Paternitatea lui Dumnezeu

R.C. Sproul


"Tatăl nostru care eşti în ceruri ...". Aceasta este formula de început a rugăciunii Tatăl nostru. Ne-am uitat deja pe scurt la semnificaţia acestei formule personale de adresare care începe cu "Tatăl nostru ...". Însă nu am terminat tot ce aveam de spus. Nu doresc să trec mai departe la cea dintâi cerinţă până când nu voi mai acorda încă puţin timp acestei formule personale de adresare.
În secolul al XIX-lea o nouă disciplină a fost adăugată la programa şcolară din cadrul studierii religiei şi anume religia comparată. Este o încercare de a înţelege marile religii ale lumii nu în izolare unele faţă de altele, ci aşa cum şi sintagma religie comparată sugerează, în termenii inter-relaţionării şi ai comparaţiei. Interesul acesta a apărut, în parte, odată cu accelerarea procesului de creştere a populaţiei globale. În trecut, datorită dificultăţilor de a călători şi a imigra, puteam întâlni doar anumite ramificaţii ale religiei, în diferite părţi ale lumii, limitate la grupuri etnice sau naţionalităţi. Însă, cu cât distanţa dintre popoarele lumii a devenit mai mică şi cu cât a început să aibă loc tot mai multă interacţiune între cei din vest şi cei din est, creştinii au fost puşi în situaţia să se confrunte cu Islamul, Budismul, Şintoismul sau Confucianismul ş.a.m.d. Astfel, prin religia comparată a secolului al XIX-lea, s-a încercat să se analizeze diferite religii ale lumii şi să se găsească elemente comune ale acestora.
În această perioadă a apărut faimoasa analogie cu Dumnezeu şi muntele. Este vorba despre ideea că Dumnezeu Însuşi şade pe vârful unui munte, iar pentru a ajunge la El există posibilitatea de a urca pe mai multe căi. Unele dintre ele conduc, mai mult sau mai puţin, direct de la baza muntelui până în vârf, în timp ce altele, ocolesc, se învârt, se răsucesc şi se întorc până ce în final ajung în vârf. Prin urmare, dacă încerci să ajungi la Dumnezeu poţi să mergi atât pe calea Budismului, Daoismului, Şintoismului, Iudaismului sau Creştinismului. Acestea nu sunt altceva decât căi diferite care duc în cele din urmă în acelaşi loc.
Printre erudiţii germani ai secolului al XIX-lea, în mod special în acest domeniu al religiei comparate, am reţinut un cuvânt german care apare în mod repetat în titlurile cărţilor importante scrise în această perioadă. Acest cuvânt este wesen. El poate fi tradus în engleză cu fiinţă, sau substanţă, sau esenţă; ideea pe care o transmite este că, cu cât analizăm mai mult diversele religii ale lumii, cu atât putem pătrunde în miezul acestora, putem ajunge la substanţa fundamentală a lor sau putem să le disecăm esenţa de bază (sau wessen), fiinţa (miezul) religiei lumii. Concluzia optimistă, să zicem, a acestor erudiţi din secolul al XIX-lea este, aşa cum am menţionat deja, că la miezul, la esenţa religiilor lumii există această mărturisire comună a credinţei.
Una din lucrările importante care au fost scrise pe această temă, este cea a lui Adolf von Harnack, un istoric al Bisericii de origine germană, poate cel mai important istoric al Bisericii din ultimii 200 ani. Von Harnack a fost interesat să studieze acest aspect, astfel că el a scris o scurtă lucrare în limba germană care a fost tradusă ulterior şi în engleză, devenind apoi foarte populară în domeniul teologic. Este o carte mică dar a avut un impact enorm în gândirea teologică, atât la sfârşitul secolului al XIX-lea cât şi în secolul XX. Cartea se intitulează Ce este Creştinismul? Este un titlu provocator, nu-i aşa? Ce este Creştinismul ne-a provenit din germană şi avem acest titlu sub forma: Ce este esenţa sau fiinţa sau wesen-ul Creştinismului? Ce face Creştinismul să fie creştin? Care îi sunt crezurile de bază?
În efortul său de a analiza acest aspect, von Harnack a ajuns la următoarea concluzie: mesajul lui Hristos şi doctrinele de bază ale creştinismului biblic pot fi rezumate sub forma a două afirmaţii fundamentale. Există deci două afirmaţii fundamentale, esenţiale prin care poate fi definită religia creştină. Şi cu siguranţă că aţi auzit de acestea. Poate că nu aţi auzit niciodată de Harnack şi de cartea lui "Ce este Creştinismul?" dar vă garantez că dacă aţi fi mai în vârstă cu douăzeci de ani sau mai mult atunci aţi fi auzit de aceste două afirmaţii. Ele sunt: Prima este Paternitatea universală a lui Dumnezeu, iar a doua Fraternitatea universală a omului. Aţi mai auzit de aceste afirmaţii?
Sunt pe cale să spun acum ceva ce poate fi mai mult sau mai puţin controversat. Poate veţi găsi şocant sau complet jignitor ceea ce voi spune dar iată ce doresc să subliniez. Cred că analiza lui Harnack despre esenţa creştinismului este greşită. Nu cred că cele două afirmaţii sunt miezul esenţial al credinţei creştine. De fapt nici nu cred că sunt nici măcar parte din credinţa creştină. Dimpotrivă, cred că aceste afirmaţii intră în contradicţie cu credinţa creştină, sunt în antiteză cu ea. Şi dacă mi-aţi cere să scriu o carte cu titlul Ce este umanismul sau Ce este liberalismul secolului al XIX-lea, sau altceva de genul acesta, atunci v-aş putea spune că, dacă vreţi să ajungeţi la esenţa acestor sisteme de gândire nu trebuie să faceţi altceva decât să fiţi de acord cu afirmaţiile lor despre paternitatea universală a lui Dumnezeu şi fraternitatea universală a omului. Aceasta poate sună şocant pentru voi, dar haideţi, vă rog, să ne uităm în Scriptură şi să vedem unde anume, în Noul Testament sau Vechiul Testament, întâlnim acest concept universal al paternităţii lui Dumnezeu. Unde-l găsim? Întâlnim doar câteva pasaje care ar putea susţine acest concept, însă totul este neclar. Atunci când Pavel dezbate cu filosofii din Atena, la Areopag, când îi mustră referindu-se la altarul închinat de ei unui dumnezeu necunoscut, el citează din propriii lor poeţi păgâni, spunând: "Cu toţii suntem sămânţa lui Dumnezeu". Acesta nu este un citat din Vechiul Testament ci un citat dintr-o sursă păgână. Pavel vrea să spună că toţi oamenii trăiesc, se mişcă, există cu ajutorul lui Dumnezeu, în sensul că toţi Îl avem pe Dumnezeu drept Creator. Doar aşa am putea vorbi despre paternitatea Lui universală, în sensul că Dumnezeu este Creatorul universal al rasei umane. Cu toţii suntem "sămânţa" Lui, în sensul că toţi am fost creaţi de El.
De ceea ce putem fi absolut siguri, este că, atunci când Biblia vorbeşte despre paternitatea lui Dumnezeu, aşa cum am văzut deja, ea nu o face doar cu referire la creaţie, ci se referă în mod specific la răscumpărare. Acest limbaj cu privire la paternitate apare cel mai frecvent în Biblie în contextul răscumpărării. Dar nici în acest caz nu cuprinde toate aspectele, ci este exclusiv şi restrâns. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este în primul rând şi într-un sens unic, doar Tatăl lui Hristos - Isus este Singurul născut al Tatălui. Iar în al doilea rând paternitatea lui Dumnezeu este extinsă asupra acelora care sunt adoptaţi în familia Lui, în virtutea unirii lor cu Hristos. Şi astfel, în loc să ne înveţe despre paternitatea universală a lui Dumnezeu, dimpotrivă Biblia ne învaţă despre paternitatea particulară a lui Dumnezeu, pentru că acest concept al paternităţii se aplică numai, şi în mod particular, acelora care sunt în Hristos. A-L numi pe Dumnezeu Tată al tuturor oamenilor - din perspectiva pe care Noul Testament o aduce asupra acestui cuvânt şi din perspectiva modului în care Biserica l-a înţeles în contextul familiei lui Dumnezeu - înseamnă a renunţa la unicitatea Creştinismului. Aşa că vă sfătuiesc să fiţi foarte atenţi în ce priveşte această afirmaţie. Nu stă în obişnuinţa americanilor să pună întrebări despre această afirmaţie şi nu stă nici în obişnuiţa oamenilor în general. Ideea paternităţii universale a lui Dumnezeu nu este un concept biblic. Doar ideea de Dumnezeu ca şi Creator universal este veridică.

