Valoarea muncii
(Efeseni 6:5-9)
James Montgomery Boice
Cu câţiva ani în urmă, Chirurgul General al Statelor Unite, Dr. C. Everett Koop, a făcut un apel către medicii creştini din Anglia. El le-a vorbit colegilor săi medici creştini la Bournemouth iar tema apelului pe care l-a făcut a fost sub forma unei întrebări. Tema era următoarea: "Medicina creştină: un compromis cu mediocritatea?" Întrebarea pe care a pus-o, detaliind-o în apel, a fost dacă medicii creştini sunt mai nepricepuţi din pricina relaţiei lor cu Isus Hristos sau dacă nu cumva angajamentul lor faţă de Hristos trebuie să fie, de fapt, un angajament către cel mai înalt standard posibil pe care-l pot atinge ca medici. Ideea apelului său era să-i încurajeze pe medici să atingă cel mai înalt standard în munca lor.
Această preocupare exprimată de Chirurgul General în urmă cu mulţi ani este aceeaşi cu preocuparea pe care o avea apostolul Pavel în minte atunci când a scris, în capitolul şase din Efeseni, despre îndatoririle robilor (sclavilor) şi cele ale stăpânilor. Este important să avem o perspectivă corectă asupra a ceea ce vorbeşte Pavel. De obicei nu înţelegem despre ce vorbeşte el aici, în afară de cazul în care ne dăm seama că el vorbeşte despre muncă şi despre obligaţia creştinului de a fi harnic, şi în afară de cazul în care nu punem paragrafului întrebări greşite. Dacă întrebăm, de exemplu, dacă este legitimă sau ilegitimă sclavia, atunci ne îndepărtăm de subiect. Sclavia a fost un lucru îngrozitor ce a caracterizat antichitatea, precum şi alte perioade ale istoriei. Cei care studiază acest fenomen estimează că în timpul în care apostolul Pavel scrie aceste cuvinte, în Imperiul Roman existau aproximativ 60 de milioane de sclavi, adică aproape jumătate dintre locuitorii imperiului erau sclavii celeilalte jumătăţi. Uneori, poziţia sclavului putea fi una foarte bună. Putea avea un stăpân bun. Însă cel mai adesea condiţia sclavului era îngrozitoare. Stăpânul avea putere absolută asupra sclavului. Barclay, scriind despre aceste lucruri, spunea că cel mai îngrozitor lucru pentru un sclav era acela că era la voia absolută a stăpânului său. Dacă-l supăra pe stăpân, acesta putea să-l arunce în închisoare, să-l bată, să-l mutileze şi chiar să-l ucidă, ceea ce s-a întâmplat uneori. În timp însă, sub impactul treptat al Creştinismului în lumea romană, lucrurile s-au schimbat mult. În cele din urmă, cred eu, prin impactul creştinismului sclavia a fost abolită.
Dar, aşa cum spuneam, nu aceasta este principala preocupare pe care o avea Pavel în minte atunci când a scris aceste cuvinte. Şi mai este ceva. Spun lucrul acesta deoarece în a doua jumătate a capitolului 5 din Efeseni şi în prima jumătate a capitolului 6 avem trei exemple de supunere care ne duc înapoi la afirmaţia centrală, cea din Efeseni 5:21: "Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos." Dezvoltând această idee, apostolul Pavel vorbeşte despre supunerea soţiilor faţă de soţii lor, despre supunerea copiilor faţă de părinţii lor şi, în cele din urmă, despre supunerea robilor faţă de stăpânii lor. Simplul fapt că exemplele apar în ordinea aceasta ne face să ne întrebăm dacă nu cumva Pavel vrea să spună că sclavia este o instituţie la fel de permanentă şi de validă cum este căsnicia, de exemplu, cu relaţiile pe care le implică sau familia, cu relaţiile pe care le implică. Însă dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, cea contemporană, este clar că sclavia trebuie abolită. Înseamnă oare, ca o consecinţă a acestui fapt, că şi relaţiile implicate în celelalte exemple de supunere ar trebui abolite? Ar trebui să renunţăm la instituţia familiei? Ar trebui să renunţăm la instituţia căsătoriei? Sau daţi-mi voie să o pun într-un limbaj mai convingător. Abordând problema din acest punct de vedere, ce le putem răspunde criticilor care-l condamnă pe Pavel pentru că în acest pasaj, deşi a avut prilejul să condamne sclavia, el nu face lucrul acesta?
