Exemple de credinţă

R. C. Sproul


În ultimele două zile am explorat natura credinţei biblice, acest concept profund şi important care atinge însăşi esenţa a ceea ce înseamnă să fii un creştin. După ce am început cu o scurtă definiţie a naturii credinţei, privită dintr-o perspectivă biblică, am privit la exemplele care ne sunt date în cartea Evrei, în aşa numitul apel al eroilor şi eroinelor credinţei pe care îl găsim în Evrei 11. Aş vrea să încep astăzi privind la încă vreo câteva astfel de exemple pe care le găsim ilustrate atât de clar în istorie şi în viaţa reală, exemple ce ne arată care este natura credinţei. Îmi amintesc de un comentariu pe care Soren Kierkegaard l-a făcut analizând cultura europeană a secolului al 19-lea. Ca un filozof existenţial şi ca un creştin al zilelor sale, Kierkegaard a avut o atitudine oarecum negativă faţă de civilizaţia epocii sale. El a spus: "Nu mă plâng că vremurile sunt rele, ci mai degrabă că ele sunt lipsite de valoare." El a continuat spunând că erau vremuri în care oamenilor le lipsea o credinţă plină de pasiune. Ori de câte ori se simţea descurajat, spunea că se întoarce la paginile Vechiului Testament. "Acolo găsesc eroii reali din poporul lui Dumnezeu, cu toate defectele şi calităţile lor. S-au urât unii pe alţii, au luptat, au ucis, au comis adulter, au furat, au minţit, au înşelat." Ideea nu era că se bucură observând aceste modele de comportament păcătos, ci că ei sunt atât de reali. Credinţa pe care o practicau izvora din situaţii concrete de frământări şi lupte ale unor vieţi reale. De aceea mă îndrept către Vechiul Testament, pentru că aici găsesc aceste istorii. Găsesc exemple concrete despre ce înseamnă să trăieşti prin credinţă.

Iar aici, desigur, autorul cărţii Evrei, după ce vorbeşte despre Abel, despre Enoh şi Noe, îşi îndreaptă atenţia către cel ce a fost numit tatăl tuturor credincioşilor, Avraam. El spune în versetul 8: "Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-L ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce. Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu." Observăm că aici cuvântul "credinţă" este unit cu cuvântul "ascultare". Pentru că la esenţa credinţei stă acţiunea, fiind încrezători în ceea ce Dumnezeu porunceşte. De aceea a fost Avraam tatăl credincioşilor. Pe când trăia el încă în păgânism, Dumnezeu i s-a arătat şi i-a făcut promisiunea că va fi tatăl unei mari naţiuni. Citim în Geneza 15 că Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i s-a socotit ca neprihănire. Pavel insistă asupra ideii că Avraam este marele exemplu pentru toţi aceia dintre noi care suntem îndreptăţiţi prin credinţă, nu prin fapte; noi suntem îndreptăţiţi ori de câte ori acceptăm promisiunile lui Dumnezeu pe care le găsim în Hristos, la fel cum Avraam, înainte să fi făcut vreun lucru bun sau rău, a fost socotit neprihănit, sau considerat neprihănit, de către Dumnezeu pe baza faptului că s-a încrezut în promisiunea lui Dumnezeu. Însă felul în care şi-a demonstrat credinţa a fost prin ascultare. De aceea Iacov va indica mai târziu spre capitolul 22 din Geneza unde Avraam l-a oferit pe Isaac pe altar, demonstrând astfel rodul credinţei sale prin ascultare.