Cea de-a doua afirmaţie este dedusă foarte clar din prima, acest lucru reieşind din modul în care Harnack şi ceilalţi o folosesc. Devreme ce Dumnezeu este tatăl nostru, al tuturor, înseamnă că toţi trebuie să împărtăşim în umanitatea noastră comună o anumită calitate de fraţi şi surori. Există o relaţie comună între membrii întregii rase umane pe care Harnack o descrie ca fraternitate (Aceasta a fost, bineînţeles, înainte ca discriminarea sexuală să fie condamnată, iar astăzi ar trebui să-i spunem fraternitate, respectiv solidaritatea femeilor). În fiecare caz însă aceasta este o deducţie din prima premiză, nu din Noul Testament.
Daţi-mi voie acum să vă spun altceva care poate fi din nou şocant pentru voi. Nu cred deloc că Biblia ne învaţă despre fraternitatea oamenilor. Veţi spune: "Stai puţin, nu ne învaţă Biblia să iubim pe toţi oamenii?" Ba da. "Şi o fraternitate între oameni nu ar trebui să implice o comunitate de oameni unde ei să se iubească unii pe alţii?". Ba da, bineînţeles! E un lucru evident. Însă a avea o comunitate unde oamenii sunt obligaţi să se iubească, aceasta nu înseamnă că ei se află într-o relaţie de fraţi-surori. Acest concept are rădăcini mult mai adânci. Din nou vă spun, în termeni biblici, fraternitatea despre care Noul Testament ne relatează este fraternitatea sau relaţia de părtăşie dintre fraţii şi surorile care au fost adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi care sunt în Hristos, Cel ce a devenit Întâiul născut dintre toate făpturile şi care este descris ca Fratele nostru Cel mare. Fac parte din frăţietate atunci când sunt unit cu Hristos prin adopţie. El este Fratele meu adoptiv. Şi toţi ceilalţi creştini care sunt parte din această relaţie specială, relaţia de părtăşie cu Biserica, părtăşia cu Mireasa lui Hristos, sunt oameni care participă la această fraternitate specială. Voi nu sunteţi născuţi în ea în mod natural; trebuie să fiţi născuţi din nou, regeneraţi, ca apoi să fiţi incluşi în această părtăşie, în această frăţietate, în această relaţie de frate-soră. Aşadar, dacă am fi de acord cu ideea de fraternitate universală a omului, am face vulnerabil conceptul crucial pe care Noul Testament îl relatează despre Biserică, despre unicitatea trupului lui Hristos, producând o fisură în cadrul acestui concept.