Daţi-mi voie să sugerez câteva lucruri înainte de a privi la instrucţiunile specifice legate de muncă şi de relaţiile din cadrul muncii. Înainte de toate este adevărat că Pavel nu condamnă sclavia în aceste versete. Însă este foarte important să observăm că el nici nu o trece cu vederea. Spun că este important să observăm acest lucru şi este important să observăm că acest lucru este unul semnificativ deoarece Pavel aşează aceste versete separat faţă de exemplele pe care le-a dat înainte. Atunci când Pavel vorbeşte despre căsătorie, aşa cum o face la sfârşitul capitolului 5 din Efeseni, el vorbeşte despre aceste relaţii cu referire la relaţia dintre Isus Hristos şi Biserica Sa, relaţie care exista în mintea lui Dumnezeu chiar înainte de crearea lumii. Altfel spus, aceste relaţii sunt fundamentate pe nişte adevăruri eterne. Căsătoria este o ilustrare şi o manifestare a acestei măreţe, apriorice şi eterne relaţii. Sau, atunci când el vorbeşte despre copii şi despre atitudinea lor faţă de părinţi, el fundamentează aceasta mai întâi, aşa cum am văzut, pe o lege naturală. El spune: "Este drept." Apoi, în al doilea rând, o fundamentează pe religia revelată deoarece, spune el, "Aceasta este cea dintâi poruncă urmată de o promisiune." Nu acelaşi lucru îl face atunci când se referă la sclavi şi stăpâni. El nu condamnă, dar nici nu aprobă aceste relaţii. Nimic din acest pasaj nu poate fi văzut ca o validare a sclaviei.
În al doilea rând, când Pavel scrie aici despre robi şi stăpâni, este perfect evident că modul lui de abordare transformă total instituţia sclaviei, chiar dacă el nu vorbeşte explicit şi nu cere abolirea ei. De observat aici contrastul dintre ceea ce spune Pavel şi concepţiile ce existau în antichitate. Aristotel, probabil cea mai ascuţită minte a lumii greceşti, spunea că între un stăpân şi un sclav nu trebuie să existe prietenie deoarece, spunea el, stăpânul şi sclavul nu au nimic în comun. Un sclav este o unealtă vie, la fel cum o unealtă este un sclav fără viaţă. Cuvintele pe care Pavel le adresează robilor sunt total diferite. Pavel vorbeşte despre ei, în versetul 5, ca despre robii lui Hristos, a căror dorinţă trebuie să fie aceea de a câştiga bunăvoinţa lui Hristos, în primul rând, ca slujitori ai Lui, şi de a face, în primul rând, voia lui Dumnezeu. Apoi, când începe să le vorbească stăpânilor, în acelaşi limbaj, el le spune: "Stăpânilor, trataţi-vă robii în acelaşi fel." Acesta este un mod de a spune că robul, nu mai puţin decât stăpânul, este făcut după chipul lui Dumnezeu. Iar pentru că este făcut după chipul lui Dumnezeu el are marea onoare, marea demnitate şi oportunitate de a sluji, nu numai în viaţa aceasta, ci de a sluji în viaţa aceasta într-un fel prin care poate culege roade pentru întreaga eternitate. Nu poţi să începi să meditezi la aceste rânduri fără să realizezi că aici ai de-a face cu o profundă transformare de mentalitate.