Deci, autorul cărţii Evrei spune că Avraam a ascultat prin credinţă. El a ascultat atunci când Dumnezeu l-a chemat să plece într-un loc, fără să ştie măcar încotro se îndreaptă. Trebuie să ne gândim la acest lucru. Putem să-l transformăm în ceva senzaţional şi să-l facem mai mult pios decât real. Însă realitatea a fost că Avraam era un om în vârstă. Rădăcinile lui erau adânc fixate în Mesopotamia. Acolo îi era familia. Acolo îi erau averile. Acolo îi era moştenirea. Şi totuşi, la această vârstă înaintată, Dumnezeu vine la el şi îi spune: "Mută-te; pleacă de aici. Ieşi din acest loc. Ieşi din locul în a cărui cultură te simţi confortabil. Te voi face să fii un străin într-o ţară străină şi îndepărtată. Îţi voi arăta unde este şi te vei duce acolo." Avraam a împachetat totul şi a plecat. Asta zic şi eu iniţiativă bazată pe credinţă şi doar pe credinţă, această emigrare a lui Avraam într-o ţară străină.
Apoi ni se spune că "Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu." Găsim un lucru semnificativ în legătură cu felul de viaţă al lui Avraam, ca om al credinţei, precum şi al fiilor şi nepoţilor lui, şi anume faptul că Avraam a trăit ca un pelerin. El nu a avut o adresă permanentă. A locuit într-un cort. Aceasta a fost experienţa poporului lui Israel. Ei au fost semi-nomazi. S-au mutat din loc în loc, în tot ţinutul, pe măsură ce se schimba vremea, ca să poată asigura hrana pentru turmele lor. Trebuiau să se mute unde creştea iarba, în acest ţinut arid şi pustiu. De aceea nu au avut un loc permanent pe care să-l poată numi casa lor. Avraam căuta şi aştepta o cetate care nu era una pământească, ci o cetate al cărei ziditor era Dumnezeu.

În continuare se vorbeşte despre soţia lui Avraam, despre Sara. Ni se spune: "Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise. De aceea, dintr-un singur om şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra." Din nou, la fel ca soţul ei, Sara a crezut că Dumnezeu Îşi ţine promisiunile. Aceasta e dinamica credinţei, nu-i aşa? Aşa cum am spus de atâtea ori, credinţa nu înseamnă să crezi că există un Dumnezeu. Credinţa înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu. Credinţa înseamnă să te încrezi în fidelitatea lui Dumnezeu. Atunci când cred, tot ce înseamnă asta este că mă bazez pe cineva pe care-l consider demn de încredere, cineva care este cu desăvârşire credincios promisiunilor pe care le face. Aşa s-a întâmplat atunci; la fel se întâmplă şi astăzi cu oamenii care-şi pun credinţa în Dumnezeu, pentru că ei văd că doar El, şi numai El, este până la urmă vrednic de încrederea noastră absolută.

Apoi avem un fel de interludiu, o pauză în acest apel, în versetul 13 unde găsim scris: "În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta, arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate." Acest scurt interludiu însumează experienţele tuturor celor ce au fost enumeraţi, şi anume lucrul pe care l-au avut cu toţii în comun: ei toţi au murit în credinţă. Au murit fără să vadă sau să realizeze întreaga măsură a promisiunilor care i-au făcut să fie pelerini. Dumnezeu îi promite lui Avraam că va fi tatăl unei mari naţiuni. Vorbim despre Israel ca fiind ţara promisă. A fost promisă mai întâi lui Avraam şi urmaşilor lui. Şi totuşi, singura bucată de pământ care i-a aparţinut vreodată lui Avraam după călătoria din Mesopotamia a fost Macpela, unde a avut mormântul. A fost singura proprietate pe care a moştenit-o. Însă el a văzut împlinirea viitoare a promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu şi s-a încrezut în această promisiune.

Vă amintiţi, dacă trecem rapid la Noul Testament, despre controversele aprinse pe care le-a avut Isus cu Fariseii din zilele Lui. Fariseii, respingându-L pe Isus, au apelat la părinţii Vechiului Testament ca bază a respingerii lui Hristos. Ei au făcut apel la Moise, dar Isus le-a răspuns: "Staţi puţin, Moise a scris despre Mine." Au pretins că sunt fiii lui Avraam. Vă amintiţi că atunci când Isus a spus: "Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi", Fariseii s-au ofensat şi au răspuns: "Nu suntem robii nimănui, pentru că suntem copiii lui Avraam." Isus le-a zis: "Sunteţi copiii tatălui vostru, diavolul. Sunteţi copiii celui căruia îi slujiţi. Dacă aţi fi fost copiii lui Avraam, aţi fi făcut parte din echipa mea, pentru că Avraam s-a bucurat că a văzut ziua Mea." Isus spune deci acelaşi lucru pe care îl afirmă şi autorul cărţii Evrei aici, şi anume că Avraam nu numai a privit în viitor către promisiunea unei ţări, ci el a privit şi înspre promisiunea unui Răscumpărător, promisiune împlinită în persoana lui Hristos.