De ce totuşi cineva ar fi tentat să ajungă la concluzia că există ideea de fraternitate universală a omului. V-am sugerat mai înainte că unul din motive este deducţia din prima premiză, şi anume paternitatea universală a lui Dumnezeu. Însă mai este un motiv în virtutea căruia cineva ar putea ajunge la o asemenea concluzie eronată. Există ceva despre care Biblia ne învaţă, ceva ce ţine de universalitatea ei şi anume ideea universală conform căreia fiecare om este aproapele celuilalt. Nu fraternitate, ci calitatea de a fi aproapele celuilalt. Nu toţi oamenii sunt fraţii mei. Numai cei care sunt în Hristos sunt cu adevărat fraţii mei în Hristos. Însă fiecare om este aproapele meu. Şi Dumnezeu îmi cere să mă raportez la aceşti oameni aşa cum trebuie să mă raportez la un frate. Mi se cere să-mi iubesc aproapele aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Isus a făcut clar lucrul acesta: dacă îl iubeşti pe aproapele tău nu înseamnă că nu mai ai responsabilitatea să-l iubeşti şi pe cel care nu-ţi este conaţional. Aceasta este greşeala pe care au făcut-o fariseii. Fariseii au crezut că toate aceste reguli - de aţi iubi aproapele, de a te purta cu bunătate faţă de el, de a fi milos faţă de el ... - erau valabile doar cu privire la confraţii lor evrei, la conaţionalii lor. Ei au crezut că nu trebuie să iubească, de exemplu, un samaritean. Vă amintiţi pilda Bunului samaritean în care Isus ne relatează povestea unui om care, mergând spre Ierihon şi nimerind în mijlocul tâlharilor, a fost bătut, jefuit şi lăsat pe moarte. Şi cum levitul şi preotul au trecut pe lângă el fără să le pese, lăsându-l dezbrăcat, umilit şi în suferinţă. Apoi, în momentul în care a trecut pe acolo un samaritean, acesta s-a oprit, i s-a făcut milă, i-a uns cu ulei rănile, l-a dus la un han şi l-a plătit pe îngrijitorul acelui han ca să aibă grijă de cel rănit până când el se va întoarce. El a fost gata să plătească toate cheltuielile în vederea îngrijirii lui.
Aşadar, Isus ne relatează povestea Bunului samaritean. Cu ce ocazie a rostit El pilda aceasta? De ce ne-a spus Isus istorioara despre bunul samaritean? El a spus această povestire ca să răspundă oamenilor care-L întrebau: "Şi cine este aproapele meu?". Cine este aproapele meu? Isus spune intenţionat această istorioară care implică o faptă ce dovedeşte bunătatea şi mila, îndurarea şi dragostea dintre un samaritean şi un evreu; doi oameni care nu se considerau ca făcând pare din aceeaşi frăţietate.
Deci Isus a spus că samariteanul este aproapele tău, rusul este aproapele tău, omul de culoare este aproapele tău, păgânul este aproapele tău, budistul este aproapele tău, musulmanul este aproapele tău, orice fiinţă umană de pe faţa pământului este aproapele tău. Şi trebuie s-o iubeşti pe acea persoană tot atât de mult cum te iubeşti pe tine însuţi. Acesta nu este un adaos la Legea lui Dumnezeu. Isus îl defineşte ca fiind o parte esenţială a Marii Porunci. Din nou vă zic, acesta nu este un aspect secret, ascuns undeva prin Biblie, ci este cel mai proeminent şi important. Este proeminent deoarece ne îndeamnă să privim pe fiecare om ca fiind aproapele nostru. Şi vei vedea ce uşor vei trece de la ideea de a-l privi pe fiecare om ca pe un aproape al tău la ideea de fraternitate universală. De ceea ce trebuie să te fereşti însă este ambiguitatea cu privire la unicitatea acestei fraternităţi.

