Dumnezeu i-a spus lui Osea să meargă în piaţă şi să-şi cumpere soţia. El descrie cum a făcut lucrul acesta în al treilea capitol din profeţia sa. El ne spune şi preţul pe care l-a plătit. Spune că a plătit cincisprezece sicli de argint pentru ea, un homer şi un letec de orz (aproximativ 53 l). După ce a plătit preţul a ajuns stăpânul ei. Putea chiar să o ucidă dacă dorea. Însă nu a făcut lucrul acesta, nu a ucis-o. Mai mult, a iubit-o. I-a spus: "Rămâi multă vreme numai a mea; nu te deda la curvie, nu mai fi a nici unui alt bărbat şi voi fi şi eu la fel cu tine." Osea a pretins dragoste de la ea deoarece avea dreptul acesta, Gomera fiind a lui prin preţul pe care l-a plătit. Cu toate acestea el i-a oferit nu mai puţin decât pe sine însuşi.
La acest punct ne întrebăm: aşa ne-a iubit Domnul Isus Hristos? Iar răspunsul la această întrebare este da, exact aşa am fost iubiţi de Isus. Întreaga poveste despre decăderea până la înrobire şi despre cumpărarea din piaţa de sclavi este o imagine a răscumpărării. Deoarece aceasta înseamnă răscumpărarea; înseamnă a cumpăra cu scopul eliberării. Tu şi cu mine suntem sclavii. Suntem vânduţi în piaţa de sclavi a păcatului. Lumea licitează pentru noi însă Domnul Isus Hristos oferă preţul propriului Său sânge. El a murit pentru noi. Aceasta este măsura dragostei Sale. Şi pentru că ne-a cumpărat, El poate pretinde ca răspuns de la noi o măsură deplină a dragostei.
Tradus de Tiberiu Pop