De asemenea, ne mai amintim, aşa cum am menţionat mai devreme, că pentru Pavel, atunci când vorbeşte despre doctrina îndreptăţirii doar prin credinţă în Epistola sa către Romani, prima dovadă, persoana de care se foloseşte ca să ilustreze cum lucrează neprihănirea, a fost Avraam. Iar ideea principală pe care o subliniază este că oamenii din Vechiul Testament au fost răscumpăraţi în exact acelaşi fel în care sunt răscumpăraţi şi oamenii din zilele noastre. Nu a existat o metodă de mântuire în Israel diferită de cea din comunitatea noului legământ. Îndreptăţirea este acum prin credinţă. Îndreptăţirea a fost prin credinţă şi atunci. Temeiul meritelor pentru mântuire în Vechiul Testament a fost meritul lui Hristos, nu meritul taurilor şi caprelor, aşa cum ne spune autorul cărţii Evrei - sângele taurilor şi caprelor nu poate şterge păcatul. Dar ei au privit mai departe de ei înşişi, au anticipat, au prefigurat venirea lui Mesia, al cărui sânge va şterge păcatul. În esenţă, singura diferenţă este direcţia timpului. Avraam a privit înainte înspre cruce; noi privim înapoi către cruce. Credinţa lui a fost în promisiune; credinţa noastră este în împlinirea acelei promisiuni. Dar metoda şi mijlocul mântuirii este aceeaşi pentru Avraam, ca şi pentru noi astăzi.

Apelul continuă în versetul 17 cu o revenire la Avraam. "Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu! El căruia i se spusese: "În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!" Căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi." Probabil cel mai măreţ act de credinţă, în teamă şi cutremur, înregistrat în întreaga Scriptură a fost actul ascultării pe care l-a înfăptuit Avraam atunci când Dumnezeu a venit la el, după ce i-a promis că va avea multe generaţii de urmaşi şi după ce l-a făcut să aştepte ani şi ani şi ani la rând înainte să se nască Isaac. Între timp, Avraam, dacă vă mai amintiţi, a luat măsuri ca să se asigure că această promisiune se va împlini, cu consimţământul, ajutorul şi complicitatea soţiei sale Sara. Sara ştia că e stearpă, de aceea a oferit-o pe slujitoarea ei, Agar, ca o mamă surogat, astfel încât Avraam să poată avea un fiu iar promisiunea să se poată împlini. Astfel, Agar are un fiu al cărui nume este Ismael, dar nu acesta e fiul promisiunii. Şi, din nou, după mai multă aşteptare, Dumnezeu deschide pântecul Sarei şi, la vârsta ei înaintată şi în starea ei de infertilitate, Sara aduce pe lume un fiu, al cărui nume, de la primul ei răspuns la declaraţia iniţială, este cuvântul evreiesc "Isaac", care înseamnă "râs". Pentru că Sara a râs atunci când i s-a spus că va avea un fiu. Toate speranţele lui Avraam, întregul său destin este cuprins în acest copil, în Isaac.