Pun accentul pe acest aspect din cauza formulei de adresare de la începutul rugăciunii Tatăl nostru: "Tatăl nostru care eşti în ceruri". Când ne referim la cuvântul Tată începem să intrăm pe tărâm sfânt. Aşa cum am mai spus, ni s-a dat acest privilegiu extraordinar de a fi învredniciţi să I ne adresăm lui Dumnezeu de pe poziţia de fii în familia Sa, aşa cum şi Isus a făcut. Acum recunoaştem nu numai faptul că Dumnezeu este Tatăl nostru ci şi că, cuvântul "al nostru" este un cuvânt care presupune, sau impune de la sine limite. El este Tatăl nostru. El este Tatăl nostru într-un mod care ne avantajează. El este Tatăl nostru în sensul că El este Patriarhul fraternităţii. El este Singurul care i-a zămislit pe fraţi şi pe surori, căci fraţii şi surorile sunt născuţi de la Dumnezeu. Iar apoi sunt născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. În creaţie, noi suntem prin natura noastră, duşmani ai lui Dumnezeu. Prin recrearea noastră, prin regenerare, noi devenim copii ai lui Dumnezeu; acesta este un statut şi un privilegiu ce predomină în conceptul de răscumpărare scos în evidenţă de Noul Testament; el ar trebui adus în gândirea noastră de fiecare dată când folosim cuvântul "al nostru" în momentul când rostim rugăciunea "Tatăl nostru": "Tatăl nostru care eşti în ceruri".

Aplicaţie
De câte ori aţi auzit expresiile paternitatea universală a lui Dumnezeu şi fraternitatea universală a omului? Sper că aţi ascultat cu atenţie ceea ce v-am spus astăzi, în aşa fel încât să nu rămâneţi cu impresia că ceea ce am zis de fapt este să ne considerăm pe noi înşine superiori celorlalţi oameni şi să ne păstrăm dragostea şi mărinimia doar pentru noi înşine, fără să o dăruim nimănui.
Parcă şi aud pe cineva spunând: "Dar priveşti lucrurile cu un aer aşa de patronal! Da, spui că trebuie să iubesc pe oricine, că trebuie să-l consider pe fiecare om ca fiind aproapele meu, dar eu în realitate nu recunosc cu adevărat validitatea religiei lor. Ba chiar îi cataloghez ca nefăcând parte din interiorul Bisericii".
M-aţi auzit pe mine spunând aşa ceva? Nu am spus acest lucru, însă ceea ce am spus înseamnă acest lucru. Ceea ce fac de fapt este să afirm că celelalte religii ale lumii se află în afara teritoriului Bisericii, că există o diferenţă între creştinism şi budism şi că această diferenţă are implicaţii veşnice, fiind de o importanţă enormă. Ştiu totodată că atunci când spun acest lucru deschid poarta unui conflict enorm. Dar este ceea ce fac eu un element nou în istoria Iudaismului şi a Creştinismului? I-a spus oare Dumnezeu lui Israel: "Nu contează dacă îl urmezi pe Baal sau Mă urmezi pe Mine. Ambele căi duc la Mine.Toate religiile sunt în esenţă aceleaşi"?
Preaiubiţilor, întoarceţi-vă la prima poruncă: "Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!". În ochii lui Dumnezeu, Baal era un dumnezeu fals aşa cum a fost şi Dagon dumnezeul filistenilor. Dragii mei, nu uitaţi că interdicţia cu privire la idolatrie este în acelaşi timp o împuternicire în favoarea exclusivităţii.

Tradus de Nelu Giosanu


Cuprins | Studii Biblice