Apoi, în al treilea rând, transformarea instituţiei sclaviei, pe care Pavel o introduce prin aceşti termeni este chiar ceea ce a dus în cele din urmă la distrugerea ei. Creştinismul a adus o nouă teologie - o nouă perspectivă asupra a cine este Dumnezeu iar pentru că avea o nouă perspectivă a cine este Dumnezeu, avea, de asemenea, o nouă perspectivă asupra omului, care era creat după chipul lui Dumnezeu. Teologia influenţa filozofia. Filozofia influenţa etica. Etica influenţa modul în care erau trataţi oamenii. Iar drept rezultat, şi în felul acesta, instituţia sclaviei a fost mai întâi transformată şi abia apoi abolită.
Dacă pot spune aşa, aceste principii continuă să influenţeze domeniul muncii din ziua de astăzi. Pun accentul pe această problemă a continuităţii influenţei asupra domeniului muncii deoarece acesta este, în opinia mea, răspunsul final adus criticii care spune: "Creştinismul avea o istorie de sute de ani; de ce nu s-a ridicat mai devreme împotriva sclaviei şi a altor rele sociale?". Replica mea la acest gen de critică este: "De ce astăzi nu trăiţi după aceste principii?" Este adevărat că astăzi nu mai avem sclavie şi este adevărat că astăzi nu poţi, cel puţin în majoritatea regiunilor lumii, să ucizi un angajat doar pentru că el nu face ceea ce tu doreşti să facă. Însă muncitorii sunt încă brutalizaţi într-un fel sau altul; sunt încă ameninţaţi; sunt încă insultaţi; sunt încă înjosiţi. De ce nu schimbaţi acest lucru astăzi? Ideea unui asemenea pasaj nu este de ce oamenii dintr-o anume epocă nu au făcut ceea ce noi credem că ar fi trebuit să facă, ci de ce noi nu facem astăzi ceea ce Dumnezeu doreşte să facem? De aceea, atunci când vorbim despre aceste lucruri noi putem vorbi despre ele ca despre un ghid în relaţia dintre patroni şi angajaţi. Nu să trecem cu vederea problema sclaviei, ci să aplicăm aceste principii situaţiei noastre prezente, aşa cum trebuie să facem dacă suntem urmaşi ai lui Isus Hristos.
Prin urmare, folosesc această abordare a problemei şi pun următoarea întrebare: "Ce le datorează angajaţii, înaintea de toate, patronilor?" Pasajul sugerează o serie de lucruri. Înainte de toate, ascultare. Nouă nu ne place acest cuvânt, "ascultare". Acesta este cuvântul pe care Pavel îl foloseşte în versetul întâi, cu privire la copii. Primul lucru pe care copiii îl datorează părinţilor este ascultarea. Acum el ajunge la robi, spunând că aceştia sunt datori cu ascultare. Cu bună ştiinţă, sunt sigur, spune acest lucru, deoarece ideea lui este aceea că, în termenii muncii care trebuie prestată, şi nu în funcţie de vârstă, de pricepere sau în funcţie de orice altceva, ci în termenii muncii ce trebuie prestată, angajaţii se află în aceeaşi relaţie faţă de patroni în care se află copiii faţă de părinţi. Adică patronul este acela care hotărăşte ce trebuie făcut şi, în cele mai multe cazuri, cum trebuie făcut. Iar datoria angajaţilor este aceea de a duce la îndeplinire sarcinile. Aceasta nu înseamnă că datoria angajaţilor de a-i asculta pe patroni este absolută, mai ales în ceea ce-i priveşte pe creştini. Acest lucru este valabil în ceea ce priveşte şi celelalte relaţii. Copiii nu sunt datori să asculte în mod absolut de părinţi. Soţiile nu sunt datoare să se supună în mod absolut conducerii soţilor. Dacă soţii, părinţii sau stăpânii conduc într-un mod care este contrar învăţăturii clare a Cuvântului lui Dumnezeu, mai precis dacă poruncesc ceva ce este ilegal sau imoral, soţia, copilul, sclavul, slujitorul, angajatul au obligaţia să nu se supună. Însă nu trebuie să generalizăm lucrurile. Pe de altă parte, nu înseamnă că un angajat, în special în contextul de azi al prestării muncii, nu poate să exprime anumite sugestii asupra modului în care ar trebui făcut un anumit lucru - mai ales dacă patronul sau şeful este dispus să asculte, ci înseamnă că, în cele din urmă, patronul este cel care hotărăşte cum se va face un anumit lucru.
În al doilea rând, acest pasaj vorbeşte despre reverenţă. Iar termenul specific este reverenţă sau teamă. Trebuie să înţelegem că adevăratul respect nu înseamnă a respecta ceea ce merită respectat. Nu se referă la teamă în sensul laşităţii, a te pleca plin de teamă înaintea unei persoane care are o autoritate absolută, deşi acesta era cazul în lumea romană în relaţiile dintre stăpâni şi sclavi. Ajungem să înţelegem în mod corect ceea ce înseamnă reverenţa şi teama realizând că aceşti termeni sunt folosiţi cu referire la relaţia dintre un creştin şi Dumnezeu. Noi trebuie să ne plecăm înaintea lui Dumnezeu în reverenţă şi teamă. Adică o reverenţă şi o teamă cuvenită. Ideea este că, într-un anume sens, aceeaşi atitudine trebuie avută faţă de cel care este pus peste noi la locul de muncă. Ştiu că acest lucru este cel mai adesea dificil, în special atunci când şefii sunt arbitrari sau foarte, foarte neînţelepţi. Un slujitor, un angajat găseşte un ajutor la acest punct înţelegând că, în ultimă instanţă, serviciul pe care îl face îi este făcut nu şefului sau companiei, ci Domnului. Acest adevăr este cheia spre înţelegerea pasajului, deoarece atunci când îl citeşti vei descoperi că în repetate rânduri, aici, sclavii sunt îndrumaţi înspre Dumnezeu ca adevăratul lor stăpân.
"Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de inimă, ca de Hristos. Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului şi nu ca oamenilor."
Această perspectivă cu siguranţă poate da sens chiar şi celor mai dificile situaţii. Al treilea lucru este curăţia de inimă.
"Şi cu curăţie de inimă, spune Pavel, ca şi cum aţi asculta de Hristos."
Cuvântul înseamnă generos, darnic, precum şi curat. Astfel, ceea ce ni se spune este că serviciul pe care angajatul îl prestează trebuie să fie din toată inima şi aceasta deoarece el se avântă în slujba respectivă şi doreşte s-o realizeze într-un mod care-l onorează pe Hristos. Ne este greu să găsim cuvântul prin care putem rezuma următoarea idee pe care Pavel o lansează în versetul 6, unde spune: "Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu." Cred însă că aş numi acest lucru "loialitate". Ceea ce are el în minte aici este un lucru pe care fiecare dintre noi îl observăm. Sclavul lucra din greu atunci când supraveghetorul era de faţă însă imediat ce acesta îşi întorcea spatele sclavul devenea leneş. Să ne gândim la o secretară, care atunci când directorul este pe palier, bate la maşina de scris cu multă râvnă, petrecându-şi însă restul timpului, atunci când directorul n-o poate auzi sau vedea, discutând. Sau la tânărul director care lucrează din greu atâta timp cât şeful lui este prin preajmă. El este tot timpul în oraş să ia prânzul atunci când şeful se află plecat în vreo călătorie.
Despre asta vorbeşte Pavel. El spune că nu trebuie să existe situaţii de genul acesta. Trebuie să existe o dedicare din toată inima faţă de slujbă, de aceea am folosit cuvântul "loialitate". Este vorba despre loialitate faţă de şef. Este o loialitate faţă de companie. Este o loialitate faţă de munca pe care trebuie s-o prestezi.
Ultima expresie este "din toată inima", în versetul 7. Noua Versiune Internaţională (o versiune în limba engleză a Bibliei - NIV, n.tr.) traduce "din toată inima". (Cornilescu traduce: "cu bucurie", n.tr.). Versiunea Autorizată (o versiune în limba engleză a Bibliei - AV, n.tr.) foloseşte cuvântul "bunăvoinţă". Bunăvoinţa - rezumă toţi termenii despre care am vorbit înainte. În felul acesta trebuie să slujească un angajat. Mai este un punct care merită observat aici înainte de a ajunge la versetul 9, care vorbeşte despre responsabilitatea angajatorului. Este vorba despre recompense, în versetul 8.
"Slujiţi-le cu bucurie, ca Domnului, iar nu ca oamenilor, căci ştiţi că fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplată de la Domnul, după binele pe care-l va fi făcut."
Pavel vorbeşte, desigur, despre recompense din partea lui Dumnezeu, deoarece în lumea antică era cu totul neobişnuit ca un sclav să primească vreo recompensă din partea celor de pe pământ. Pavel trebuie să fi vorbit despre recompense cereşti. Însă este interesant că el introduce această idee ca o motivaţie şi nu pare deloc stânjenit că vorbeşte despre recompense meritate pentru munca depusă. Cred că dacă aplicăm acest lucru în domeniul muncii, el sugerează (eu vreau să sugerez acest lucru subtil) faptul că un sistem economic care oferă unui angajat o plată corespunzătoare muncii depuse este unul mai sănătos decât cel care nu face acest lucru. Dacă aş putea să pun această idee în termenii capitalismului sau ai comunismului aş spune, de fapt cred că aşa este corect să spunem, că mai aproape de ceea ce ar face Domnul este capitalismul decât comunismul. Acest lucru nu este totuna cu a spune - şi vreau să spun aceasta foarte clar - nu este totuna cu a spune că Biblia aprobă capitalismul sau comunismul sau că ea nu aprobă nici unul dintre aceste sisteme. Noi nu suntem aici pentru a justifica un anume sistem economic, să-l botezăm în Numele lui Isus Hristos. Împărăţia noastră este împărăţia Domnului nostru şi a Hristosului Său. Toate sistemele lumii trebuie să se supună acestei domnii. Ceea ce vrem să spunem este că atunci când ne apropiem de aceste lucruri într-un mod pragmatic ne dăm seama că este mai corect şi mai aproape de modul de lucru al lui Dumnezeu să le permitem celor care muncesc să se bucure de răsplată. De aici rezultă, cred eu, că acele sisteme care se dezvoltă astăzi, în care angajaţii au posibilitatea de a fi acţionari, sunt nişte sisteme eficiente, care ar trebui - şi cred că fac lucrul acesta - să încurajeze calitatea muncii şi să sporească importanţa individului care prestează munca în cadrul companiei.
Acum, ajungem la final. Iar finalul se ocupă de stăpâni.
"Şi voi, stăpânilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de ameninţări, ca unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa omului."
Cuvintele lui Pavel către stăpâni sunt mai puţine decât cele către robi. Şi fără îndoială aşa este deoarece, aşa cum am spus de mai multe ori înainte, ceea ce face el aici este să ne ofere exemple de supunere: soţiile soţilor, copiii părinţilor şi sclavii stăpânilor lor. Prin urmare, el se ocupă mai mult de sclavi. Aceasta nu înseamnă că stăpânii, sau în termenii noştri, patronii, au o responsabilitate mai mică, deoarece Pavel spune: "Stăpânilor, purtaţi-vă cu sclavii în acelaşi fel." Cu alte cuvinte, "tot ceea ce am spus cu privire la sclavi vi se aplică şi vouă." Acest lucru nu înseamnă - sunt sigur de asta - că stăpânii trebuie să se supună sclavilor lor aşa cum sclavii trebuie să se supună stăpânilor lor. Aceasta ar transforma supunerea într-un haos. Înseamnă, în schimb, că acea relaţie fundamentală pe care se bazează întregul pasaj, anume ideea că fiinţele umane sunt create după chipul lui Dumnezeu şi, pentru aceasta, merită respect, trebuie să inspire atât atitudinea stăpânilor, cât şi pe cea a sclavilor. Aceeaşi idee ar trebui să caracterizeze atât managementul, cât şi munca propriu-zisă. Aceasta este o problemă ce ţine de demnitatea umană, care este fundamentală.
Să vă dau o ilustraţie pe care am împrumutat-o de la R.C. Sproul. În urmă cu câţiva ani acesta scria o carte despre Wayne Alderson, carte care în cele din urmă a apărut sub titlul "Stronger than Steel" [Mai puternic decât oţelul, n.tr.]. Pentru a-şi scrie cartea, el i-a intervievat pe unii dintre cei care au lucrat, într-o oţelărie de undeva din vestul Pensilvaniei, cu acest pionier în domeniul managementului relaţiilor din procesul muncii. Discutând cu muncitorii, aceştia au folosit o expresie pe care el n-o mai auzise înainte. Expresia era "a-şi arunca ochii". Apărea în propoziţii de genul: "A venit un supraveghetor şi şi-a aruncat ochii. Sproul nu înţelegea la ce se referea expresia, bătându-şi capul s-o înţeleagă. Într-o bună zi, aflându-se într-un spital unde trebuia să aştepte o vreme, şi-a petrecut timpul observând tipul de comunicare non-verbală care are loc de obicei în spitale, indicând statutul pe care îl au diferiţi oameni care lucrează acolo. A observat, de exemplu, că atunci când au apărut doctorii pe palier, toate asistentele au intrat în alertă, devenind foarte grijulii. El a zis că era perfect evident faptul că în această piramidă socială doctorii se aflau în vârf. Apoi, în timp ce se gândea la aceste lucruri, a observat un om traversând culoarul împingând un cărucior plin cu haine murdare. Acest om se afla, în mod evident, pe cea mai joasă treaptă a scării sociale a spitalului. Făcea parte din personalul însărcinat cu curăţenia. Pe când se apropia de sală, una dintre asistente, care tocmai îi răspunsese doctorului cu o faţă radiantă, a traversat sala în direcţia din care venea îngrijitorul. Sproul îl privea pe îngrijitor venind. A observat că apropiindu-se de asistentă acesta a schiţat un gest prin care arăta că o cunoaşte. Faţa lui s-a luminat în anticiparea unui salut însă aproape în acelaşi moment asistenta şi-a aplecat capul, trecând de el în pas vioi şi cu privirea fixată în podea. Omul s-a schimbat la faţă iar Sproul a observat că îşi încetinise pasul în timp ce ieşea din coridor. Atunci a realizat că asta însemna "a-şi arunca ochii". Supraveghetorul a venit şi "şi-a aruncat ochii". Adică, nu s-a uitat la mine, nu şi-a dat seama că sunt acolo. Ca şi cum eu n-aş conta. Concluzia pe care a tras-o Sproul de aici a fost aceea că ceea ce ne dorim cel mai mult, fără a ţine seama de statutul nostru în viaţă, este să fim recunoscuţi ca fiinţe umane care au valoare, indiferent de ceea ce ne-a chemat Dumnezeu pe fiecare dintre noi să facem.
În concluzie, ceea ce este important nu este doar (contează şi aceasta, dar nu în mod absolut) că unii sunt sclavi iar alţii stăpâni, că unii sunt liberi iar alţii nu, că unii sunt angajaţi iar alţii patroni - ceea ce este important este să ni se recunoască valoarea. Iar această valoare reiese din faptul de a fi recunoscuţi drept creaturi făcute după chipul lui Dumnezeu. Creştinismul spune: da, ai valoare. Eşti creat după chipul lui Dumnezeu iar ceea ce faci contează. Aceasta este teologia care conduce la acea filozofie care influenţează etica ce, la rândul ei, transformă modul în care îi tratăm pe ceilalţi oameni. Acest lucru revoluţionează, într-adevăr, în mod durabil lumea.
Tradus de Tiberiu Pop