Dar iată că vine Dumnezeu la el şi îi spune, "Avraame, ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune Eu." Cunoaşteţi restul istoriei. Cum Avraam, cu teamă şi tremurând şi-a luat fiul şi a plecat într-o călătorie de trei zile. Pe drum, Isaac se uită la tatăl lui şi-i spune: "Avem lemne pentru foc, avem tot ce ne trebuie ca să aducem jertfa. Dar unde e mielul?" Avraam se uită la fiul său şi-i răspunde: "Iehova Iire, Dumnezeu va purta de grijă." Cred că putem privi la această scenă, o putem scoate din contextul umanităţii reale, făcând astfel din Avraam un sfânt de hârtie, cu un fel superficial de pioşenie, care spune: "Hei, nu-ţi fă griji din pricina asta, fiule. Dumnezeu ne va da mielul după ce ajungem pe vârful muntelui." El de fapt se cutremură gândindu-se: "Cum a putut Dumnezeu să-mi ceară aşa ceva? Cum a putut Dumnezeu să mă cheme într-un astfel de loc, într-un astfel de moment şi să-mi ceară să fac aşa ceva?" Însă Avraam se încrede în Dumnezeu. Evident, el se bazează pe faptul că, după ce Isaac va fi ucis, Dumnezeu îl va învia din morţi. Aşa că Avraam se duce şi construieşte altarul, împrăştie lemnul pe altar, ia funiile şi îşi leagă fiul pe altar. Când ridică mâna cu cuţitul, în ultima secundă posibilă Dumnezeu intervine şi-i spune: "Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Mine." Iată o istorie a credinţei la modul absolut. Singura care o depăşeşte este credinţa lui Hristos. În orice caz, o celebrăm ca pe un exemplu.

Iar apoi continuăm, "Prin credinţă a dat Isaac lui Iacov şi Esau o binecuvântare, care avea în vedere lucrurile viitoare." Observaţi ordinea binecuvântărilor. Prin credinţă Isaac l-a binecuvântat mai întâi pe Iacov şi apoi pe Esau şi nu invers. Prin credinţă Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi "s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său." Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale." Una din propoziţii îi este dedicată în acest punct lui Iosif. Dacă există vreun personaj în Vechiul Testament care a trăit prin credinţă, acesta a fost Iosif. Pentru că, în cea mai mare parte a timpului în care a trăit prin credinţă, Iosif a fost singur. Nu a avut compatrioţi evrei care să-i împărtăşească credinţa. A trăit în închisoare, într-o ţară străină. I s-au adus acuzaţii false. A fost condamnat pe nedrept. Singur, dar încrezându-se în Dumnezeu în acea celulă; până când Dumnezeu nu numai că l-a eliberat, dar l-a şi ridicat la rangul de prim-ministru al celei mai puternice naţiuni din lumea de atunci. Când era pe moarte, şi-a chemat poporul să locuiască în Egipt. Însă el ştia că, într-o zi din viitor, poporul său va părăsi Egiptul şi se va îndrepta spre ţara promisă. El cunoştea promisiunea şi ştia că ţara promisă nu era Egiptul. Anticipând, cu mult înainte să se întâmple, acel eveniment pivotal al istoriei Vechiului Testament, exodul din Egipt, în ultimul său testament Iosif a lăsat instrucţiuni ca oasele să-i fie duse din Egipt înapoi în ţara promisă. Asta înseamnă credinţă. "Poate că nu mai ajung acolo cât sunt în viaţă, dar vreau ca oasele mele să fie deshumate şi reîngropate în ţara promisă."

"Prin credinţă a fost ascuns Moise trei luni de părinţii lui, când s-a născut: pentru că vedeau că era frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului." Avem aici o credinţă exercitată de părinţii lui. Vorbim adesea de exercitarea credinţei şi încredinţarea bunului cel mai de preţ în providenţa lui Dumnezeu. Ce spuneţi atunci de istoria mamei lui Moise care, atunci când s-a dat decretul ca fiecare copil de parte bărbătească să fie ucis din porunca lui Faraon, ea şi-a ascuns copilul până când plămânii acestuia s-au dezvoltat atât de mult încât, atunci când plângea, era imposibil să mai ascundă acel sunet. Aşa că a făcut un coş de nuiele şi s-a îngrijit să-l căptuşească cu smoală, apoi şi-a aşezat copilul în acest coş, l-a aşezat pe valurile Nilului şi i-a dat drumul, l-a lăsat să plutească în grija providenţei. Iar Dumnezeu, în providenţa Lui, a făcut ca însăşi fata lui Faraon să găsească acest bebeluş, să-l adopte şi să crească acest copil ca prinţ la curtea lui Faraon. Ce rezultat incredibil al credinţei unei mame!

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice